pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XVII-a:
Mirul, pecetea Duhului Sfânt (II)

Motto: "În simbolismul biblic și antic ungerea este bogată în semnificații" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1293).

 

Introducere

Ca orice alt sacrament, Mirul are propriul său simbolism, care reiese din gesturile și elementele care compun celebrarea sa. Înainte însă de a ne opri asupra acestor aspecte cu caracter simbolic, vom recapitula ideea esențială a catehezei anterioare, susținând-o cu un fragment din Catehismul Bisericii Catolice: prin primirea Mirului credinciosul creștin primește toate darurile Duhului Sfânt. Împotriva mișcărilor carismatice (catolice) care pretind că am avea nevoie de o nouă ungere, pentru a primi Duhul Sfânt, trebuie să mărturisim clar și neechivoc, deși cu blândețe, învățătura Bisericii:

"Aflând că Samaria primise cuvântul lui Dumnezeu, apostolii care erau la Ierusalim au trimis acolo pe Petru și pe Ioan. Aceștia au coborât deci la samariteni și s-au rugat pentru ei ca să li se dea Duhul Sfânt. Căci nu se coborâse încă peste nici unul din ei; ei fuseseră numai botezați în numele Domnului Isus. Atunci Pentru și Ioan au pus mâinile peste ei și ei au primit pe Duhul Sfânt (Fapte 8, 14-17).

Mirul desăvârșește harul baptismal; este sacramentul care îl dă pe Duhul Sfânt pentru a ne înrădăcina mai adânc în filiația divină, pentru a ne încorpora mai ferm lui Cristos, pentru a face mai temeinică legătura noastră cu Biserica, pentru a ne asocia mai mult misiunii ei și pentru a ne ajuta să mărturisim credința creștină prin cuvânt însoțit de fapte" (CBC, art. 1315-1316).

 

Cuprins

Totuși, stăruie anumite întrebări în conștiința creștinilor care citesc Faptele apostolilor: de ce Duhul Sfânt nu se mai manifestă vizibil și puternic în epoca noastră? De ce nu mai vedem atâtea minuni ca în timpurile apostolilor? Pornind de la asemenea interogații, justificate, cei care se orientează spre mișcările harismatice se bazează în opțiunea lor pe niște răspunsuri greșite. Astfel, ei presupun că știu ce înseamnă vorbirea în limbi (unul din semnele cele mai importante de manifestare a primirii Duhului Sfânt) și că pot discerne fără greșeală miracolele. Aici se află pericolul major presupus de asemenea mișcări. În mod implicit și inconștient, se constituie o perspectivă în care credința e substituită de (presupuse) semne și manifestări spectaculoase ale Duhului, uitându-se prea ușor că discernământul în cazul unor asemenea evenimente este dificil de obținut. De aceea Biserica evită totdeauna să se pronunțe ușor și repede cu referire la evenimentele de origine supranaturală. Mai ales că primul și cel mai dificil lucru este tocmai stabilirea originii supranaturale a evenimentului în cauză. Trăim vremuri tulburi, în care "miracolele" și fermecătorii abundă mai mult decât oricând. De aceea suntem datori să ne ferim de orice fel de imprudențe, mai ales cele care implică "chanelling" - e vorba de o învățătură New Age care afirmă că oamenii pot și trebuie să devine medii de propagare a mesajelor unor ființe spirituale (între care se află și Fecioara Maria și Dumnezeu însuși). Da. Pot și au existat mesaje supranaturale aprobate de Biserică. Însă pentru noi toți, credincioșii obișnuiți, care ne luptăm cu păcatele comune, regula trebuie să fie aceea înțeleaptă din Patericul egiptean: "Dacă vezi un frate că se înalță la cer, trage-l de picioare la pământ"; "Căci este mai mare cel care-și vede păcatele decât cel care învie morții". Profunzimea acestor reguli de viață spirituală e inegalabilă. Ele se bazează, categoric, pe principiul umilinței trăit în mod perfect și unic de Mântuitorul nostru Isus Cristos. Pentru noi toți simplu fapt de a fi în Biserică, de a avea preoți și episcopi la care să ne spovedim păcatele, că avem un cap al Bisericii protejat în propovăduire credinței de harisma infailibilității - iată care trebuie să fie semnele prezenței Duhului!

Apocalipsa Sfântului apostol Ioan, această carte a secretelor istoriei și universului, conține câteva fragmente care au frământat dintotdeauna mințile teologilor și păstorilor Bisericii. În capitolul 13 se vorbește despre o fiară, vrăjmașă a lui Dumnezeu și a sfinților săi, care "a făcut ca toți: mici și mari, bogați și săraci, liberi și sclavi, să pună semn pe mâna lor dreaptă sau pe frunte, astfel încât nimeni să nu poată vinde sau cumpăra decât dacă are semnul Fiarei sau numărul numelui ei" (vs.16-17). Nu vom insista acum asupra simbolismului numărului fiarei, care a făcut să curgă valuri de cerneală în tratatele de exegeză biblică. Ceea ce doresc să reținem e atât: faptul că cei care-i aparțin fiarei sunt pecetluiți cu numărul numelui ei. Să mergem mai departe. În capitolul 9 al Apocalipsei se vorbește despre cea de-a cincia trâmbiță a mâniei lui Dumnezeu. Aflăm din versetul patru că relele trimise ca pedeapsă vor dăună "doar oamenilor care nu au sigiliul lui Dumnezeu pe frunțile lor". Ulterior, în capitolul 14 al Apocalipsei, informația se completează: slujitorii Mielului dumnezeiesc este înconjurat de "o sută patruzeci și patru de mii de oameni, care aveau numele lui și numele Tatălui său înscris pe frunțile lor" (vs.1). Iată deci ce doream să evidențiem: faptul că angajarea morală și spirituală a oamenilor - fie în slujba diavolului, fie în slujba lui Dumnezeu, căci altă opțiune nu există - este marcată printr-un sigiliu cu care omul este însemnat.

Dacă sigiliul diavolului este o chestiune pe care acum nu o discutăm, pecetea lui Dumnezeu este primită de cel credincios tocmai prin Sacramentul Mirului. De acest element este legat profund simbolismul ungerii:

"În ritualul acestui sacrament se cuvine să luăm în considerare semnul ungerii și ceea ce ungerea desemnează și imprimă: pecetea spirituală.

În simbolismul biblic și antic ungerea este bogată în semnificații: uleiul este semnul abundenței și al bucuriei, el curățește (ungerea înainte și după baie) și dă suplețe (ungerea atleților și a luptătorilor); este semn de vindecare, fiindcă alină loviturile și rănile și te face strălucitor de frumusețe, de sănătate și de forță" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1293);

"Prin această ungere, cel miruit primește 'însemnul', pecetea Duhului Sfânt. Pecetea este simbolul persoanei, semnul autorității ei, al proprietății asupra unui obiect - așa erau însemnați soldații cu sigiliul comandantului lor precum și sclavii, cu acela al stăpânului lor; ea legalizează un act juridic sau un document, făcându-l eventual secret.

(...) această pecete a Duhului Sfânt marchează apartenența totală la Cristos, punerea pentru totdeauna în slujba lui, dar și făgăduința ocrotirii divine în marea încercare eshatologică" (art. 1295 și 1296).

 

Concluzii

Un cunoscut scriitor se exprima vorbind despre linia relației dintre Dumnezeu și om ca fiind marcată prin tatuaje. De fapt, credem că mai degrabă cei care aparțin diavolului sunt tatuați. Pecetea Duhului Sfânt este de o finețe inimaginabilă. Ea nu lasă urme fizice (chiar dacă unii sfinți și-au marcat trupul chiar cu urme fizice). Invizibilă, imponderabilă, ea îl leagă pe credincios de Dumnezeu prin Darurile Duhului Sfânt, încununate de legătura sfânta a iubirii. Problema pe care o avem este că ni se pare că păcătuim prea ușor "unși" fiind. Adevărul este că lupta noastră continuă și după Botez, Mirungere și celelalte sacramente. Nici unul dintre sacramente nu ne scutește de a face "faptele Duhului". Aici este cheia întrebării care-i frământă pe cei care citesc Faptele apostolilor constatând "semnele" prezenței Duhului Sfânt în istorie: noi suntem problema. Facem noi faptele Duhului? Sau facem faptele trupului, stingând și alungând Duhul care ne-a fost dăruit? Aceasta-i întrebarea...
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire