pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza a XII-a:
Treptele inițierii

Motto: "Sacramentele Legii celei noi sunt instuite de Cristos" - Catehismul Bisericii Catolice, art. 1210).

 

Introducere

Pe parcursul a 22 de cateheze vom reflecta asupra semnificațiilor Sacramentelor Bisericii întemeiate de Mântuitorul Isus Cristos. De ce acordăm atât de mult spațiu acestor sacramente? Pentru simplul motiv că ele sunt mijloacele mântuirii noastre. Fără Sacramente mântuirea nu ar fi posibilă. Fiind la număr șapte - cifră simbolică care stabilește o corelație profundă între Sacramente și cele șapte daruri ale Duhului Sfânt - , ele "sunt legate de toate etapele și toate momentele importante ale vieții creștinilor: ele dau naștere și creștere, vindecare și misiune vieții de credință a creștinilor. În acestea, între etapele vieții naturale și vieții spirituale există o anumită asemănare" (Catehismul Bisericii Catolice, art. 1210). Cu alte cuvinte, între Sacramente există un raport organic am putea zice, ele fiind adecvate, după caz, anumitor etape ale vieții sufletești ale credincioșilor.

Înainte de a trece la conținutul propriu-zis al catehezei, vom reține împreună cu Părintele Eduard Ferenț ce semnificații are cuvântul "sacrament". Acesta provine din limba latină și "înseamnă a face un lucru sau o persoană sacră, a o rezerva ori dedica lui Dumnezeu. Sacramentul este semnul sacru al unei realități spirituale invizibile, un semn mistic, tainic al mântuirii" (Pr. Prof. Dr. Eduard Ferenț, Teologia dogmatică sacramentală în lumina Conciliului Vatican II, Iași, 1997, p. 3). Același teolog, în introducerea lucrării citate, menționa unul dintre fragmentele cele mai importante din documentele Conciliului Vatican II referitor la sacramente. Este vorba de fragmentul 59 din constituția Sacrosanctum Concilium:

"Sacramentele sunt menite să-i sfințească pe oameni, să zidească Trupul lui Cristos și să dea cultul datorat lui Dumnezeu; în calitate de semne, ele au și un rol instructiv. Nu numai că presupun credința, ci, prin cuvintele și elementele rituale, o și nutresc, o întăresc și o exprimă; de aceea sunt numite sacramente ale credinței. Ele conferă, într-adevăr, harul, dar celebrarea lor îi și dispune mai bine pe credincioși să primească rodnic acest har, să dea cult cum se cuvine lui Dumnezeu și să trăiască iubirea.

Așadar, e foarte important ca toți credincioșii să înțeleagă ușor semnele sacramentelor și să frecventeze cu cea mai mare asiduitate acele sacramente care au fost instituite pentru hrănirea vieții creștine".

 

Cuprins

Să vedem acum care sunt, la o simplă enumerare, Sacramentele Bisericii: Botezul, Mirul, Euharistia, Pocăința, Ungerea bolnavilor, Preoția și Căsătoria. Grupate după finalitatea lor, ele sunt ordonate astfel:

1) Sacramentele inițierii creștine: Botezul, Mirul și Euharistia;

2) Sacramentele de vindecare: Pocăința (reconcilierea) și Ungerea bolnavilor (maslul);

3) Sacramentele aflate în slujba comuniunii și misiunii credincioșilor: Preoția și Căsătoria.

Cele trei categorii de sacramente corespund anumitor etape de evoluție pe planul vieții spirituale umane. De asemenea, ele corespund celor trei trepte ale vieții spirituale, anume calea purgativă (a curățirii de păcate și de consecințele păcatelor), cea iluminativă (a luminării prin primirea harurilor Duhului Sfânt) și, în fine, cea unitivă (a unirii sufletului celui credincios cu Dumnezeul cel Viu). De exemplu, botezul este introdus prin purificarea noastră de păcate, vădită mai ales sub forma exorcizării pregătitoare. Această exorcizare, prin care suntem scoși de sub puterea celui rău, este prima formă a curățirii noastre. Sacramentul spovedaniei ne oferă apoi posibilitatea de a reintra sub dușul curățitor al pocăinței, ori de câte ori greșim față de Dumnezeu și față de oameni. Maslul în schimb, asigură curățirea și vindecarea trupească, care, ea însăși, este semnul concret al apropierii Împărăției lui Dumnezeu. Deci toate aceste sacramente sunt curățitoare. De fapt nici un sacrament nu îndeplinește doar o singură funcție, căci, de exemplu, Sfânta Euharistie, deși cel mai înalt sacrament al unirii cu Dumnezeu, ne curăță de păcatele ușoare. Botezul însuși și, mai ales mirungerea, ne asigură primirea harului sfințitor, deci ele sunt iluminante. Iar preoția și căsătoria asigură celor care primesc aceste taine o unire profundă cu Dumnezeu, în scopul de a-l sluji pe aproapele salvând cât mai multe suflete.

Acum a sosit momentul să reținem două idei de mare însemnătate prezentate de același teolog pe care l-am citat în introducerea catehezei de azi, Părintele profesor Eduard Ferenț. Știm cu toții că toate sacramentele au fost violent respinse de gânditorii reformați. De fapt, ceea ce negau aceștia era originea lor divină, adică faptul că aceste sacramente au fost instituite de însuși Mântuitorul Isus Cristos. Acesta este motivul pentru care trebuie să cunoaștem bine Sfânta Scriptură, în special acele locuri care arată că sacramentele au fost întemeiate de Cuvântul divin. În cadrul catehezelor acordate fiecărui sacrament în parte vom trece în revistă aceste locuri biblice. Cea de a doua idee pornește de la una din criticile cele mai virulente aduse până în ziua de azi multor credincioși de către urmașii reformei: anume că sacramentele sunt ceva de natură magică, străine de spiritul Evangheliei. Cu mult realism, Părintele Ferenț ne arată că, într-adevăr, a existat (și poate mai există) în atitudinea credincioșilor catolici o eroare care a contribuit la înăsprirea atacurilor (neo)protestante. E vorba despre așa-numitul sacramentalism "care era atât de marcat de superstiție încât dădea impresia de magie" (Pr. Prof. Dr. Eduard Ferenț, op. cit., p. 149). Această atitudine, în care sacramentul e tratat ca ceva mecanic - efectuarea sa atrăgând automat obținerea unui anumit efect - , excludea însăși prezența personală a lui Dumnezeu. Sub forma ritualismului, denunțat cu vigoare de Papa Ioan Paul al II-lea în exortația Ecclesia in Europa, eroarea în cauză e una de natură morală, ea nesocotind condițiile sufletești pe care trebuie să le împlinească credinciosul spre a culege roadele sacramentului: "Religia consta în principal în practica sacramentală, ceea ce făcea să fie suficient, chiar dacă nu se observa nici o poruncă, să se asiste duminica la Liturgie și să se primească sacramentele" (Pr. Prof. Dr. Eduard Ferenț, ibidem). O descriere plastică a acestei grave erori ne-a oferit scriitorul Cristian Bădiliță: "Oamenii se înghesuiau la racla Sfintei așa cum obișnuiau să se înghesuie odinioară la coada 'pentru pâine' și 'pentru carne' sau la urcatul în autobuz. Ba chiar unii dintre ei, mai vânjoși, trăgeau coate fără sfială, sub ochii lehămesiți ai călugărilor vânzători de lumânări. La un moment dat, nu mică mi-a fost mirarea auzind în spate un schimb cuvios de înjurături, care mi-au țiuit în urechi multe minute după aceea. L-am urmărit, din curiozitate, pe unul din autori, un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu parul grizonat și mustață cochetă. După setul disuasiv de apostrofări s-a avântat spre raclă, și-a plecat cu sfioșenie ochii peste geamul protector și a dat drumul unei adevărate moriști de cruci, executate cu o rapiditate demnă de invidiat, atingând, simultan, cu mâna stângă, toate candelele aprinse deasupra Sfintei. A făcut totul cu precizie ritualică, de trei ori, a sărutat îndelung tot ce-a găsit de sărutat în preajmă, după care s-a întors spre noi cu un zâmbet de vădită satisfacție binecuvântându-ne cu un: 'Faceți, bă, loc să trec înapoi!'" (Cristian Bădiliță, "Misticul psihedelic și fratele mitocan", în Ziua, 27 aprilie 2005). Deși această descriere se referă la o întâmplare petrecută în spațiul ortodox, atitudinea "fratelui mitocan" poate fi întâlnită - sub alte forme dar cu același conținut - și în mediul catolic. Îmi aduc aminte doar de un episod petrecut cu mulți ani în urmă la Medjugorje, când, în timpul unui pelerinaj numeros, din grupul "aleșilor" s-a auzit o înjurătură. Într-adevăr, recunoaștem că suntem păcătoși, dar trebuie să ne străduim să participăm la orice act religios, cu atât mai mult la celebrarea unui sacrament, cu conștiința că venim în fața lui Dumnezeu pentru a primi iertare. Iar unicul semn al dorinței de a primi iertarea este abandonarea păcatului, de orice natură ar fi el. Altminteri putem să ne împărtășim zilnic fără a cunoaște vreo schimbare în viețile noastre.

 

Concluzii

Credincioșii care participă mecanic la slujbe, primind sacramentele "că așa e bine" sau "că așa s-au obișnuit", intră direct în ghearele sacramentalismului care indică grava derivă a unei lumi tot mai surde la îndemnurile de natură moral-spirituală. Deși faptele nu ne mântuiesc singure, ele sunt semnul rodirii oricărui suflet angajat pe calea mântuirii. Să facem deci roade vrednice de pocăință, înțelegând că Dumnezeu nu poate fi constrâns prin numărul de cruci, metanii și alte asemenea gesturi, dacă sunt lipsite de umilința inimii și de iubire față de Dumnezeu și de oameni.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire