pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a II-a:
Introducere în cateheza liturgică și sacramentală.
Semne și simboluri în Biserica lui Cristos

Motto: "Liturgia e culmea spre care tinde acțiunea Bisericii și totodată izvorul din care emană toată puterea ei" (Sacrosanctum Concilium, art. 10).

 

Introducere

Referindu-se la raporturile dintre activitatea catehetică și liturgie, Catehismul Bisericii Catolice subliniază - în articolele 1074 și 1075 - faptul că toată acțiunea de formare a poporului creștin are drept culme tocmai activitatea sacramentală și liturgică. Cu alte cuvinte, acest gen de cateheză reprezintă cea mai importantă formă de educație creștină. Nu este deci întâmplător faptul că, pentru acest an euharistic, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a recomandat (inclusiv) intensificarea catehezelor mistagogice. De ce este importantă această formă de cateheză?

Privind spre structura tradițională a catehezei Bisericii, vedem că ceea ce putem numi "cateheză fundamentală", bazată pe explicarea diferitelor articole ale Simbolului de Credință, se adresează celor care nu cunosc suficient sau deloc elementele credinței creștine. În epoca apostolică și patristică, acest gen de cateheză era adresat mai cu seamă catehumenilor, adică celor care se pregăteau pentru botez. Așa-numitele "cateheze mistagogice", despre care ne-au rămas mărturii scrise de la autori sacri precum Dionisie Areopagitul și Sfântul Chiril al Ierusalimului (secolele III-IV d.Cr.), reprezentau acele cateheze destinate celor care deja primiseră botezul și erau apți spre a fi inițiați în tainele ceremoniilor sacre. Evident, nu trebuie să înțelegem că celor care se pregăteau pentru botez nu li se spunea nimic despre liturghie și sacramente; totuși, informațiile și explicațiile care li se ofereau erau reduse la esențial, partea cea mai importantă fiindu-le rezervată abia după ce deveneau "iluminați" de harul Sfântului Spirit.

Din cele spuse până aici nu trebuie să înțelegem că Biserica ar fi avut ceva de ascuns; totuși, se considera că semnificațiile elementelor liturgice și sacramentale creștine nu erau cu adevărat accesibile decât celor care primeau darurile Duhului Sfânt care a fost, este și va fi supremul nostru călăuzitor (mistagog) pe calea credinței.

 

Cuprins

Pentru a intra în profunzimile catehezei liturgice și sacramentale, mai întâi, este necesar să înțelegem un aspect exprimat clar și concis de Catehism: "O celebrare sacramentală e țesută din semne și simboluri" (art. 1145). Deși am mai vorbit despre semnificațiile termenului "simbol", vom prezenta alte aspecte legate de această realitate, insistând asupra crizei prin care trece în epoca modernă. Abia după aceea, în catehezele care vor urma, vom putea înțelege mai bine tot ceea ce se desfășoară în cadrul Liturgiei și a celebrărilor sacramentale.

În primul rând, catehismul ne atrage atenția asupra nevoii vitale de comunicare a omului, care "are nevoie de semne și simboluri ca să comunice cu alții prin limbaj" (art. 1146). Dacă acest lucru e valabil pentru relațiile "orizontale" cu semenii, evident, același lucru e valabil și pentru relația "verticală" dintre om și Dumnezeu. Căci: "Dumnezeu îi vorbește omului prin creația vazută. Lumea materială se înfățișează inteligenței omului pentru ca acesta să citească în ea urmele Creatorului său" (art. 1147). Din nefericire, dușmanii omului știu foarte bine că traseul soteriologic al oricărui suflet poate fi blocat dacă omul nu mai înțelege mesajele pe care Dumnezeu i le adresează. De aceea, una dintre manifestările răului în această lume căzută constă în pervertirea sau în distrugerea simbolurilor și semnelor lui Dumnezeu.

Dacă urmărim istoria poporului lui Israel, apoi a Bisericii lui Cristos, vedem cum dușmanii credinței distrugeau semnele sacre până la gestul culminant: întronarea "urâciunii pustiirii" în locul cel sfânt. Pe scurt, e vorba despra postarea unui idol (Zeus, în antichitate, sau "Zeița Rațiunii", în timpul revoluției franceze) în locul cel mai sacru al templului: altarul. Acest act sacrileg și blasfemiator reprezintă o culme a degradării omului care se reflectă în pervertirea semnelor și simbolurilor religioase. Însă la originea degradării se află cei trei mari dușmani enumerați de Sfântul Marcu Ascetul: ignoranța, uitarea și lenea spirituală.

Ca orice limbă străină, limbajul simbolic al Bisericii și al cultului creștin trebuie învățat. Sub inspirația discretă a Duhului Sfânt, marii Părinți și Doctori ai Bisericii au dedicat multe cateheze și scrieri acestei pedagogii dumnezeiești. Însă atunci când această învățătură pe care Magisteriul viu al Bisericii ne-o transmite neîntrerupt este ignorată de marea masă a credincioșilor, calitatea participării la viața liturgică și sacramentală scade iar păcatele încep să-și facă cuib în viețile oamenilor. Să vedem, pe scurt, cum se desfășoară acest fenomen.

Pentru mulți istorici ai religiilor, opacizarea simbolismului religios, vădită în incapacitatea noastră cronică de a înțelege simbolurile care înveșmântează interiorul bisericilor creștine, indică cea mai amplă criză a religiozității post-iluministe. În plus, ateismul, agnosticismul și iconoclasmul sunt fenomene care ne arată că lumea, și mai ales omul ultimelor secole, au cunoscut modificări profunde. Mircea Eliade a remarcat în repetate rânduri criza simbolismului religios. În Comentarii la Legenda Meșterului Manole arăta, referindu-se la simbolismul perlei, degradarea obiectelor sacre survenită de-a lungul istoriei: "valoarea lor estetică și economică s-a desprins mult mai târziu, când sensul metafizic primordial a început să fie uitat, datorită anumitor revoluții care au avut loc în viața mentală a societăților europene".

Începută în mințile ispitite de șoaptele insidioase ale celui viclean, manifestate apoi în revoluții sociale care au tulburat ordinea lucrurilor, descreștinarea lumii moderne a condus la uitarea semnificațiilor simbolurilor și semnelor sacre pe care Biserica, - ea însăși o manifestare a prezenței Dumnezeului Celui Viu în istorie -, ni le înfățișează.

 

Concluzii

Vedem adesea tineri căzuți pradă unor forme ale subculturii actuale (rock, pop, d&d și chiar satanism) că poartă cruci atârnate la gât, de urechi sau de accesorii vestimentare. Urmărindu-i, ne dăm adesea seama că nu au nimic în comun cu Biserica și valorile credinței creștine. Totuși, de ce poartă cruci? Avem aici de-a face exact cu degradarea, cu pervertirea în mințile lor a semnificațiilor unui simbol creștin fundamental. Acest fenomen are rădăcini adânci, el desfășurându-se în istoria ultimelor secole după o schemă dezvăluită genial de Papa Pius al XII-lea, care ne înfățișează acțiunea tenace a dușmanului:

"Acest dușman este pretutindeni și printre toți; știe să fie atât violent cât și supus. În aceste secole din urmă a încercat să realizeze dezintegrarea intelectuală, morală și socială a unității organismului tainic al lui Cristos. A voit natura fără har; rațiunea fără credință; libertatea fără autoritate, și uneori chiar autoritatea fără libertate. Este un "dușman" care a luat o înfățișare mereu mai concretă cu o lipsă de prejudecăți care ne lasă înmărmuriți: Cristos da, Biserica nu. Apoi, Dumnezeu da, Cristos nu. Și în cele din urmă strigătul nefericit: Dumnezeu a murit; ba mai mult, nici măcar nu a existat vreodată. Și iată, de aici, consecința tentativei de edificare a unei lumi pe fundamente pe care Noi nu ezităm să le indicăm drept principale responsabile pentru amenințarea care stă deasupra omenirii: o economie fără Dumnezeu și o politică fără Dumnezeu." (Papa Pius al XII-lea, Discursul Nel contemplare, adresat membrilor "Acțiunii Catolice Italiene", 12 octombrie 1952).

În ansamblu, e vorba de o cultură, de o lume fără Dumnezeu. Într-un asemenea context, simbolurile par a nu-și mai găsi locul, sau, dacă și-l găsesc, e unul fals: ele devin simple obiecte comerciale. În această situație, pentru că ne aflăm într-un An Euharistic, să începem cu acel dar dumnezeiesc care e mai presus de orice simbol, dar din care toate semnele sacre ale Bisericii își trag seva vitală: Preasfântul Sacrament al altarului.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire