pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a VII-a:
Intrarea în Împărăție. Timpul sacru

Motto: "Economia mântuirii se înfăptuiește în ciclul timpului" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1168).

 

Introducere

În aceste vremuri marcate de grabă, o grabă tot mai năvalnică, cei mai mulți dintre noi se plâng de lipsa timpului. "Ia aminte că timpul înseamnă bani", afirma Benjamin Franklin într-o propoziție care a devenit dictonul lumii (post)industriale. Totul pare antrenat într-un ritm tot mai amețitor, ca și cum istoria și timpul ar fi absorbite într-o pâlnie fără fund. Așa se face că adesea uităm că viața are un scop, o finalitate, un sfârșit, devenind prizonierii temporalității pe care o confundăm cu veșnicia. La fel ca în orice altă situație care se referă la temeiurile existenței noastre, Revelația împlinită de Mântuitorul Isus Cristos și Biserica sa cea "una, sfântă, catolică și apostolică" a adus și în ceea ce privește roata timpului și a istoriei o soluție cu adevărat revoluționară: trăirea veșniciei, a eternității în istorie.

Dacă începem prin a reflecta, cât se poate de simplu, asupra calendarului bisericesc pe care mai toți îl avem în case, vom remarca câteva trăsături care ascund o concepție asupra lumii și timpului neașteptată. De exemplu, primul lucru care ne atrage atenția, este recurența, repetitivitatea anumitor momente liturgice: săptămâna liturgică se reia din nou și din nou, începând cu ziua sfântă a duminicii și încheind cu sâmbăta. Anul liturgic se reia, de asemenea, la nesfârșit. Avem anual aceleași sărbători împărătești, aceleași pomeniri ale Sfinților Bisericii. De fapt chiar și ziua, cea mai mică unitate liturgică, are și ea o structură recurentă: cele șapte ceasuri ale laudelor se reiau din nou și din nou în fiecare zi.

Ce semnificație are această repetitivitate pe care o întâlnim în timpul Bisericii? Să fie oare ceva pur întâmplător? În nici un caz. Întrupându-se în istoria și timpul oamenilor căzuți, Dumnezeu-Fiul Isus Cristos a introdus într-un mod extraordinar veșnicia în istorie. Murind și apoi înviind El a deschis porțile Ierusalimului pentru noi, dar, totodată, a (re)deschis și porțile lumii căzute către eternitate... Repetitivitatea momentelor liturgice este menită a ne indica tocmai această pătrundere a veșniciei în istorie: în lumea timpului "căzut", liniar, doar ciclicitatea mai poate simboliza veșnicia, adică imutabilitatea acelui "nunc stans" despre care a vorbit Sfântul Augustin.

 

Cuprins

Pătrunzând în miezul simbolismului momentelor liturgice, vom înțelege, citind Catehismul Bisericii Catolice, că veșnicia a fost cu adevărat făcută prezentă de Persoana deopotrivă divină, adică eternă, și umană, adică muritoare, a Mântuitorului Isus Cristos. Timpul se întâlnește cu eternitatea: locul în care timpul întâlnește eternitatea, iată cum ar putea fi descrisă, concis, Biserica.

Pentru a explica și sistematiza cât mai clar această formulă, trebuie să ne imaginăm o adevărată hartă a traseului omului. Totul a început în ambientul veșniciei dumnezeiești: Tatăl ceresc, asistat de Fiul și de Duhul Sfânt, a modelat creatura însuflețind-o. Acesta este momentul "zero" al istoriei omului. Al doilea moment, nefast, e cel al căderii: consumând fructul oprit, protopărinții pierd nemurirea care le fusese dăruită iar moartea, efemeritatea, evanescența pătrund în lume. Astfel omul a căzut din Paradis, căzând totodată din eternitate. Apoi, la "plinirea vremii", are loc un eveniment epocal: veșnicia reintră în istorie prin coborârea între oameni a Cuvântului întrupat. Din acest moment "cerul" s-a reîntâlnit cu "pământul", iar istoria nu mai este doar locul blestemului, ci și tărâmul binecuvântării pe care Dumnezeu a dăruit-o, o dăruiește și o va dărui tuturor celor care cred în El și împlinesc poruncile Lui.

Pentru a marca într-un mod sfânt acest al treilea moment, restaurator de această dată, al istoriei neamului omenesc: "Sfânta Maică Biserica socotește de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră, în anumite zile din cursul anului, opera mântuitoare a Mirelui său divin. În fiecare săptămână, în ziua pe care a numit-o duminică, ea sărbătorește Învierea Domnului, pe care, o dată pe an, o celebrează împreună cu fericita Lui pătimire, prin marea solemnitate a Paștelui.

Pe lângă aceasta, ea desfășoară în ciclul anual întregul mister al lui Cristos, de la Întrupare și Naștere până la Înălțare, la ziua Rusaliilor și până la așteptarea fericitei speranțe și a venirii Domnului. Celebrând astfel misterele Răscumpărării, ea deschide credincioșilor comorile virtuților și meritelor Domnului său, actualizându-le într-un fel în tot decursul timpului, pentru ca astfel credincioșii să vină în contact cu ele și să se umple de harul mântuirii" (Sacrosanctum Concilium, art. 102).

Această actualizare perpetuă a virtuților și meritelor Domnului, care, în fond, ne duce cu gândul la bogăția inepuizabilă a harurilor dumnezeiești, indică tocmai irumperea în istorie a veșniciei, a timpului sacru. Acest timp sfânt, radical deosebit de cel profan, este timpul mântuirii, timpul Ierusalimului ceresc, a cărui existență o putem pregusta încă din timpul vieții noastre pământești.

Suntem însă conștienți noi de toate acestea? Trăim noi starea paradisiacă în contextul Sfintei Liturgii? Problema cea mai mare cu care ne confruntăm este secularizarea. După cum indică termenul însuși, secularizarea indică o sclavie față de "lumea această", deci inclusiv față de timpul pierdut și niciodată regăsit al unor vieți trăite sub semnul păcatului. Luptând cu furie împotriva noastră, a oamenilor, Satan și acoliții săi caută să ne transforme în ființe supuse inexorabil timpului, incapabile să mai trăim, să ne mai bucurăm de veșnicie. Căci, să recunoaștem: ritmurile vieții noastre trepidante ne pătrund în inimi atât de adânc încât cu mare greutate mai putem trăi clipele cerești ale Jertfei Euharistice. Aflați în fața Inimii dumnezeiești care bate pe altarele noastre, noi ne gândim tot la afacerile noastre, la necazurile sau bucuriile mărunte de zi cu zi, la evenimentele care ne par mai importante decât Dumnezeu însuși, și, adesea, uităm chiar să închidem celularele care tulbură adesea liniștea ceremoniilor sacre. Ce poți să mai spui despre cei care, plini din lumeștiu preocupări, părăsesc Liturgia spre a răspunde la apeluri venite de nu se știe unde? Ținând seama de aceste semnale negative, înțelegem că nu este suficient să vii cu trupul la Biserică, duminica. Trebuie să fii venit și cu tot sufletul, cu toată inima. Iar această stare nu se dobândește fără o anumită pregătire, destul de anevoioasă pentru cetățenii unei lumii prea grăbite.

 

Concluzii

Rezumând cele spuse mai sus, deocamdată să reținem esențialul viziunii Sfintei Bisericii asupra timpului sacru: "Anul liturgic înseamnă desfășurarea diferitelor aspecte ale unicului mister pascal". Atunci când vom reuși să ne concentrăm cu toată ființa noastră asupra acestui mister, vom izbuti, neîndoielnic, să gustăm din plin veșnicia Împărăției luminii neînserate. Așa să ne ajute Dumnezeu!
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire