pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXIII-a:
Pocăința, calea spre Împărăție (II)

Motto: "Convertirea și pocăința zilnică își găsesc izvorul și hrana în Euharistie" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1436).

 

Introducere

Știm cu toții care a fost primul cuvânt adresat oamenilor de către Mântuitorul Isus Cristos: "Pocăiți-vă", "convertiți-vă". Foarte simplu deducem că pocăința este una dintre cele mai importante priorități ale creștinului. Pocăința nu este un act fix, limitat în timp. Dimpotrivă, este vorba despre un proces dinamic care implică maturizarea sufletului și parcurgerea unui lung itinerariu mistagogic, menit să ne conducă spre desăvârșire. Discutând diferitele aspecte ale pocăinței, Catehismul Bisericii Catolice subliniază, în două articole consistente, 1430 și 1431, dimensiunea interioară a pocăinței, cea care-i conferă autenticitate și valoare:

"Ca odinioară la profeți, chemarea lui Isus la convertire și pocăință nu are în vedere în primul rând faptele exterioare, 'sacul și cenușa', postul și mortificările, ci convertirea inimii; pocăința interioară. Fără ea, faptele de pocăință rămân sterile și mincinoase; dimpotrivă, convertirea interioară îndeamnă la exprimarea acestei atitudini în semne vizibile, gesturi și fapte de pocăință.

Pocăința interioară este o reorientare radicală a întregii vieți, o întoarcere, o convertire la Dumnezeu din toată inima, o ruptură cu păcatul, o aversiune față de rău, împreună cu repulsia față de faptele rele săvârșite. În același timp, ea comportă dorința și hotărârea de a ne schimba viața, cu speranța îndurării divine și cu încrederea în ajutorul harului ei. Convertirea inimii este însoțită de o durere și o tristețe mântuitoare pe care Părinții Bisericii le-au numit animi cruciatus (mâhnirea sufletului), compunctio cordis (căința inimii)".

Ținând seama de acest aspect esențial al dimensiunii interioare a convertirii, vom încerca în cateheza de azi să vedem cum anume trebuie să ne pregătim pentru o spovedanie cât mai bună. Trebuie însă să precizăm că absolut întotdeauna pocăința depinde de harul dumnezeiesc. Niciodată nu trebuie să credem că nouă ne aparține inițiativa; dimpotrivă, chiar și atunci când ne cercetăm cu multă luciditate conștiințele dorind să ne descoperim greșelile și slăbiciunile, facem acest lucru sub impulsul harului care, discret, lucrează fără încetare sprijinindu-ne eforturile spirituale. Deși căința se distinge în cea "desăvârșită" (contritio), când este izvorâtă din iubirea de Dumnezeu, de cea "nedesăvârșită" (attritio), care este izvorâtă din teama de osânda veșnică, sub oricare din aceste forme ea are la origine același impuls dumnezeiesc al harului. De aceea trebuie să subliniem că, înaintea oricărei alte pregătiri pentru spovedanie, primul lucru pe care trebuie să-l facem este rugăciunea: să-l rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze cu harul său spre o cât mai profundă pocăință.

 

Cuprins

Învățătura clasică a Sfintei Biserici despre Taina Spovedaniei precizează că o bună pregătire presupune împlinirea a cinci etape:

1) Cercetarea cugetului;

2) Căința;

3) Propunerea;

4) Mărturisirea păcatelor;

5) Îndeplinirea pocăinței.

În cateheza trecută am menționat o categorie aparte de creștini, care, necunoscând temeinic învățătura morală a Bisericii, socotesc că nu au păcate. În consecință ei nu se spovedesc decât foarte rar, prilej cu care nu spun atât ceea ce au făcut rău înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, cât mai cu seamă ceea ce ei nu au făcut: "Părinte, nu am omorât pe nimeni, nici nu am furat, nici nu am săvârșit adulter etc." După cum am arătat deja, în cele mai multe cazuri asemenea persoane au o problemă foarte gravă: nu cunosc în profunzime învățătura morală a Bisericii, de aceea, evident, nu au cum să descopere cu ce greșesc în viața de zi cu zi. Căci nimeni nu poate să-și vadă defectele și slăbiciunile dacă, mai întâi, nu știe nimic despre care anume ar putea fi acestea. Ca să fim mai concludenți, vom da câteva exemple de păcate care, din nefericire, nu sunt aproape niciodată spovedite nefiind conștientizate. Prima categorie de acest gen este aceea a păcatelor - să le numim - sociale. Trăim într-o țară în care hoția, șpaga, furtișagul sub mii de forme sunt "pâinea cea de toate zilele" a multor oameni. În ciuda acestui fapt nu auzim aproape niciodată predici despre aceste subiecte, și nici nu întâlnim prea des credincioși conștienți că au o vină în asemenea materii. Cu toții ne plângem de salarii mici, mizerabile chiar, dar nimeni nu se spovedește pentru faptul de a se complace într-o delăsare față de responsabilitățile sociale pe care Biserica ni le prezintă ca fiind imperative. Căci nu numai cei care dau salarii injuste sunt vinovați, ci și oamenii care le acceptă fără să le discute, fără să reacționeze. De aceea Biserica a încurajat întotdeauna crearea de sindicate, pentru ca oamenii care muncesc să-și poată apăra drepturile la adăpost de ideologiile "salvării". O altă categorie de păcate sunt cele legate de patimile trupului, de desfrâu. Un preot-călugăr mi-a povestit cum o dată, în casa unor credincioși, a fost invitat la un film. Acceptând cu bunăvoință invitația, s-a trezit în fața unei producții hollywood-iene din care nu lipseau scenele erotice soft. Imediat s-a ridicat și a ieșit din cameră. Bănuiți ce a urmat: lungi discuții cu credincioșii care, mirați, nu înțelegeau cum de Părintele a reacționat astfel. Că doar vedem pe toate canalele, la toate orele din zi și din noapte femei în posturi imorale și indecente, scene erotice ... de ce să mai reacționăm? Și mai vizibile sunt lucrurile atunci când privim la vestimentația tinerilor și tinerelor. Adesea am văzut la spovedanie tinere într-o ținută complet neadecvată unui loc sfânt; oare se mai spovedește cineva pentru indecență în înfățișare și vestimentație? Se pare că nu.

Iată deci numai câteva exemple - ele pot fi înmulțite - de păcate care nu sunt mărturisite pentru că nu sunt conștientizate. Și nu sunt conștientizate, pentru că nu sunt meditate Sfânta Scriptură și poruncile lui Dumnezeu și ale Bisericii, fără a căror cunoaștere nu e posibil un examen de conștiință temeinic.

Orice manual bun despre Spovedanie va începe prin a prezenta cele mai frecvente păcate, pornind de la cele zece porunci ale lui Dumnezeu și de la cele cinci porunci ale Bisericii. Astfel, mai întâi, cu toții trebuie să cunoaștem foarte bine aceste porunci, după aceea reflectând asupra feluritelor păcate ce se nasc din nerespectarea lor. Catehismul Bisericii Catolice precizează, în articolul 1454, că Spovedania trebuie "să fie pregătită printr-un examen de conștiință făcut în lumina Cuvântului lui Dumnezeu", adăugând că cel mai potrivit sprijin în acest scop îl oferă "cateheza morală a Evangheliilor și a scrisorilor apostolilor: Cuvântarea de pe munte, învățătura apostolilor". Așezați pe acest temei, al învățăturii morale revelate, vom reuși să conștientizăm păcatele făcute. Doar astfel se poate naște în sufletele noastre căința, care, chiar dacă nedesăvârșită, ne poate ajuta să înaintăm pe calea mântuirii. Căința însă, ea singură, nu este suficientă. Am văzut încă din articolele citate la începutul catehezei de azi că o căință autentică "comportă dorința și hotărârea de a ne schimba viața". Căci degeaba îți pare rău de păcatele săvârșite dacă nu încetezi să le mai faci. Sigur, se știe că există și obiceiuri proaste, patimi și vicii care nu se dezrădăcinează cu una, cu două din sufletul omului. Pentru aceasta avem ca remedii rugăciunea, spovedania repetată și propunerea fermă de a nu mai păcătui. De altă parte, cel care se spovedește trebuie să fie absolut convins că dacă intenția sa este sinceră, Dumnezeu îi va oferi tot harul necesar convertirii și eliberării de orice patimă. De aceea credința puternică este absolut necesară unei bune spovedanii, care-l poate face pe credincios să audă în inima sa acele cuvinte vindecătoare rostite adesea de Mântuitorul Isus Cristos: "credința ta te-a mântuit, mergi în pace". În fine, mărturisirea păcatelor în fața preotului-duhovnic, act absolut necesar pentru a obține dezlegarea sacramentală de păcatele săvârșite, va aduce cu adevărat harul dumnezeiesc asupra celui care a greșit - precum fiul rătăcitor - atât în fața cerului cât și a lui Dumnezeu, vindecându-l. Spre a oferi însă îndestulare pentru păcatele sale, credinciosul trebuie să îndeplinească un anumit act penitențial, a cărui natură poate diferi în funcție de felul păcatelor săvârșite, de gravitatea lor etc. Acest act reparator este menit să ne facă mai responsabili față de Dumnezeu și aproapele, sprijinindu-ne totodată în eforturile ascetice atât de necesare desăvârșirii.

 

Concluzii

"Dar îndestularea pe care noi o aducem pentru păcatele noastre nu există decât prin Isus Cristos: noi care, prin noi înșine, nu suntem în stare de nimic, 'putem totul prin Cel care ne întărește' (Fil 4, 13). Astfel, omul nu are cu ce să se laude, ci toată 'slava' noastră este în Cristos (...) întru care aducem îndestulare, 'aducând roade vrednice de pocăință' (Luca 3, 8), care din El își sorb puterea, de El sunt oferite Tatălui și datorită lui sunt primite de Tatăl" (Conciliul Tridentin: DS 1691).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire