pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXXI-a:
Căsătoria, taina iubirii (I)

Motto: "Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți" (Geneza 1, 28).

 

Introducere

Instituția sacră a căsătoriei cunoaște în zilele noastre, neîndoielnic, una din cele mai dramatice crize din întreaga istorie a omenirii. Rata în continuă creștere a divorțurilor - chiar și în rândul celor botezați - , precum și cifrele alarmante ale numărului avorturilor ne arată clar că "celula de bază a societății" e pusă la grea încercare. Mai mult decât atât, vocile acelora care susțin deviații precum homosexualitatea și lesbianismul clamează, cu emfază, faptul că instituția căsătoriei ar fi depășită de așa-numitele "contracte matrimoniale" între persoane de același sex. Când privim cu luare-aminte în jur, într-adevăr, vedem cum mulți dintre contemporanii noștri consideră căsătoria un simplu contract care poate fi oricând rupt. Dacă în cazul celor din afara Bisericii lucrurile pot fi, oarecum, înțelese mai ușor, în cazul creștinilor botezați divorțul și renunțarea la binele implicat de căsnicie e practic inacceptabil. Cum s-a ajuns aici? Pentru a înțelege răspunsul la o asemenea întrebare vom apela la multe resurse, dar, înainte de orice, la învățătura Bisericii despre căsătorie.

 

Cuprins

Din primele sale pagini Sfânta Scriptură ne vorbește despre taina iubirii cristalizată în comuniunea dintre bărbat și femeie. "Dumnezeu i-a binecuvântat și le-a zis: 'Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți'" (Geneza 1, 28). Comentând acest verset Catehismul Bisericii Catolice ne arată următoarele: "Deoarece Dumnezeu l-a creat pe om bărbat și femeie, iubirea lor reciprocă devine o imagine a iubirii absolute și nestrămutate cu care Dumnezeu îl iubește pe om. Este bună, foarte bună în ochii Creatorului" (art. 1604). În capitolul următor al Genezei întâlnim una dintre învățăturile cele mai profunde și misterioase despre raportul dintre soți: "De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și amândoi vor fi un singur trup" (Geneza 2, 18-25). Deși înscrisă în ordinea creației, unirea dintre bărbat și femeie a fost grav tulburată de consecințele cosmice ale păcatului originar. Cu mult realism, Sfânta Biserică ne învață că: "Dintotdeauna, unirea dintre ei (dintre bărbat și femeie - n.n.) a fost amenințată de discordie, de spiritul de dominare, de infidelitate, de gelozie și de conflicte care pot ajunge până la ură și despărțire. Această dezordine se poate manifesta mai mult sau mai puțin acut și poate fi mai mult sau mai puțin depășită, în funcție de culturi, de epoci, de indivizi, însă pare a avea un caracter universal" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1606). Influențate grav de păcat, relațiile dintre bărbat și femeie "sunt deformate de învinovățiri reciproce; atracția lor reciprocă, darul Creatorului, se schimbă în raporturi de dominare și de poftă" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1607). În fața acestor învățături, înainte de orice, trebuie să înțelegem una dintre ideile frecvent ignorate de cei care se căsătoresc: căsnicia nu are nimic idilic în ea, dimpotrivă, presupune o luptă foarte intensă a soților spre a cuceri pacea unui cămin binecuvântat. Din nefericire, majoritatea cuplurilor gândesc exact pe dos. Influențate de funestul mit al romantismului, în care iubiții ar trăi o lună de miere perpetuă, multe cupluri intră în căsnicie fără să aibă nici cea mai vagă idee nu doar despre binele vieții conjugale, cât și despre relele care-i așteaptă în viața de familie. În scurt timp, soții ajung să descopere (reciproc) aspecte umbroase ale fiecăruia dintre ei, dar și ale obligațiilor pe care căsnicia le implică. Din acel moment se declanșează criza. Și, adesea, se ajunge la divorț. De ce? Pentru că imaginea și așteptările pe care fiecare din cei doi le aveau despre căsătorie erau, pur și simplu, false.

Ce trebuie să știe, de fapt, bărbații și femeile despre căsătorie? Mai întâi ei trebuie făcuți conștienți de influența puternică a păcatului originar și a concupiscenței (dar și a altor păcate personale, ulterioare Botezului) asupra relațiilor din ei. Din acest motiv ei nu vor reuși niciodată să izbândească singuri în această luptă: "Ca să vindece rănile păcatului, bărbatul și femeia au nevoie de ajutorul harului pe care Dumnezeu, în nesfârșita sa bunătate, nu li l-a refuzat niciodată. Fără acest ajutor, bărbatul și femeia nu pot ajunge să realizeze unirea vieților lor, unire pentru care Dumnezeu i-a creat 'de la început'" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1608). Deci să nu ne amăgim! Fără sprijinul lui Dumnezeu noi nu am reuși să trăim o viață de familie armonioasă. Însă harul pe care-l primim pentru aceasta nu poate fi, sub nici o formă, de folos, fără o anumită lucrare exercitată din partea soților. Care este această lucrare? Evident, o ascultare deplină de poruncile și exigențele Sfintei Biserici, dublată de aplicarea lor constantă.

Înainte de a vedea care sunt aceste exigențe, mai întâi trebuie să remarcăm, privind spre relatările Vechiului și Noului Testament, cât de grav au fost deteriorate raporturile dintre bărbat și femeie, pe de o parte, și ce mutații spectaculoase au suferit de-a lungul istoriei sacre acest relații, pe de altă parte. Astfel, la începutul istoriei - după căderea protopărinților Adam și Eva -, asistăm la manifestarea endemică a unui fenomen negativ: poligamia. Cum știm cu toții, patriarhii din vechime au fost poligami: erau căsătoriți cu mai multe femei, sau, ca în cazul lui Avraam, părintele poporului lui Israel, aveau copii și de la altă femeie decât de la propria soție. În mijlocul acestei stări de lucruri Moise însuși se manifestă cu reticență, cunoscând amploarea "împietririi inimilor", în consecință îngăduind oamenilor să divorțeze (căci asta era acea "carte de despărțire" pe care bărbații îl putea da femeilor spre a le alungă cu scopul contractării unei alte căsătorii: un soi de certificat de divorț). Totuși, spre deosebire de poligamia anterioară, Legea lui Moise, deși imperfectă, era un pas înainte: simultaneitatea căsătoriei cu mai multe femei era înlocuită de căsătoria succesivă cu mai multe femei. În ciuda intervenției lui Moise, singurul lucru pe care Legea îl vădește - așa cum va spune apostolul Paul - este doar anvergura păcatelor celor de demult. Cazurile marelui Rege și Profet David, care ucide un om pentru a-i lua soția, apoi cel incredibil al Înțeleptului Solomon care are șapte sute de neveste și trei sute de concubine (III Regi, cap. 11, vs. 1-3), ne arată că instituția familiei este, în continuare, supusă păcatului. În ciuda acestei situații Mântuitorul Isus Cristos intervine într-un mod categoric inaugurând o nouă eră a istoriei omenirii: pentru totdeauna, El denunță orice trădare a fidelității. Într-o exprimare a Sa devenită prilej de interminabile controverse (cum vedem, din păcate, la unii creștini din Răsărit care justifică divorțul și recăsătorirea celor divorțați), El spune următoarele: "Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (Matei 19, 6). Constatând această trecere incredibilă, de la o lume dominată de poligamie și adulter, la o lume în care fidelitatea nu mai poate fi încălcată, ne putem întreba: să ne fi dat Dumnezeu o poruncă pe care nu o putem ține? Dacă profeții și înțelepții precum David și Solomon nu au reușit să-și țină firea rămânând fideli unei singure femei, cum vom reuși noi? Răspunsul Magisteriului catolic - întemeiat pe Revelația christică - e neechivoc. Harul lui Dumnezeu ne oferă toată puterea necesară pentru a putea rămâne fideli. Însă - repetăm - dacă vedem atâtea naufragii ale unor cupluri creștine în jurul nostru, explicația e simplă: aceia nu au făcut lucrător, printr-o viață creștină, harul pe care l-au primit prin Sacramentul Cununiei.

 

Concluzii

"Isus nu i-a încărcat totuși pe soți cu o povară imposibil de purtat și prea apăsătoare, mai grea decât Legea lui Moise. Venind să restabilească ordinea inițială a creației, tulburată de păcat, oferă El însuși tăria și harul pentru a trăi căsătoria în noua dimensiune a Împărăției lui Dumnezeu. Numai urmându-l pe Cristos, renunțând la ei înșiși, luându-și fiecare crucea, soții vor putea 'înțelege' sensul originar al căsătoriei și o vor putea trăi cu ajutorul lui Cristos. Acest har al Căsătoriei creștine este un rod al Crucii lui Cristos, izvor al oricărei vieți creștine" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1615). Iată deci o primă idee pe care trebuie să o reținem cu toții: fără Cristos și fără Crucea Sa armonia conjugală nu este posibilă. Iată de ce trebuie cu toții, bărbați și femei, să învățăm temeinic acea "știința a Crucii" de care vorbea cu geniu și har Sfânta Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein). Deci, să nu ne amăgim: fără a fi creștini autentici, ucenici fideli ai Mântuitorului Isus Cristos, nu vom fi niciodată soți și soții autentici, cetățeni ai Ierusalimului celest.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire