pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXV-a:
Vindecarea, semn al apropierii Ierusalimului veșnic (I)

Motto: "Căci eu, Domnul, sunt vindecătorul tău" (Exodul,15, 26).

 

Introducere

Probabil că în afară de moartea propriu-zisă, nimic nu-l tulbură pe om mai mult decât starea de boală, fie aceasta mai mult sau mai puțin gravă, în care se află el sau aproapele său. Ținând seama de această realitate, Catehismul Bisericii Catolice subliniază dificultățile care survin atunci când omul este cuprins de boală: "Boala și suferința s-au aflat întotdeauna printre problemele cele mai grave care încearcă viața omului. Prin boală, omul face experiența propriei neputințe, a limitelor și a condiției sale muritoare. Orice boală ne poate face să întrezărim moartea. Boala poate duce la angoasă, la închiderea în sine, uneori chiar la disperare și la revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dar ea poate și să maturizeze persoana, o poate ajuta să discearnă în propria-i viață ceea ce nu este esențial, pentru a se îndrepta spre ceea ce este esențial. Foarte adesea, boala determină o căutare a lui Dumnezeu, o întoarcere la El" (art. 1500 și 1501).

De fapt, ce este boala? Înainte de orice altceva este un semn al stricăciunii în mijlocul căreia trăim, de care suntem înconjurați în lumea noastră căzută. Boala este semnul evanescenței vieții noastre pământești, dar în același timp ea poate fi dovada că viața de aici este lipsită de durabilitate, în ultimă instanță chiar de sens atunci când nu este văzută și înțeleasă ca o stare intermediară, de trecere spre o altă lume "unde nu este întristare, nici durere, nici suspin". Boala spulberă convingerea multora dintre noi că suntem eterni aici, pe pământ, omițând faptul că viața terestră e trecătoare iar trupurile noastre sunt stricăcioase. Precum vedem în cazul dramatic și de nepătruns al dreptului Iov, boala prilejuiește o confruntare violentă cu finitudinea vieților noastre. Cu trupul putred și viața întreagă distrusă, Iov desfășoară cel mai teribil rechizitoriu (adresat Cerului) din istoria lumii căzute. Răspunsul pe care-l lasă să se întrezărească e cu adevărat cutremurător: nu stăpânim destinele vieților noastre. Totul se întâmplă după rațiuni care totdeauna, dar absolut întotdeauna ne scapă. Doar o relație puternică și profundă cu Dumnezeu ne poate aduce alinare. De aceea Dumnezeu însuși ne pune la dispoziție un sacrament - ungerea bolnavilor - care se bazează în mod decisiv pe fervența credinței noastre. Cu alte cuvinte starea trupească depinde, ea însăși, de starea noastră sufletească.

 

Cuprins

Epistola apostolului Iacov ne rezervă un fragment consistent care atestă fără putință de tăgadă perenitatea acestui sacrament începând din epoca apostolică și până azi: "Este cineva bolnav între voi? - întreabă Iacov. Să-i cheme pe preoții Bisericii și aceștia să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinței îl va mântui pe bolnav și Domnul îi va ridica. Dacă a săvârșit păcate, acestea îi vor fi iertate" (Iacov 5, 14-15). Primul aspect care ne atrage imediat atenția este legătura dintre trup și suflet, dintre vindecarea trupească și vindecarea sufletească. Căci textul biblic e foarte clar: nu numai trupul poate primi vindecare prin ungere, ci și sufletul curățit prin spovedanie. Cu alte cuvinte, cel care vine să primească acest sacrament trebuie să-și curețe mai întâi sufletul, apoi, cu credință, trebuie să spere și să aștepte (inclusiv) vindecarea trupească. "Isus le cere adesea celor bolnavi să creadă" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1504). Dacă citim cu atenție Noul Testament vedem că în ordinea activităților publice ale Mântuitorului, după predicarea cuvintelor veșnice ale Noului Legământ, la loc de mare cinste se află tocmai vindecarea bolnavilor. Într-o lume în descompunere, atinsă deopotrivă de boli sufletești cât și de boli trupești, Dumnezeu își face simțită prezența în cel mai pregnant mod cu putință. El vindecă, El hrănește, El ostoiește setea având o mare grijă față de toți cei care-i cer ajutorul. Toate aceste semne și minuni sunt alte modalități de a transmite Vestea cea Bună: s-a apropiat Ierusalimul celest, Împărăția cerurilor. Și totuși, întâlnim situații când se pare că Dumnezeu nu intervine iar boala rămâne; ce facem în asemenea situații? Dacă omul nu are deschis orizontul vieții veșnice nu va rezista acestei probe de intensitate maximă. Dar dacă el știe că viața nu se limitează la ceea ce se vede, atunci el poate face ceea ce învață dintotdeauna Biserica: să participe prin boala sa la suferința Mântuitorului Isus Cristos. Așa se explică prezența unor figuri duhovnicești de excepție în Patericul egiptean, oameni care se rugau lui Dumnezeu pentru a primi vreo boala tocmai ca să aibă un prilej în plus de a-i fi alături în suferință. Căci "prin pătimirea și moartea sa pe Cruce, Cristos a dat un sens nou suferinței: de acum, ea ne poate face asemenea chipului său și ne poate uni cu pătimirea sa răscumpărătoare" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1505). Referindu-se la această experiență dramatică, apostolul Paul arată că pătimind în boală el desăvârșește în propriul trup "ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos pentru Trupul său care este Biserica" (Coloseni 1, 24).

Nu numai Isus a vindecat în mod minunat o mulțime de bolnavi. El a transmis această harismă ucenicilor săi, apostolii, despre care Sfânta Scriptură ne spune că ei "scoteau mulți demoni și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau" (Marcu 6, 12-13). Deci sacramentul ungerii bolnavilor a fost frecventat din plin de o mulțime de oameni, care au primit din plin roadele sale. Ceea ce trebuie să știm este faptul că acest sacrament nu conferă în mod necesar vindecarea fizică, dar totdeauna el aduce celui care-l primește un dar de mare preț: "Sacramentul ungerii bolnavilor are drept scop să confere un har special creștinului încercat de greutățile inerente stării de boală gravă sau bătrâneții" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1527).

 

Concluzii

Ajungând într-o stare căzută prin păcatul originar săvârșit de Adam și Eva, întreaga umanitate s-a prăbușit într-o stare de boală sufletească cu grave consecințe. Trupul suferă și el de pe urma acestora, existând o legătură tainică între păcate și boli. Dacă ar fi să aprofundăm subiectul, trebuie să remarcăm totodată influența exercitată de duhurile răutății atât în ceea ce privește patimile și viciile sufletești, cât și în ceea ce privește bolile trupului. Însă condiția principală pe care trebuie să o îndeplinească omul spre vindecare (atât trupească cât și sufletească) este credința. Iar vindecarea însăși se bazează pe puterea lui Dumnezeu, care este mărturisită de mulți dintre cei care se vindecă: "o putere ieșea din El, care îi vindeca pe toți" (Luca 6, 19).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire