pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XII-a:
Sursele Revelației divine: Magisteriul viu al Bisericii (III)

Motto: "Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredințată numai Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos" (Conciliul Vatican II, Dei Verbum, art. 10).

 

Introducere

Raportându-ne la membrii altor confesiuni creștine, am văzut nu o dată că toți aceștia își argumentează opiniile, - unele dintre ele radical opuse învățăturilor Bisericii Catolice - , folosind Sfânta Scriptură. Ne găsim astfel în fața unor interpretări divergente ale textului sacru, care, nu o dată, au condus la conflicte violente. Cum se explică această situație? Iar dacă vrem să știm care anume este Adevărata interpretare corectă a Sfintei Scripturi, de unde aflăm aceasta? Mai ales atunci când, uneori, par îndreptățite (până la un punct) opinii contrare referitoare la același pasaj biblic, ce ne facem? Răspunsul catolic la asemenea întrebări este unic. El nu invocă nici filologia, nici istoria sau arheologia biblică, nici gândirea Sfinților Părinți pentru a discerne adevărata interpretare a Sfintei Scripturi. Ci prezența unei autorități trans-individuale, care, ea singură, ne oferă interpretarea sigură a textelor sfinte. Această autoritate este Magisteriul viu al Bisericii. Dacă în catehezele trecute am vorbit despre Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură ca surse ale Revelației creștine, astăzi vom vorbi despre autoritatea care, ea singură, ne oferă perspectiva justă, ortodoxă, asupra acestora. Fără această autoritate am cădea cu toții pradă, mai devreme sau mai târziu, acelor boli care macină diversele comunități creștine din zilele noastre: individualismul și relativismul.

 

Cuprins

Prin definiție, structura Bisericii Catolice este ierarhică, fiind călăuzită de o autoritate supremă (vizibilă) inspirată în activitatea sa de autoritatea absolută (invizibilă) a lui Dumnezeu Însuși. Conform modelului Bisericii primare zugrăvit în cărțile Noului Testament, această autoritate e întrupată de Pontiful roman și Colegiul apostolic: "Precum, din voința Domnului, Sfântul Petru și ceilalți apostoli formează un unic Colegiu, pentru același motiv și în egală măsură Pontiful roman, urmașul lui Petru, și Episcopii, urmașii apostolilor, sunt uniți între ei"[1]. Autoritatea descrisă mai sus, împreună cu mulțimea credincioșilor catolici din cele patru zări ale pământului, reprezintă Biserica terestră. Ecclesiei îi revine datoria sacră de a păstra și transmite nealterat Adevărul Revelației christice: "Biserica, căreia Christos Domnul i-a încredințat tezaurul credinței pentru ca, asistată de Duhul Sfânt, să păstreze cu sfințenie adevărul revelat, să-l cerceteze mai profund, să-l vestească și să-l expună cu fidelitate, are datoria și dreptul înnăscut, independent de orice putere omenească, de a predica Evanghelia tuturor oamenilor, folosind chiar mijloace de comunicare socială proprii"[2]. Tuturor credincioșilor creștini, fie ei episcopi, preoți sau simpli laici le revin o serie de obligații de mare importanță relative la tezurul credinței. Căci: "Toți oamenii sunt ținuți să caute adevărul cu privire la Dumnezeu și Biserica Sa, și, cunoscându-l, au în virtutea legii divine obligația și dreptul de a-l îmbrățișa și de a-l păstra"[3].

În ciuda dreptului "democratic" pe care orice creștin îl are de a exercita în măsura înzestrărilor și limitelor proprii funcția magisterială, este necesară o structură ierarhică ce să aibă în mod esențial datoria de a veghea la ortodoxia credinței, profesând fără greșeală această funcție vitală: ", adică episcopilor aflați în comuniune cu urmașul lui Petru, episcopul Romei"[4]. După specialistul în drept canonic J. L. Santos[5], ierarhia bisericească - Papa și Colegiul episcopilor - poate fi calificată ca reprezentând dimensiunea activă a Magisteriului, acesteia revenindu-i titulatura autentică și deplină în materie de credință și moravuri. Rezumând, părintele Tertulian Langa expune clar și concis funcția și natura Magisteriului, evitând definițiile excesiv de juridic-formaliste: "În Biserică, cuvântul (magisteriul - n. n.) desemnează funcția doctrinală a ierarhiei. Ea își îndeplinește această funcțiune ca semn al lui Christos în mijlocul oamenilor. Adevăr viu, prezent în cei cărora El le-a dat misiunea de a vesti Evanghelia, de a-i învăța pe oameni înțelesul ei și datoriile pe care le au. În exercitarea magisteriului, Papa și corpul episcopal unit cu căpetenia lui exprimă credința Bisericii infailibile. Această infailibilitate este determinată de măsura în care vor să-și exercite misiunea doctrinară sub inspirația Spiritului Sfânt. Magisteriul este deci factor de progres doctrinal, căci are misiunea de a manifesta, explicitând, bogăția adevărului pe care îl transmite"[6]. În chip fericit, T. Langa a introdus în definiția funcției magisteriale conceptul cheie al acesteia: infailibilitatea asistată de Duhul Sfânt, subliniind funcția paideică (învățătorească) exercitată de autoritățile apostolice.

Un alt exeget catolic de prim rang, W. Breuning, ne propune spre a înțelege și mai profund funcția Magisteriului (prescurtat M.) o serie de meditații asupra cuvântului "învățătură": "Pentru a înțelege funcția M. în Biserică este necesară o primă reflecție asupra semnificației cuvântului <învățătură> în viața religioasă. Nu trebuie învățat în primul rând un conținut de credință în sensul de afirmații asupra unor teorii despre Dumnezeu și despre acțiunea Lui, ci credința ca și contact personal cu Christos - chiar dacă e transmis istoric - și prin aceasta cu Dumnezeu. Unei astfel de credințe cuvântul vorbit îi servește ca element prim și de o maximă importanță a transmiterii; pentru că numai în acest fel poate fi înțeles ceea ce se spune. Doar astfel poate fi făcut cunoscut faptul istoric al vieții și morții lui Iisus și al preamăririi Acestuia care are efect asupra istoriei. Aceasta e premisa indispensabilă ("învățătura" ca și contact personal cu Mântuitorul Christos - n. n.) pentru ca oamenii să-și poată însuși cauza lui Iisus și să-l accepte în viața lor cu exemplaritatea Sa. De aceea nu se învață o învățătură, ci credinciosul învață să trăiască în contextul realității mântuirii. Însă acest lucru are loc numai prin intermediul cuvântului vorbit. Cuvântul vieții adresat nouă de Dumnezeu nu era nici numai un conținut de cunoaștere pentru elaborare intelectuală, nici doar un ghid pentru o praxeologie dreaptă; Dumnezeu în participarea Sa (la condiția umană - n. n.) era în viața Fiului însuși Cuvântul făcut trup"[7]. Urmând acestor reflecții asupra substanțialității existențiale a Cuvântului magisterial transmis prin "învățătura" creștină, Breuning arată că dacă prin învățătură desemnăm tradiția Bisericii, "acest lucru (transmiterea Cuvântului - n. n.) trebuie făcut într-un context mai amplu care are drept sarcină să-l transmită în întreaga viață a Bisericii pe însuși Christos cel viu"[8]. Desigur, Christos ne-a învățat tot ceea ce era necesar mântuirii. Noi nu putem adăuga nimic cuvintelor Sale vii, ci doar să le înțelegem cât mai profund pentru a le transmite nealterate și cu toată încărcătura lor de sfințenie. Atunci de ce ar mai fi nevoie de un Magisteriu distinct de masa credincioșilor? Breuning răspunde... magistral: "(...) are o funcție de nesubstituit, dacă sarcinii lui de a ține în unitate Biserica ca și comunitate a multora în special prin cuvântul ecclesiei, îi este dată o funcție hermeneutică determinantă. Aceasta trece dincolo de un regulament al limbajului, chiar dacă și el face parte din sarcinile lui. Funcția hermeneutică a M. se bazează pe structura fundamentală a Bisericii, care este communio în traditio Christi"[9].

Cu definiția lui Breuning am atins miezul ecleziologiei și magisteriologiei catolice, reprezentat de "funcția hermeneutică determinantă" menționată. Beneficiind de experiențele traumatizante ale schismelor și ereziilor care au dezbinat organismul eclezial vizibil, putem constata împreună cu nenumărați istorici și teologi (îl amintim aici doar pe Paul Evdokimov) un paradox regretabil: imediat ce deschid Sfânta Scriptură, creștinii diferitelor confesiuni se vădesc dezbinați și incapabili să interpreteze unitar (nu uniform!) textul revelat. În acest sens, necesitatea existenței unei autorități care să reglementeze ortodoxia exegezei biblice s-a impus încă de la începuturile Bisericii creștine, devenind - odată cu trecerea secolelor - încă și mai stringentă. Din perspectiva catolică (întemeiată pe o serie de argumente de natură teologică, filosofică, tradițională etc. asupra cărora nu vom insista aici) tocmai Magisteriului îi revine funcția hermeneutică atât de necesară păstrării unității vizibile ecclesiale - semnul ortodoxiei și plinătății Adevărului revelat mărturisit de credincioși. Pentru a asigura o funcție atât de importantă, o serie de ierarhi ai Bisericii au ca preocupare centrală a activității lor reflecția asupra situațiilor istorice determinate, doctrinare și morale, cu care se confruntă organismul bisericesc. Elecțiunea acestora (a ierahilor) contribuie la o mai bună organizare a atribuțiilor lor, precum și la identificarea neechivocă, accesibilă oricărei persoane interesate, a autorităților competente în materie de credință.

 

Concluzii

Am văzut deci care anume ar fi fundamentele ecleziologice ale magisteriologiei; într-un plan mai juridic, specific dreptului canonic, credincioșilor le revin anumite obligații determinante, rezultate din exercitatea funcției magisteriale: "Toți credincioșii au obligația de a observa constituțiile și decretele pe care le dă autoritatea legitimă a Bisericii, într-un chip special pe acelea care le promulgă Pontiful Roman sau Colegiul Episcopilor, pentru a propune o învățătură și pentru a condamna opiniile greșite"[10]. După cum arată J. L. Santos, canonul citat "privește nu numai constituții și decrete promulgate de Pontiful roman și de Colegiul episcopilor ca titulari supremi ai M. autentic, ci și cele care purced de la fiecare episcop sau de la conferința episcopală și în sferă universală de la organismele Curiei romane, în special de la Congregația pentru Doctrina Credinței, căreia îi este încredințată 'sarcina tutelării doctrinei credinței și a obiceiurilor, în întreaga lume catolică' (Constituția Apostolică Pastor bonus din 28 iunie 1988, art. 48)"[11].

Robert Lazu

Note

  1. Vezi Codul de drept canonic, traducere în limba română (pro manuscripto) efectuată sub egida Institutului Romano-Catolic din Iași, Tipografia "Presa Bună", 1995, canonul 330 (p. 78).

  2. Op. cit., canonul 747 - 1 (p. 190).

  3. Op. cit., canonul 748 - 1 (p. 190).

  4. Vezi Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 1993, articolul 85 (p. 33).

  5. J. L. Santos, articolul "Magistero" (lat. Magisterium), în Nuovo Dizionario di Diritto Canonico a cura di Carlos Corral Salvador, Velasio De Paolis, Gianfranco Ghirlanda, Edizioni San Paolo, 1993, pp. 658-659.

  6. Articolul "Magisteriu", în Tertulian Langa, Credo. Dicționar teologic creștin din perspectiva ecumenismului catolic, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 152.

  7. W. Breuning, articolul "Magistero della chiesa", în Dizionario di Pastorale, a cura di Karl Rahner, Ferdinand Klostermann, Hansjörg Schild, Tullo Goffi, Brescia, Editrice Queriniana, 1979, pp. 401-402. (Originalul: Lexikon der Pastoraltheologie, hrsg. Von F. Klostermann, K. Rahner und H. Schild, Freiburg im Breisgau, Verlag Herder KG, 1972.)

  8. Ibidem.

  9. Ibidem.

  10. Vezi Codul de drept canonic, ed. cit., canonul 754 (p. 191).

  11. J. D. Santos, art. cit., în op. cit., p. 660.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire