pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXIV-a:
Pocăința, calea spre Împărăție (III)

Motto: "Creștinul care caută să se purifice de păcat și să se sfințească ajutat de harul lui Dumnezeu nu e singur" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1474).

 

Introducere

Dacă în catehezele anterioare am vorbit despre contra-exemplele celor care refuză practicarea Spovedaniei, astăzi vom începe prin a semnala unul dintre riscurile care-i pândesc pe credincioșii care se străduiesc să se spovedească mai des, având o viață bisericească ceva mai angajată. Căci nu numai cei care trăiesc departe de Biserică sunt amenințați de păcate, ci, mai întâi, chiar aceia care sunt "catolici practicanți" sunt pândiți adesea de greșeli. În ceea ce privește Sacramentul Reconcilierii, pericolul cel mai mare îl reprezintă formalismul, descris de Papa Ioan Paul al II-lea în exortația Ecclesia in Europa astfel: "Mulți botezați trăiesc ca și cum Cristos nu ar exista: sunt repetate gesturile și semnele de credință, mai ales prin practicile de cult, dar lor nu le corespunde o adevărată acceptare a conținutului credinței și o adeziune la persoana lui Isus" (art. 47). Exact la fel se întâmplă uneori și cu Spovedania: obișnuiți să o practice, unii credincioși pierd din vedere faptul că nu este vorba atât de o obligație ce trebuie îndeplinită mecanic, cât de un act personal prin care comunicăm cu cel căruia i-am greșit cerându-i iertare. Spunând acestea nu trebuie să devenim ezitanți în a practica cât mai frecvent sacramentul pocăinței; dimpotrivă. Însă trebuie să ne reamintim de fiecare dată când ne spovedim una din meditațiile Sfântului Francisc de Sales, care propune să intrăm în confesional văzând cu ochii minții și ai inimii sala judecății divine, în centrul căreia, pe tron, se află Dreptul Judecător, Dumnezeu veșnic și drept.

 

Cuprins

Spre a evita pericolul formalismului, putem reflecta asupra Canonului 987 din Codul de drept canonic al Bisericii noastre: "Ca să primească remediul salvator al sacramentului Pocăinței, credinciosul trebuie să fie astfel dispus încât, respingând păcatele ce le-a săvârșit și având hotărârea de a se îndrepta, să se întoarcă la Dumnezeu".

Din acest scurt dar concis articol, aflăm, în primul rând, care este scopul acestui sacrament: salvarea sufletului. Marcat de concupiscența care-l afectează chiar și după Botez, creștinul are nevoie de mila și iertarea divină spre a se îndrepta, spre a regăsi casa Tatălui ceresc. Însă pentru a primi acest remediu el trebuie să aibă o anumită dispoziție a inimii încât să primească această iertare. Din tot textul rezultă primatul Persoanei și a mântuirii în această ecuație. E vorba deci de o relație între Persoane, divine și umane, relație ce poate fi alterată - și din păcate adesea chiar este - de greșelile noastre omenești. Ce-și poate dori un tată al cărui fiu l-a părăsit pentru a-și petrece viața cu desfrânatele? Ce altceva decât întoarcerea acestui fiu acasă? Spre a ne dovedi cât se poate de concret acest lucru Mântuitorul nostru Isus Cristos, Regele vieților noastre, a întemeiat Sacramentul Spovedaniei. Să ne gândim puțin: oare El, Dumnezeu adevărat și atotputernic, nu ar fi putut face altfel? Nu are fi putut - de exemplu - să se limiteze la judecata finală astfel încât viața omului să fie damnată sau salvată în funcție de greșelile sau de faptele noastre bune din întreaga existență terestră? Ar fi putut. Însă ne-a lăsat acest sacrament spre a ne desăvârși, spre a ne dărui un mijloc foarte puternic de transformare a vieților noastre, dar, mai ales, spre a ne arăta că Tatăl ceresc ne așteaptă perpetuu pocăința. Când fiul rătăcitor - omul căzut - se întoarce acasă, ce face Tatăl? Se încruntă, îl ceartă, zbiară acuzându-l de nerecunoștină (cum probabil am face cei mai mulți dintre noi)? Nu. Nimic din toate acestea. El îl primește imediat pe fiul său și îl reinvestește cu semnele moștenirii. Îl îmbracă în haină nouă (simbol al harului baptismal) și îi pune inel pe deget (simbol al moștenitorului). Apoi îl invită la o masă îmbelșugată. Cum bine spunea un bătrân duhovnic, această pildă ar putea fi numită la fel de bine "pilda tatălui iubitor". Dumnezeu ne așteaptă mereu, în persoana fiecărui preot care, cu răbdare, stă așezat pe scaunul din confesional așteptând oile rătăcite să vină spre a mărturisi. Aceasta este taina spovedaniei. Dumnezeu este acolo, în confesional. La fel ca în toate celelalte taine ale Sfintei Biserici, și aici întâlnim același mister: deși nevăzut, Dumnezeu este prezent în mijlocul nostru, în imediata noastră apropiere. El trăiește ascuns mai mult decât oriunde în persoanele preoților noștri sfinți, dar și în inimile noastre îngreunate de atâtea păcate. Dacă înțelegem aceste lucruri, dacă le gândim iar și iar, vom depăși ispita formalismul, a ritualismului.

În capitolul 20 al Evangheliei după Ioan, versetele 22 și 23, găsim unul din cele mai importante locuri biblice care atestă întemeierea Sacramentului Reconcilierii de către însuși Mântuitorul Isus Cristos: "Primiți pe Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute". Pe acest temei Biserica perpetuează până azi slujirea împăcării, mai întâi prin apostoli, apoi prin toți episcopii și preoții urmași ai apostolilor. În același timp Biserica păzește cu strășnicie disciplina acestui sacrament, în primul rând în ceea ce privește secretul absolut referitor la păcatele mărturisite de penitent. Celebrul "sigiliu sacramental", care i-a costat viața pe numeroși sfinți slujitori ce au refuzat să dezvăluie cuiva cele mărturisite de penitenți, este protejat prin pedepse foarte aspre spre a garanta credincioșilor discreția absolută. De altă parte, să reținem că păcatele de moarte trebuiesc mărturisite în mod necesar în fața preotului, chiar dacă o căință puternică și sinceră, însoțită de ne-repetarea păcatelor săvârșite, primește iertarea lui Dumnezeu.

În ceea ce privește roadele Spovedaniei, ele se manifestă, în mode esențial, sub forma reconcilierii cu Dumnezeu și cu Biserica Sa. Pe lângă aceste efecte benefice, credinciosul găsește liniștea sufletului și împăcarea cu cei pe care i-a rănit prin păcat: Dumnezeu, aproapele și el însuși (căci păcatul îl rănește, în primul rând, chiar pe cel care l-a înfăptuit!). "Convertindu-se la Cristos prin pocăință și credință, păcătosul trece de la moarte la viață 'și la judecată nu va veni' (Ioan 5, 24)" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1470). Ce înseamnă acest ultime cuvinte menționate de apostolul Ioan în Evanghelia sa? Înseamnă că atunci când ne spovedim ne judecăm deja pe noi înșine în fața lui Dumnezeu, fapt ce atrage iertarea Tatălui ceresc și eliminarea judecății noastre particulare (pentru acele păcate care au fost spovedite) în contextul judecății finale, eshatologice.

 

Concluzii

"Alături de Euharistie, și sacramentul Reconcilierii trebuie să desfășoare un rol fundamental în redobândirea speranței: "Experiența personală a iertării lui Dumnezeu față de fiecare dintre noi este, de fapt, fundamentul esențial al oricărei speranțe pentru viitorul nostru". Una dintre rădăcinile resemnării care-i cuprinde pe mulți astăzi trebuie căutată în incapacitatea de a se recunoaște păcătoși și de a se lăsa iertați, o incapacitate care se datorează adesea solitudinii aceluia care, trăind ca și cum Dumnezeu nu ar exista, nu are cui să-i ceară iertare. În schimb, acela care se recunoaște păcătos și se încrede în milostivirea Tatălui ceresc, experimentează bucuria unei adevărate eliberări și-și poate continua viața fără a se închide în propria nefericire. Astfel, primește harul unui nou început și găsește din nou motive pentru a spera »"(Ecclesia in Europa, 76).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire