pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXIX-a:
Preoția, vocația cerească (II)

Motto: "Această misiune pe care Domnul a încredințat-o Păstorilor Poporului său este o adevărată slujire" (Lumen Gentium, art. 24).

 

Introducere

Într-un vechi comentariu la epistola către evrei a Sfântului Apostol Paul, Sfântul Thoma d'Aquino sublinia faptul că: "Într-adevăr, Cristos este singurul preot adevărat, ceilalți nefiind decât slujitorii ei". Cu alte cuvinte, preoția ministerială (sau sacramentală) este posibilă numai în și prin Mântuitorul Isus Cristos. Conform învățăturii clasice a Bisericii, preotul trăiește și acționează in persona Christi Capitis. În enciclica Mediator Dei (citată în Catehismul Bisericii Catolice, art. 1548), papa Pius al XII-lea afirma următoarele:

"Este același Preot, Cristos Isus, al cărui rol îl îndeplinește cu adevărat slujitorul sacru. Dacă acesta este cu adevărat asimilat Marelui Preot datorită consacrării sacerdotale pe care a primit-o, el se bucură de capacitatea de a acționa prin puterea lui Cristos însuși, pe care îl reprezintă (virtute ac persona ipsius Christi)".

Responsabilitatea sacerdoților față de credincioșii care alcătuiesc turma lor, dar și față de toți ceilalți oameni, nu poate fi niciodată descrisă în mod satisfăcător. Dacă citim Tratatul despre preoție al Sfântului Ioan Gură de Aur întrezărim ceva din măsura unei vocații cu adevărat cosmice și paradisiace. De aceea înțelegem de ce, în vechea tradiție ecleziastică, întâlnim adesea bărbați cu viață sfântă care fugeau de hirotonie: nu din dispreț față de preoție, ci dintr-o înțelegere justă a responsabilității uriașe pe care preoția o implică. Pe de altă parte, înțelegem de ce nu contează, concret, numărul preoților hirotoniți cât calitatea angajării lor și a slujirii pe care o exercită.

 

Cuprins

În ceea ce privește modul în care preoția e înțeleasă în lumea de azi, descreștinată și secularizată (adesea până la ateizarea completă), surprindem două erori principale care sunt adesea prezente în mințile noastre și ale multora dintre ceilalți oameni.

Prima dintre aceste erori, prezentă mai ales în sânul comunității celor credincioși, e cea care vede în preot un soi de superman, un supraom care nu poate greși niciodată și care este perfect în tot ceea ce face. Evident, pericolul pe care o asemenea eroare - prin exces - îl prezintă este exact opusul a ceea ce ea pare a pretinde: supralicitând calitatea preoților, la prima slăbiciune constatată credincioșii care gândesc astfel ajung să se îndoiască de preoția însăși, contribuind totodată la pasivitatea deplină a celor păstoriți. Dacă preotul le poate face pe toate în materie religioasă, la ce bun să ne străduim și noi, laicii, să ne cunoaștem și să ne exercităm obligațiile? Iată o mentalitate foarte răspândită în țara noastră, unde laicii par că nu există. De fapt, Magisteriul Bisericii are o învățătură mult mai realistă despre preoția ministerială. Iată care este această: "Prezența lui Cristos în slujitorul sacru nu trebuie înțeleasă ca și cum acesta ar fi apărat împotrivă tuturor slăbiciunilor omenești, a spiritului de dominare, a greșelilor, chiar a păcatului. Puterea Duhului Sfânt nu garantează toate actele preoților în același fel. În timp ce în administrarea Sacramentelor această garanție este dată astfel încât nici chiar păcatul slujitorului sacru nu poate împiedica rodul harului, există multe alte acte în care amprenta omenească a preotului lasă urme care nu sunt întotdeauna semnul fidelității față de Evanghelie și care pot dăuna, așadar, rodniciei apostolice a Bisericii" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1550). Da. Chiar și preoții pot greși. Exact ca în pilda talanților, cel care primește un anumit dar, mai ales unul de cel mai mare preț - cum este harul preoției - trebuie să facă un efort total spre a fructifica acel dar în slujirea sa. Pentru a înțelege ceva din aceste lucruri delicate și, totodată, importante, trebuie să ne uităm spre modelul de excepție a unui mare preot, Sfântul Jean Maria Vianney (cunoscut drept Parohul din Ars). De o urâțenie fizică proverbială, incapabil să citească o pagină de filosofie sau de teologie creștină, el este considerat astăzi modelul sacerdotului dăruit pe deplin slujirii sale. Ajuns într-un cătun decimat de patimi sufletești și de necredință, așa cum sunt azi mai toate satele și orașele noastre, Jean Maria Vianney se angajează într-o predicare înflăcărată și severă, precum altădată Mântuitorul Cristos împotriva relelor vremii sale. Fără a face nici un compromis cu compromisurile credincioșilor, el obține efecte contrare așteptărilor: în loc să îndepărteze enoriașii prin intransigența sa, mulțimi imense încep să-l caute. Pesemne că totdeauna lumea simte când cineva îi oferă cu adevărat șansa mântuirii: acest preot urât și greoi la minte arată de efecte incredibile are harul lui Dumnezeu în sufletul celui care-l face lucrător. Dar cum? Cum poate fi pus în lucrare talantul divin? Mijloacele sunt cele știute dintotdeauna: printr-o asceză deplină (se hrănea numai cu cartofi fierți și niște plăcinte de post), printr-o viață de rugăciune și de contemplație totală (uneori rămânea ore întregi în adorație în fața Prea Sfântului Sacrament - cum făcea și episcopul nostru martir Anton Durcovici), dar și printr-o mare dăruire pentru credincioșii săi. Spovedind zi și noapte, primind mărturiile a mii de păcătoși, el dovedea o iubire asemănătoare iubirii Mântuitorului Isus Cristos pentru sufletele oamenilor din toate timpurile. Iată deci un bun exemplu despre ce înseamnă să pui în lucrare talantul!

Cealaltă eroare împotriva Preoției ministeriale decurge din minimalizarea până la eliminare a calității absolut deosebite a harului pe care ea îl presupune. Venind mai ales din partea celor care trăiesc în afara Bisericii Mântuitorului Isus Cristos, această eroare decurge din dispariția completă a simțului sacrului și a simțului moral, fenomen denunțat de pontifi precum Pius al XII-lea și Ioan Paul al II-lea drept una din cele mai mari catastrofe în sânul umanității secolului XX. Lipsiți de simțul sacrului, adânc îngropat prin păcatele în care trăiesc, cei mai mulți dintre oamenii moderni resping prezența lui Cristos în sufletele slujitorilor săi.

 

Concluzii

Din păcate, oamenii se împart în cele două categorii menționate în Apocalipsa Sfântului Ioan sau în alte cărți sacre ale Bibliei, în funcție de opțiunea lor în favoarea lui Dumnezeu sau a dușmanilor acestuia: fiii lui Dumnezeu și fiii diavolului. Deși pare o învățătură cam tare pentru relativismul de azi, acest adevăr ne obligă să înțelegem și să ne reamintim că cel care este preot al lui Cristos nu se poate aștepta să fie tratat altfel decât stăpânul său, care a fost ucis prin răstignire. În același timp noi, credincioșii, trebuie să înțelegem câtă nevoie avem unii de alții! Noi, fără harul preoției ministeriale nu ne putem mântui; Mântuitorul Cristos a încredințat preoților puterea de a lega și a dezlega păcatele noastre. În schimb ei, preoții, au nevoie de sprijinul nostru. În primul rând un sprijin menit să-i împiedice să devină administratori, manageri, organizatori etc. mai mult decât oameni ai rugăciunii și ai contemplației. Chiar dacă au funcții de conducere și călăuzire în Biserică, acestea nu trebuie să le devină o povară. Noi, laicii, trebuie să ne asumăm responsabilități specifice menite să confere preoților posibilitatea de a trăi vieți asemănătoare celei a Mântuitorului Isus Cristos și sfinților asemenea Parohului din Ars.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire