pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XXII-a:
Pocăința, calea spre Împărăție (I)

Motto: "Dar v-ați spălat, dar ați fost sfințiți, dar ați fost îndreptățiți" (1 Corinteni 6, 11).

 

Introducere

Deschizând ciclul catehezelor despre Sacramentele de Vindecare vom aborda aceste Taine ale Bisericii urmând o structură trinitară. Astfel, în cazul Sacramentul Reconcilierii, în prima cateheză vom discuta necesitatea sa, în cea de a doua pregătirea corespunzătoare a credinciosului pentru spovedanie, iar în cea de a treia modul în care se desfășoară acesta. Să începem cu necesitatea Sacramentului Pocăinței.

Probabil ați întâlnit nu o dată persoane care, deși botezate, respingeau necesitatea unui asemenea act sacramental. Noi am întâlnit și, pentru edificarea noastră, am clasificat în felul următor "argumentele" unor asemenea "credincioși":

  1. în primul rând, cel mai adesea era acuzată calitatea preotului: "Cum să mă spovedesc eu la păcătosul ăla?" "Cu ce e mai bun preotul decât mine?" ș.a.m.d.

  2. în al doilea rând, deși botezați, mulți dintre oamenii de azi nu consideră că aparțin în vreun fel Bisericii lui Cristos și, în consecință, nu admit că ar trebui să împlinească vreun act sacramental.

  3. în al treilea dar nu în ultimul rând, există credincioși care se socotesc imaculați, considerând că nu au nici un păcat care ar trebui spovedit.

Cum le putem răspunde tuturor acestora, cărora li se pot adăuga încă alte categorii de oameni care poate nu s-au spovedit niciodată? În primul rând printr-o bună cunoaștere a învățăturii de bază a Bisericii.

 

Cuprins

Catehismul Bisericii Catolice începe prin a sesiza o contradicție aparentă, bazată pe două versete neo-testamentare. În prima sa epistolă către Corinteni Apostolul Paul spune: "Dar v-ați spălat, dar ați fost sfințiți, dar ați fost îndreptățiți în numele Domnului Isus Cristos și în Duhul Dumnezeului nostru" (1 Cor. 6, 11). Pe de altă parte, Apostolul Ioan afirmă păcătoșenia noastră apăsătoare: "Dacă spunem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi" (1 Ioan 1, 8). Cum se împacă sfințenia cu păcătoșenia? Aceasta-i întrebarea...

Dacă am primit prin Sfântul Botez, Mirungere și Împărtășanie toate harurile trebuincioase spre a fi cu adevărat "sfinții lui Dumnezeu", de ce mai este nevoie de Spovedanie? Cum de mai putem păcătui dacă suntem sfințiți prin harul lui Dumnezeu? Împotriva oricăror extreme Sfânta Biserică a predicat și a învățat întotdeauna că omul este o făptură căzută care are nevoie de ajutorul divin spre a se ridica. De aceea nici pelagianismul, care pretindea că nu avem nevoie decât de decizia propriei voințe spre a ne îndrepta, nici lutheranismul și calvinismul, care afirmau că suntem iremediabil căzuți, predestinați fie damnării, fie mântuirii, independent de voința noastră, nu reprezintă Adevărul în această chestiune. Doctrina ortodoxă a Bisericii Catolice arată, mai întâi, consecințele păcatului originar: "(...) viața nouă primită în inițierea creștină n-a suprimat fragilitatea și slăbiciunea naturii umane, nici înclinația spre păcat, pe care tradiția o numește concupiscență, ce rămâne în cei botezați pentru ca ei să-și dea seama de ce sunt în stare în lupta vieții creștine ajutați de harul lui Cristos" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1426). Cu alte cuvinte, mai facile, lucrurile stau ca într-o pildă simplă dar expresivă. Tatăl unui tânăr obișnuia ca la fiecare păcat vizibil al fiului său să bată într-o ușă un cui. Îngrozit de faptul că, într-o bună zi, a descoperit că ușa era neagră de câte cuie era bătute acolo, tânărul a decis să-și schimbe radical viața. Acum, la fiecare faptă bună, părintele său extrăgea din ușă un cui. În ciuda acestei activități, când au fost scoase toate cuiele ușa era tot neagră: rămăseseră găurile... Ne imaginăm ușor că acea ușă nu mai putea niciodată să fie la fel ca la început. Dimpotrivă, acum ea era fragilă și ușor de rupt. La fel și firea omenească: după ce și-a pierdut integritatea originară firea noastră comună a fost alterată de mulțimea păcatelor. Asta l-a determinat pe Sfântul Maxim Mărturisitorul să spună că în starea căzută oamenii se mănâncă între ei ca șerpii. Urmând mari Doctori precum Sfântul Augustin, Biserica noastră nu a acceptat niciodată nici un optimism exagerat, nici un pesimism fără leac în ceea ce privește capacitatea naturii umane de a face binele, de a practica virtuțile. Doctrina ei este realistă, recunoscând fragilitatea naturii căzute, care poate fi restaurată doar prin intervenția harului sfințitor dăruit nouă de Dumnezeu însuși prin Sfintele Sacramente. Iată de ce avem nevoie (inclusiv) de un Sacrament al pocăinței!

Ținând seama de aceste învățături, să ne întoarcem privirile asupra acelora care evită spovedania invocând argumente de genul celor pe care le-am consemnat deja. În ce privește prima obiecție - anume că tocmai păcătoșenia preotului s-ar împotrivii ideii de pocăință - răspunsul e simplu: nu ne spovedim atât preotului, cât lui Dumnezeu însuși. Căci: "Numai Dumnezeu iartă păcatele" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1441). "Dar de ce mai este atunci nevoie de Preot?", ar putea întreba unii. Pentru sfatul duhovnicesc dar, mai ales, pentru umilința noastră. Spre a dobândi o stare a inimii zdrobite, unica corespunzătoare Spovedaniei, prezența aproapelui este absolut necesară. "Cum putem să-l iubim pe Dumnezeu, pe care nu-l vedem, dacă nu-l iubim pe aproapele, pe care-l vedem?", se întreba retoric Sfântul Apostol Ioan. Parafrazându-l, ne-am putea întreba și noi: "Cum să ne fie rușine de Dumnezeu, pe care nu-l vedem, dacă nu ne este rușine mai întâi în fața aproapelui, pe care-l vedem?". De altă parte, nu trebuie să uităm nici prezența tainică a Mântuitorului Isus Cristos în Sfinții săi Preoți, care, independent de gradul lor de desăvârșire, îl reprezintă printre oameni transmițând harul său sfințitor. O problemă mult mai dificilă o reprezintă creștinii care duc o viață apostată, refuzând sau neconștientizând (din ignoranță sau din rea-voință) faptul că Botezul primit în copilărie necesită o angajare clară pe drumul mântuirii. Indiferenți sau chiar ostili la problemele credinței, aceștia exclud necesitatea pocăinței și, în consecință, a actului spovedaniei. De aceea Biserica precizează că, atunci când cineva cere Botezul pentru un membru al familiei sale, trebuie să se verifice dacă există condițiile necesare educării acelei persoane în spirit creștinesc. Oare cât se respectă astăzi această lege canonică atât de justă și înțeleaptă? În ceea ce-i privește pe "imaculați" - aceia care consideră că nu au nimic de spovedit, situația e la fel de dificilă: doar o bună educație morală i-ar putea scoate din această stare.

 

Concluzii

O dată intrați în Împărăția Cerurilor prin poarta Botezului, orice credincios e prins într-o luptă menită să-l conducă de la starea incoativă a Împărăției - dată nouă în Biserica pământească - la starea de cetățean al Raiului, accesibilă în Ierusalimul ceresc. Această luptă presupune însă în mod necesar purificarea, curățirea sufletului de păcate, și, deopotrivă, împotrivirea față de tendințele păcătoase ale firii căzute. Fără a fi rea în sine, natura umană este afectată de aceste patimi și afecte prost orientate, de aceea Dumnezeu însuși ne-a oferit un sprijin inestimabil și de neînlocuit prin harul pe care-l putem primi în Sacramentul Spovedaniei: "Păcatul este înainte de toate ofensa adusă lui Dumnezeu, ruperea comuniunii cu El. În același timp prejudiciază comuniunea cu Biserica. De aceea, convertirea aduce cu sine în același timp iertarea lui Dumnezeu și reconcilierea cu Biserica, pe care le exprimă și le realizează liturgic sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1440).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire