pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Credința, Biserica, lumea după Conciliul Vatican II
Cateheze pentru adulți

sursa: Robert Lazu

Cateheza I:
Introducere în cateheza liturgică și sacramentală.
Ce înseamnă "să-l mărești pe Dumnezeu"?

Motto: "Vrednic ești tu, Domnul și Dumnezeul nostru, să primești gloria, cinstea și puterea, căci tu ai creat toate și prin voința ta au luat ființă și au fost create" (Apocalipsa, 4, 11).

 

Introducere

Dacă privim filme de aventuri cu personaje ca Indiana Jones, Lara Croft sau Harry Potter, ori filme neopăgâne din categoria cărora face parte "Cețurile din Avalon", sau dacă citim romane de mare succes ca "Poveste fără sfârșit" ori "Da Vinci Code", în toate acestea precum și în multe alte produse (sub)culturale asemănătoare vom găsi, mai mult sau mai puțin explicit, referiri consistente la tot soiul de rituri inițiatice, care de care mai exotice și spectaculoase. O distinsă profesoara americană de istoria religiilor, Carol Zaleski, remarca faptul că, atunci când intri într-o bibliotecă sau într-o librărie publică, dacă vei căuta colecția de texte magice Greek Magical Papyri nu o vei găsi deoarece numărul doritorilor de a studia aceste texte e imens, în schimb colecția de texte creștine rituale de origine coptă numită Ancient Christian Magic zace plină de praf. Într-adevăr, interesul pentru studiul și cunoașterea inițierilor păgâne e tot mai mare în ultimii ani, în timp ce interesul pentru cunoașterea propriei inițieri, aceea creștină implicată de botez, e minimă dacă nu chiar absentă cu desăvârșire.

Cum se explică aceste lucruri? Sigur, există mai multe explicații; dintre acestea, însă, cele mai pregnante se referă, pe de o parte, la absența catehezei, a educației litugice și sacramentale a adulților creștini, iar pe de altă parte, indică gravele carențe ale unor cateheze și prezentări ale liturghiei și sacramentelor care nu surprind nimic din profunzimea și caracterul cu adevărat extraordinar al Tainelor de origine supranaturală ale Bisericii. În aceste condiții, nu ne putem mira că viața creștinilor e fadă și neatractivă, ei înșiși devenind niște simpli ritualiști care nu mai transmit nici un fior, nici un mister, nimănui. Papa Ioan Paul al II-lea a surprins aceste lucruri în exortația Catechesi Tradendae, din 1979, unde afirma că "viața sacramentală sărăcește și devine foarte curând un ritualism gol dacă nu este fondată pe o cunoaștere serioasă a semnificației sacramentelor. Iar cateheza devine intelectualistă dacă nu prinde viață în practica sacramentală" (art. 23).

Lipsa cunoașterii propriei inițieri liturgice și sacramentale, neasumarea acestor practici ca fiind veritabile "mistere" la care participăm alături de îngerii, sfinții și celălalte făpturi celeste, iată motivele pentru care adesea ne plictisim la liturghie, care pare a nu ne spune nimic. Și cum ar putea să ne spună dacă noi înșine nu învățătm temeinic limbajul simbolic al vieții sacramentale? (Oare cine nu s-ar plictisi citind o carte sau urmărind o piesă de teatru într-o limbă pe care nu o cunoaște?) Botezați în copilărie, adesea am fost lipsiți de o educație mistagogică profundă și completă, care să ne ajute să înțelegem și să trăim darurile pe care le-am primit atunci când am fost botezați. Așa că să nu ne mirăm dacă, pentru cei mai mulți creștini, sacramentele de inițiere - Botezul și Mirungerea - nu le spun mai nimic, deși ei înșiși au fost subiecții lor.

Și așa se face că, deși botezați, cei mai mulți contemporani duc o viață complet opusă principiilor morale și intelectuale ale credinței revelate, ca și cum niciodată nu ar fi primit harul supranatural dăruit de Sfintele Taine. Pentru a depăși o asemenea situație, și, totodată, pentru a-i ajuta și pe alții să devină creștini conștienți, vom începe de astăzi un al doilea ciclu catehetic destinat adulților, unde ne vom concentra atenția asupra vieții liturgice și sacramentale a Bisericii. Sperăm ca astfel, înțelegând, să ne simțim îndemnați să trăim, iar trăind, să fim îndemnați să transmitem și altora ceea ce am experimentat noi înșine.

 

Cuprins

Să începem cu o primă întrebare: ce este liturgia? "Cuvântul 'liturgie' înseamnă la origine 'lucrare publică', 'slujire din partea/în favoarea poporului'. În tradiția creștină, el vrea să arate că Poporul lui Dumnezeu ia parte la 'lucrarea lui Dumnezeu'. Prin liturgie, Cristos, Răscumpărătorul și Marele nostru Preot, continuă în Biserica sa, cu ea și prin ea, lucrarea răscumpărării noastre" (CBC, art. 1069). În constituția Sacrosanctum Concilium emisă în cadrul Conciliului Vatican II, citim în articolul 10 că "liturgia e culmea spre care tinde acțiunea Bisericii și totodată izvorul din care emană toată puterea ei". Pe de altă parte, Catehismul Bisericii Catolice ne învață că în cadrul liturgiei Dumnezeu ne dăruiește binecuvântările Sale, care dintotodeauna s-au manifestat "în evenimente uimitoare și mântuitoare" (art. 1081). Mai mult încă, această dăruire de haruri și binecuvântări Dumnezeu o săvârșește fiind El însuși prezent, nemijlocit, în Preasfintele daruri ale altarului, Pâinea - care se transubstanțiază devenind trupul Său - și Vinul - care se transubstanțiază devenind Sângele Său, Isus Cristos fiind însă prezent și în persoana preoților care celebrează.

Pentru a înțelege însă, cât mai profund, ceea ce se întâmplă în contextul liturgic, trebuie să ne concentrăm asupra unei realități adesea numite, de multe ori neînțeleasă: slava, mărirea, gloria. Auzim aceste cuvinte - "Slavă (sau Mărire) Tatălui, Fiului și Sfântului Duh" - atât de mult repetate în cultul religios, încât nici nu ne prea întrebăm ce ar putea să însemne. Și totuși, ele ascund una din cele mai importante realități ale vieții religioase. Este vorba despre axul care leagă creatura de Creatorul său, despre acea realitate care reprezintă substanța cea mai profundă a întâlnirii dintre Dumnezeu și om.

Aici survine o întrebare cardinală: ce anume leagă acești doi poli, situați la o distanță incomensurabilă unul față de altul (distanța ce separă Creatorul, a cărui fire este necreată, de creatură, a cărei fire este creată)? Este vorba despre ceea ce în limba română numim fie "slavă" (pe filieră slavonă), fie "mărire" (pe filieră latină). Cunoscut în limba greacă sub diferite denumiri - cele mai cunoscute sunt kydos și doxa -, conceptul de "slavă" indică realitatea profundă a ființei noastre, aceea care ne face să fim creaturi zămislite "după chipul și asemănarea lui Dumnezeu", înzestrate cu o vocație liturgică înnăscută.

Mai apăsat spus, "mărirea" reprezintă axul care sus-ține întreaga creație, stabilind contactul între "Cerul" spiritual increat - Dumnezeu - și "Pământul" creat a cărui încununare este Omul. Gloria este substanța ce umple prăpastia de netrecut dintre Creator și Creatură, puntea aruncată de Dumnezeu către făptura sa, Omul, care "a fost creat pentru a-l lăuda, preamări și sluji pe Dumnezeu, Domnul nostru", după cum afirma Sfântul Ignațiu de Loyola. Slava este axul care leagă natura necreată de natura creată, fiind întruchipată simbolic în vechile tradiții sub forma Arborelui Cosmic sau a Muntelui din centrul lumii.

Aprofundând natura acestei realități, în textele Părinților și Doctorilor Bisericii vom întâlni o distincție foarte importantă - între slava necreată și slava creată, care ne poate ajuta să pătrundem și mai adânc misterul teocentric al creației. Similară distincției dintre Înțelepciunea increată și cea creată [1], distincția între cele două modalități ale slavei indică originea ei. Primul fel de slavă, necreată, îi aparține Creatorului, care o dăruiește creaturii sub forma Harurilor, a Darurilor supranaturale pe care ni le face prin acțiunea blândă și perpetuă a Duhului Sfânt "care de la Tatăl și de la Fiul purcede". Slava creată în schimb îi aparține creaturii, fiind cu adevărat "nimic" în raport cu Slava dumnezeiască.

Într-un mod cu totul de neînțeles "nimicul" acesta e animat, vivificat atunci când e orientat spre Creatorul său "slăvindu-l". Prost orientată, slava creată devine "slavă deșartă", suport iluzoriu al răului. Iată motivul cel mai profund pentru care, conform întregii Tradiții apostolice ilustrate (și) de Sfântul Ignațiu de Loyola, tot ceea ce facem trebuie orientat "spre mai marea slavă a lui Dumnezeu": nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ceva de la noi, ci doar pentru că orientându-ne spre El ne deschidem sufletele, de multe ori inconștient, primind Harurile sale nemărginite pe care Tatăl ceresc dorește să ni le dăruiască prin lucrarea Fiului său, a Duhului Sfânt, a Fecioarei Maria și a tuturor celorlalți cetățeni ai cerului - îngerii și sfinții.

Schimbul de slavă între Creator și creatură se împlinește în "cel mai înalt munte de pe pământ", Sinaiul simbolic întruchipat de altarul unde se săvârșește trans-substanțierea pâinii și vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului Isus Cristos. Parcurgând texte ca Viața lui Moise a Sfântului Grigore de Nyssa sau Despre Preoție a Sfântului Ioan Gură de Aur, putem întrezări dimensiunea cosmică a slujirii liturgice în fața altarului, care face din Preoții lui Dumnezeu făpturile cele mai "înalte" de pe întregul pământ. Datorită însă păcatului originar, a "căderii" ontologice care a antrenat întreaga făptură creată într-o catastrofă de dimensiuni cosmice, între Liturghia celestă descrisă de apostolul Ioan în Apocalipsa sa și liturghiile săvârșite aici, "jos", în lumea "sublunară", există o distanță care transpare în imperfecțiunile mai mari sau mai mici ale celor care slujesc. În acest punct ne întâlnim cu problema gravă a degradării simbolismului religios.

"Căderea" a antrenat apariția unei prăpăstii între Creator și creatură; Dumnezeu și-a retras o serie de haruri dăruite Protopărinților, ofensat fiind prin păcatul neascultării - primul păcat "de moarte", din care-și trag obârșia toate celelalte păcate. Din acel moment, așa cum înțelegem din interpretarea dată de Sfântul Maxim Mărturisitorul episodului vetero-testamentar în care este descris traseul sinuos al profetului Iona [2], natura umană s-a scufundat în materia lumii sensibile, pierzându-și într-un mod dramatic simțul supranaturalului. "Gloria" creată a fost orientată, deficient, dinspre Creator spre lumea vizibilă, armonia originară fiind aruncată literalmente în aer. Omul a devenit un locuitor al hăului mării (adică al materiei), cum ne-au arătat atât Platon (în Phaidon) cât și Sfântul Maxim (în Răspunsuri către Talasie).

Cu alte cuvinte, apostolice, noi nu mai cunoaștem în actuala stare realitățile lumii spirituale "față către față", ci doar "în ghicitură", prin oglindire. În acest context marcat de păcat Dumnezeu ia o decizie uluitoare: reclădirea Paradisului din chiar inima lumii căzute, aducând în fața minților noastre încețoșate de mâlul materiei luminile "de sus" ale lumii inteligibile. Cum putea săvârși un proiect atât de surprinzător? După ce ne-a înzestrat cu "haine de piele" (gr. dermatinoi chitones), un înveliș care, cât de cât, ne protejează de degradarea rapidă a lumii sensibile, veșnic curgătoare, El a început să folosească elemente ale acestei lumi decăzute pentru a indica, analogic, realitățile veșnice către care trebuie să ne reorientăm.

Elementele la care ne referim sunt, desigur, simbolurile. Structurate în jurul centrului universului simbolic - altarul -, ele înveșmântează interioritatea Templului, oferindu-ne prilejul restaurării întregii noastre făpturi interiorizându-le. Apoi, la "plinirea vremii", Cel care este "Părintele luminilor", al acelor lumini ce se revarsă în cascade, ierarhic (Dionisie Areopagitul) din înalt către lumea noastră, s-a pogorât El însuși între noi refăcând legătura ruptă dintre natura necreată, dumnezeiască, și natura creată, omenească.

"Cum puteți voi să credeți, când vă dați slava unii altora, iar slava unicului Dumnezeu nu o căutați"? (Ioan 5,44). Întrebarea christică reprodusă de evenghelistul Ioan indică miezul "crizei simbolismului religios": amăgiți, vrăjiți de ademenirile naturii pervertite ("desfrânata cea mare", Babilonul, din Apocalipsa aceluiași Ioan teologul), "uităm" să-l slăvim pe Dumnezeu ajungând să idolatrizăm lucrurile ce ne înconjoară. Astfel ne situăm în afara "universului simbolic" theocentric, eclezial și liturgic, lăsându-ne antrenați în vârtejul amețitor al nimicnicirii. Să nu ne fie frică! Mântuitorul Christos a prevăzut această alunecare a noastră. De aceea ne-a lăsat la îndemână "sacramentul vindecării" sau "al reconcilierii": spovedania, pentru a ne oferi prilejul de a ne reîntoarce, iar și iar, în lumina focului divin care se pogoară din cer pe Sfânta masă a altarului la fiecare Liturghie.

 

Concluzii

Această cateheză reprezintă o primă întroducere în mai buna cunoaștere a realităților profunde ale vieții liturgice și sacramentale. După ce, în următoarea cateheză, vom vorbi despre istoria și conținutul liturgiei, vom încerca să reflectăm sistematic asupra elementelor liturgice, folosind ca texte-sursă constituția Sacrosanctum Concilium și Catehismul Bisericii Catolice. Apoi, într-o a doua parte a programului nostru catehetic, vom aprofunda semnificațiile sacramentelor Bisericii. Dincolo de etapizarea acestui program destinat adulților, să reținem, încă o dată, care este ținta spre care tindem: "Cateheza liturgică are drept scop să introducă în misterul lui Cristos (este 'mistagogie'), trecând de la vizibil la invizibil, de la semnficant la semnificat, de la 'sacramente' la 'mistere'" (CBC, art. 1075).

 

Note
[1] Privitor la această distincție, iată ce afirmă Sfântul Thoma d'Aquino: "(...) există o dublă înțelepciune, și anume cea creată și cea increată, și se afirmă că amândouă sunt răspândite în om și că prin răspândirea acestora omul se schimbă, devenind mai bun. Înțelepciunea increată este întru totul neschimbătoare, pe când cea creată se schimbă în noi prin accident, și nu prin ea însăși" (cf. Sf. Thoma d'Aquino, Disertații despre adevăr. Dezbaterea a XI-a: Despre Învățător, ediție bilingvă, textul latin din ediția leonină, studiu introductiv, traducere, note și glosar de Mariana Bălănuță-Skultety, Editura Humanitas, București, 1994, p. 61).
[2] Vezi "Răspuns la întrebarea 64", în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ediția a II-a, București, Editura Harisma, 1994, pp. 388-422 (în special pp. 390-391).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire