pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Cateheze diverse
sursa: www.ercis.ro

CATEHEZĂ: CELE PATRU EVANGHELII: DE CE SUNT INIMA CREDINȚEI CREȘTINE?

Ce înseamnă cuvântul evanghelie?

"Evanghelie" este un cuvânt de origine greacă, euangelion, care ajunge în românește prin cuvântul latin evangelium și înseamnă literal veste bună. Această veste bună se referă la viața și predica lui Isus Cristos, Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu făcut om.

Câte și care sunt evangheliile?

Sunt patru: evanghelia după Matei (Mt), Marcu (Mc), Luca (Lc), Ioan (In). Ele fac parte din Sfânta Scriptură, și îndeosebi din Noul Testament. De aceea aparțin canonului Sfintei Scripturi, care "este lista completă a scrierilor sacre, pe care tradiția apostolică a transmis-o Bisericii. Acest canon cuprinde 46 de scrieri din Vechiul Testament și 27 din Noul Testament" (Compendiu, 20).

Când au fost scrise?

Cele patru evanghelii au fost scrise între anii 60-100 d.C.

De ce sunt numai patru?

Sunt numai patru pentru că tradiția apostolică a transmis Bisericii că aceste patru și numai aceste patru evanghelii trebuiau să fie cuprinse în lista Cărților Sfinte.

Ce este tradiția apostolică?

Tradiția apostolică este transmiterea mesajului lui Cristos făcută, încă de la originile creștinismului, prin predică, mărturie, instituții, cult, scrieri inspirate. Apostolii au transmis succesorilor lor, Episcopii, și prin intermediul acestora tuturor generațiilor până la sfârșitul timpurilor ceea ce au primit de la Cristos și au învățat de la Duhul Sfânt.

În ce moduri se realizează tradiția apostolică?

Tradiția apostolică se realizează în două moduri: cu transmiterea vie a Cuvântului lui Dumnezeu (numită și simplu Tradiție), și cu Sfânta Scriptură, care este însăși vestea mântuirii pusă în scris.

Ce raport există între Tradiție și Sfânta Scriptură?

Tradiția și Sfânta Scriptură sunt între ele strâns unite și comunicante. Ambele fac prezent și rodnic în Biserică misterul lui Cristos și provin din același izvor divin: constituie un singur depozit sacru al credinței, din care Biserica scoate propria certitudine cu privire la toate adevărurile revelate.

Ce relație există între Scriptură, Tradiție și Magisteriu?

Sunt așa de strâns unite între ele încât nici unul nu există fără celelalte. Împreună contribuie în mod eficace, fiecare conform modului propriu, sub acțiunea Duhului Sfânt, la mântuirea oamenilor (Compendiu, 12-14.17).

Ce știm cu privire la autorii celor patru evanghelii?

Conform tradiției, cu privire la autorii celor patru evanghelii știm că:

Marcu: este adesea identificat cu "tânărul, acoperit numai cu o pânză" care a încercat să-l urmeze pe Isus după arestarea sa (Mc 14,51-52). Ulterior a fost discipol al sfântului Petru; l-a urmat și pe sfântul Paul într-una din călătoriile sale misionare;

Matei: numit și Levi, a fost unul dintre apostoli. Era vameș, adică perceptor de taxe: Isus l-a chemat în timp ce stătea la biroul de impozite;

Luca: discipol al sfântului Paul, l-a urmat în câteva din călătoriile sale. Este considerat și autorul cărții Faptele Apostolilor. Era medic, probabil din Antiohia. Conform tradiției, a pictat și un tablou al Sfintei Fecioare Maria;

Ioan: a fost unul din apostolii mai apropiați de Isus. În evanghelia sa el se indică adesea pe sine însuși cu expresia "discipolul pe care îl iubea Isus". Este considerat și autorul celor trei scrisori apostolice și al Apocalipsului.

Ce importanță au evangheliile pentru creștini?

"Cele patru evanghelii, după Matei, Marcu, Luca și Ioan, fiind mărturia principală cu privire la viața și la învățătura lui Isus, constituie inima tuturor Scripturilor și ocupă un loc unic în Biserică" (Compendiu, 22).

Cum s-au format evangheliile?

În formarea evangheliilor se pot distinge trei etape:

1. Viața și învățătura lui Isus: Isus nu a lăsat nimic în scris. El a predicat și a învățat, și-a ales și format discipoli, îndeosebi pe cei doisprezece apostoli. Aceștia au ascultat timp de trei ani cuvântul său. Trebuie spus în acest sens că exigența de a predica și de a învăța pe de rost era o obișnuință constantă a timpului și se naște din faptul că scrierea era impracticabilă în condiții normale.

2. Tradiția orală: "După înălțarea Domnului, apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus și a făptuit, cu acea înțelegere mai deplină de care ei înșiși, instruiți de evenimentele glorioase din viața lui Cristos și luminați de Duhul Sfânt, aveau parte" (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 19). Apostolii au realizat deci ceea ce Isus le poruncise: "Mergeți și faceți ucenici din toate națiunile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh" (Mt 28,19). Așadar, ei, îndeplinind această poruncă a lui Cristos, au vestit cu glasul episoadele la care au fost martori în timpul vieții lor împreună cu Isus, repetând, îndeosebi celui care nu-l cunoscuse, cuvintele sale și învățăturile sale. Astfel, încet amintirile și relatările despre Isus, ca și cuvintele sale și minunile sale, transmise în mod constant și fidel, au căpătat o formă literară foarte precisă. De exemplu, imediat după moartea și învierea lui Isus, deci în jurul anului 40 d.C., Biserica așa cânta în vestitul imn conținut în Scrisoarea către filipeni a sfântului Paul: "Cristos Isus, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu" (Fil 2,6).

Cu privire la această predicare, trebuie spus că:

- comunitatea creștină nu creează conținutul predicării, ci îi elaborează forma literară

- acest conținut se bazează pe mărturia autoritară a martorilor oculari

- și este strict controlată de comunitatea apostolică din Ierusalim, care are grija și convingerea de a fi fidelă față de amintirea lui Isus.

3. Evangheliile scrise. Învățăturile apostolice despre Isus nu au rămas simplă învățătură orală, ci foarte curând, treptat, au fost puse în scris. Și acest lucru s-a întâmplat între anii 60-100 d.C. "Autorii sacri au scris cele patru evanghelii alegând anumite lucruri din mulțimea acelora care erau transmise fie oral, fie deja în scris, integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcție de situația Bisericilor, în sfârșit, păstrând forma unei vestiri, însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate și autentice despre Isus" (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 19). Motivul acestei puneri în scris a ceea ce vestea oral trebuie căutat în câteva exigențe ale primelor comunități creștine:

- celebrarea liturgiei: pentru a celebra este nevoie de texte de citit

- cateheza, formarea credincioșilor: cateheții aveau nevoie de texte de referință pe care să-și bazeze propria învățătură

- activitatea misionară de vestire celor necredincioși, pentru care era necesar să aibă în mâini măcar notițe care să conțină învățăturile și cuvintele semnificative spuse de Isus

- determinarea comportamentului moral, practic al creștinilor în întâlnirea cu culturi și stiluri de viață diferite

- apărarea împotriva acuzelor, calomniilor și răstălmăcirilor, la care comunitățile creștine erau supuse, atât de partea ebraică cât și păgână.

* Totul a avut loc sub călăuzirea Duhului Sfânt, așa cum asigurase însuși Isus în timpul vieții sale pământești: "V-am spus acestea cât timp mai sunt cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăța toate și vă va aminti toate câte vi le-am spus eu" (In 14,26-26). "El mă va glorifica pe mine pentru că dintr-al meu va lua și vă va vesti vouă" (In 16,14).

Cum sunt transmise evangheliile de-a lungul secolelor?

Există înainte de toate transmiterea manuscrisă (din anul 60 d.C.) în greaca biblică (un tip de limbă greacă populară, comună în acel timp). Cele mai vechi manuscrise ale evangheliilor, ca și ale întregului Nou Testament, au ajuns la noi în greacă. Apoi, în secolele II-III, evangheliile au fost traduse din greacă în latină (vetus latina) și apoi după inventarea tiparului (din anul 1516) s-a trecut de la transmiterea manuscrisă la cea tipărită.

Evangheliile sunt de origine apostolică?

Biserica afirmă ca adevăr de credință că evangheliile derivă de la apostoli. "Biserica, întotdeauna și pretutindeni, a afirmat și afirmă că cele patru evanghelii sunt de origine apostolică. Ceea ce apostolii au propovăduit din porunca lui Cristos ne-au transmis apoi ei înșiși și oameni din apropierea apostolilor, inspirați de Duhul Sfânt, în scrieri ce constituie temelia credinței" (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 18).

În ce sens evangheliile sunt istorice?

* Evangheliile sunt istorice deoarece prezintă în mod fidel faptele și cuvintele lui Isus, în lumina morții și învierii sale sub influența Duhului Sfânt. "Sfânta Maică Biserică a afirmat și afirmă cu tărie și cu toată statornicia că cele patru evanghelii amintite, a căror istoricitate o susține fără șovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit și a învățat realmente, pentru mântuirea lor veșnică, până în ziua în care a fost înălțat la cer" (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 19).

* Trebuie ținut cont că evangheliile au fost scrise într-o perioadă istorică (secolul I d.C.), în care:

- apostolii și multe persoane, care îl cunoscuseră, îl ascultaseră și trăiseră cu Isus

- precum și persoane care îi cunoscuseră și trăiseră cu apostolii, încă trăiau și de aceea erau în măsură să verifice dacă ceea ce se predica și scria corespundea sau nu adevărului. Nici nu trebuie uitat în acest sens că multe din aceste persoane au acceptat martiriul decât să-și renege fidelitatea lor față de Cristos (cf. de exemplu persecuția îndurată de mulți creștini în anul 64 d.C. din cauza lui Nero).

* Pentru a garanta istoricitatea faptelor ca atare, există și diferite criterii complementare (cum ar fi criteriul atestării multiple, al non-contradicției, al continuității și al discontinuității, al conformității, etc.), care pot da o certitudine morală de istoricitate pentru cea mai mare parte a faptelor relatate în evanghelii.

Care sunt criteriile autenticității evangheliilor?

* Criteriul fundamental: recunoașterea Bisericii asistată divin de Duhul Sfânt. Această recunoaștere a fost dată înainte de toate de prima comunitate bisericească în secolul I d.C. și a fost reconfirmată mereu de Biserică în secolele următoare până astăzi.

*Criterii obiective:

- originea lor apostolică

- fidelitatea absolută față de ceea ce Isus a spus și a făcut

- mărturia celor care au fost martori oculari.

În ce sens evangheliile sunt cărți inspirate?

"Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu și este cuprins și expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspirația Duhului Sfânt. Sfânta Maică Biserică, pe baza credinței primite de la apostoli, consideră sfinte și canonice, în totalitate, cărțile Vechiului și Noului Testament, cu toate părțile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspirația Duhului Sfânt (cf. In 20,31; 2Tim 3,16; 2Pt 1,19-21; 3,15-16), îl au ca autor pe Dumnezeu și au fost încredințate ca atare Bisericii. Pentru redactarea cărților sfinte, Dumnezeu a ales oameni și s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităților și puterilor proprii, pentru ca, acționând el însuși în ei și prin ei, aceștia să scrie ca adevărați autori tot ceea ce voia el și numai aceea" (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 11).

De ce evangheliile învață adevărul?

Pentru că însuși Dumnezeu este autorul. De aceea învață fără greșeală acele adevăruri care sunt necesare pentru mântuirea noastră. "Întrucât tot ceea ce afirmă autorii inspirați sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt, trebuie afirmat despre cărțile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate și fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în scrierile sacre. De aceea, toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și este de folos spre a învăța, spre a mustra, spre a îndrepta, spre a deprinde la dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, pregătit pentru toată fapta cea bună" (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 11).

Care sunt câteva din caracteristicile fiecărei evanghelii?

* Evanghelia după Marcu: este considerată cea mai veche din cele patru evanghelii. Are un ton mai narativ: bogat în amănunte, ilustrează în mod eficace Palestina din perioada lui Isus. Destinatarii operei erau creștini non-evrei, probabil cei din Roma. Autorul este Marcu, cel cunoscut de Petru, care mai târziu l-a însoțit pe Paul și Barnaba. Evanghelia după Marcu este marcată de "cale": călătoria lui Isus spre Ierusalim, spre îndeplinirea misterului pascal.

* Evanghelia după Matei: era destinată unui public de origine ebraică. Se deduce aceasta din frecvența cu care sunt prezentate citate din Vechiul Testament. Conform tradiției creștine, autorul ar fi unul din cei doisprezece apostoli, în anumite pasaje numit Matei (perceptor de taxe), în altele Levi. Această evanghelie, bogată în parabole și cu 5 mari cuvântări ale lui Isus, între care vestita cuvântare de pe munte (5,1-7,29), este în general considerată ca textul cel mai bogat în valoare morală și care timp de secole a inspirat oameni din orice cultură și religie.

* Evanghelia după Luca: este un întreg cu Faptele Apostolilor. Scrise de același autor, prezintă același stil și au același destinatar, un anume Teofil, despre care nu există ulterioare informații (numele, în greacă, înseamnă prieten al lui Dumnezeu). Conform tradiției, autorul este Luca, însoțitor al sfântului Paul în unele din călătoriile sale. Inima operei este activitatea lui Isus la Ierusalim, predicarea începutului unei ere noi, răscumpărarea oamenilor și iubirea față de cei săraci.

* Evanghelia după Ioan: este foarte diferită, și ca stil, față de celelalte. Există mult mai puține parabole, mai puține minuni, nu se face aluzie la instituirea Euharistiei, la rugăciunea Tatăl nostru, la fericiri. În schimb apar expresii noi pentru a-l indica pe Isus (de exemplu, Cuvântul lui Dumnezeu). Conform tradiției, autorul este apostolul Ioan, cel preaiubit de Isus, autor și al Apocalipsului. Un mare scriitor creștin din secolul al III-lea, Origene, definea astfel a patra evanghelie: "floarea întregii Sfinte Scripturi este evanghelia și floarea evangheliei este cea transmisă nouă de către Ioan, al cărei sens profund și clar nimeni nu-l va putea percepe vreodată".

Ce caracteristici au evangheliile în ansamblul lor?

* Cu privire la izvoare, trebuie evidențiată:

- cercetarea atentă a faptelor istorice. În acest sens, așa se exprimă Luca la începutul evangheliei sale: "Deoarece mulți au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor care s-au împlinit printre noi, așa cum ni le-au transmis cei care de la început au fost martori oculari și au devenit slujitori ai cuvântului, după ce am cercetat toate de la început cu grijă, m-am gândit să ți le scriu și eu în mod sistematic, preabunule Teofil, ca să te convingi de temeinicia învățăturilor pe care le-ai primit" (1,1-4).

- mărturia oculară și experiența surprinzătoare, nouă, a câtorva persoane care au trăit cu Isus.

* Cu privire la conținut:

- evangheliile se completează reciproc, evidențiind fiecare unele aspecte deosebite ale învățăturii și faptelor lui Isus.

- nu numai că ele conțin Cuvântul lui Dumnezeu, dar sunt ele însele Cuvânt al lui Dumnezeu: Cuvântul lui Dumnezeu în cuvânt omenesc. Ca lucrare umană, evangheliile trebuie studiate cu criterii științifice (de critică literară și istorică), dar ca și Cuvânt al lui Dumnezeu, trebuie citite mai ales cu criteriile credinței.

- Isus Cristos este conținutul central, faptul primordial și permanent, centrul stabil care unifică, dă soliditate evangheliilor, care sunt ecoul fidel a ceea ce Isus a spus și a făcut. Evangheliile sunt o singură carte și această carte unică este Cristos. El este revelatorul definitiv al Tatălui cu însuși existența sa, cu cuvintele și faptele, cu minunile, cu moartea și învierea sa, cu darul Duhului Sfânt.

- credința creștină nu este "o religie a Cărții", ci a Cuvântului lui Dumnezeu, care nu este "un cuvânt scris și mut, ci Cuvântul întrupat și viu" (sfântul Bernard de Clairvaux).

- există un conținut comun în prezentarea faptelor principale din viața lui Isus: Isus este prezentat în trăsăturile sale principale, în constantele învățăturii sale și ale comportamentului său, în momentele fundamentale ale vieții sale publice, în noutatea și originalitatea sa absolută: "Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, gloria ca a unicului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr" (In 1,14).

* Cu privire la interpretarea evenimentelor: ea este făcută în lumina învierii lui Isus și pusă în slujba vieții credincioșilor și a Bisericii. Evangheliile au fost scrise cu certitudinea că Isus mort pe cruce a înviat, deci este mereu viu și prezent în Biserică. Pentru a-l cunoaște pe Cel Înviat trebuie să ne îndreptăm spre viața și spre învățătura trecută a lui Isus, dar nu doar că sunt din trecut, ci pentru a lumina cu acest trecut pe Cristos actualmente viu.

* Cu privire la finalitate, evangheliile:

- nu-și propun să ne ofere o biografie a lui Isus. Autorii sacri, cum era deja tradiția înainte de ei, nu au interes să cunoască în detaliu descrierea evenimentelor vieții lui Isus. Detaliile prezente în text nu folosesc la descrierea cronicărească a faptului

- nici nu oferă răspunsuri la probleme de istorie sau de știință: adevărul pe care Isus îl comunică este pentru mântuirea noastră. Evangheliile prezintă fapte și cuvinte ale lui Isus, considerate importante datorită semnificației lor mântuitoare

- în schimb își propun să exprime și să trezească credința în Domnul Isus. Fiind transmisă de credincioși pentru a trezi și a hrăni credința, tradiția evanghelică îndreaptă atenția spre semnificația pe care o au aceste evenimente pentru credință. Deci adevărul unei relatări nu se află în descrierea exactă a unui fapt, ci în perceperea sensului, valorii, lecției conținută în fapt.

Ce unitate există între Vechiul și Noul Testament?

"Scriptura este una, deoarece unic este Cuvântul lui Dumnezeu, unic este planul mântuitor al lui Dumnezeu, unică este inspirația divină a ambelor Testamente. Vechiul Testament pregătește Noul și Noul dă împlinire Vechiului; cele două se luminează reciproc" (Compendiu, 23).

Ce funcție are Sfânta Scriptură în viața Bisericii?

"Sfânta Scriptură dăruiește sprijin și putere vieții Bisericii. Este, pentru fiii săi, tărie în credință, hrană și izvor de viață spirituală. Este sufletul teologiei și al predicării pastorale. Psalmistul spune că ea este "făclie pentru pașii mei și lumină pentru cărările mele" (Ps 119,105). De aceea Biserica îndeamnă la citirea frecventă a Sfintei Scripturi, deoarece "necunoașterea Scripturilor este necunoașterea lui Cristos" (sfântul Ieronim)" (Compendiu, 24).

Ce sunt evangheliile apocrife?

* Începând din secolul al II-lea (deci la distanță de timp de evenimentele povestite) se nasc alte evanghelii, numite apocrife. Ele:

- se nasc (de exemplu evangheliile gnostice) în contextul unor curente teologice considerate eretice de Biserica din acel timp

- în multe cazuri, au pretenția să umple tăcerile din cele patru evanghelii cu privire la anumite perioade din viața lui Isus (îndeosebi primii săi treizeci de ani), dând spațiu larg fanteziei și invenției

- arată un interes deosebit pentru aspectele răsunătoare ale minunilor, pentru copilăria lui Isus, pentru acțiunile apostolilor care nu sunt menționați în cartea Faptele Apostolilor

- unii dintre ei chiar nu vorbesc despre moartea și învierea lui Cristos.

* Pentru aceste motive, spre deosebire de cele patru evanghelii canonice, nu au fost recunoscute ca inspirate din partea Bisericii, care, imediat ce au fost scrise, le-a refuzat considerându-le lipsite de credibilitate și chiar dăunătoare.

* Cu toate acestea, au avut o anumită influență în tradiție și în iconografie: de exemplu, prezența boului și a măgarului în peștera din Betleem și numele părinților Mariei (Ioachim și Ana) provin chiar din protoevanghelia lui Iacob, cea mai vestită. Alte texte apocrife au fost descoperite recent, cum este evanghelia lui Didim, Iuda, Toma.

* Trebuie amintit că cele patru evanghelii autentice sunt precedente evangheliilor apocrife. Evanghelia după Ioan, care este ultima din cele patru, a fost compusă prin anii 90-95, multe decenii înainte ca niște autori să scrie evangheliile apocrife.

Care sunt criteriile de citire a evangheliilor?

1) Înainte de toate "trebuie să fim atenți la ceea ce au voit într-adevăr să afirme autorii omenești și la ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin cuvintele lor. Pentru a descoperi intenția autorilor sacri, trebuie ținută seama de condițiile timpului și culturii lor, de "genurile literare" folosite în epocă, de modurile de a simți, de a vorbi și de a povesti curente în acel timp" (CBC, 109-110)

2) Evangheliile fiind inspirate, există un alt principiu de interpretare corectă, care nu este mai puțin important decât cel precedent, fără de care Scriptura ar rămâne "literă moartă": "Sfânta Scriptură trebuie citită și interpretată întru același Duh în care a fost scrisă" (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 12). Conciliul al II-lea din Vatican indică trei criterii pentru o interpretare a Scripturii conform cu Duhul care a inspirat-o: 1) atenția față de conținutul și unitatea întregii Scripturi; 2) citirea Scripturii în Tradiția vie a Bisericii; 3) respectarea analogiei credinței, adică a coeziunii adevărurilor credinței între ele.

3) Evangheliile trebuie interpretate sub călăuzirea Magisteriului Bisericii, căruia îi revine să interpreteze în mod autentic depozitul credinței.

"Interpretarea autentică a acestui depozit revine numai Magisteriului viu al Bisericii, adică succesorului lui Petru, episcopul de Roma, și episcopilor în comuniune cu el. Magisteriului, care în slujirea cuvântului lui Dumnezeu se bucură de carisma sigură a adevărului, îi revine și să definească dogmele, care sunt formulări ale adevărurilor conținute în revelația divină. Această autoritate se extinde și la adevărurile legate în mod necesar de revelație" (Compendiu, 16).

4) Evangheliile trebuie citite ținând cont de unitatea globală a planului divin, care se realizează în istorie și pe care Dumnezeu l-a revelat în manieră deplină și definitivă în Fiul său Unul Născut Isus Cristos.

În ce mod trebuie citite evangheliile?

* Înainte de toate, un citat evanghelic trebuie citit astfel:

Mt 3,1-4 înseamnă: evanghelia după Matei, capitolul 3, de la versetul 1 la versetul 4.

* Citirea evangheliilor poate fi făcută în mod individual sau comunitar, a unul sau mai multe pasaje, a unei sau mai multe pagini. Această lectură trebuie făcută cu atenție, fără a survola ceea ce pare secundar, interpretând corect sensul textului biblic. Și se dezvoltă, grație ajutorului Duhului, în meditație, contemplație și rugăciune.

- Meditația (Meditatio): ceea ce a fost citit trebuie confruntat cu pasajele biblice paralele și aplicat la viața personală, luând un angajament concret.

- Contemplația (Contemplatio): este momentul reflecției, al tăcerii și al adorației, până când se simte prezența vie a lui Dumnezeu.

- Rugăciunea (Oratio): este momentul de laudă și de mijlocire. Discipolul împărtășește cu alți frați credința sa și se roagă după cum i-a sugerat întâlnirea cu Dumnezeu în acel text din Scriptură. Toate acestea se pot întâmpla și într-un context de celebrare comunitară sobră. "Citirea Sfintei Scripturi trebuie însoțită de rugăciune, ca ea să devină un dialog între Dumnezeu și om" (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum 25).

* Este necesar să se țină cont și de unele exigențe pentru a citi bine evangheliile:

- cunoașterea limbajului evanghelic și atenție la sensul literal, descoperind și scopul, argumentul și împărțirea textului. În acest scop, este necesar de a recurge la instrumentele unei exegeze corecte, pentru a nu cădea în interpretări arbitrare;

- citirea și recitirea neîncetată a textului evanghelic pentru a dobândi o anumită familiaritate cu orizontul său complex. În acest scop este utilă confruntarea unui text cu alte texte din Biblie. Unitatea Sfintei Scripturi, care reprezintă unitatea planului mântuitor, cere ca fiecare text să fie citit în contextul celorlalte, confruntat cu altele; ca Vechiul Testament să fie citit în lumina Noului Testament, dar și Noul Testament să fie citit în lumina Vechiului Testament pentru a recunoaște "pedagogia lui Dumnezeu", deoarece el nu poate fi înțeles în afara unei relații strânse cu Vechiul Testament și cu tradiția ebraică ce îl transmitea

- citirea actualizatoare: este necesar de actualizat textul biblic în timpul nostru. Prin citirea trecutului, Duhul ne ajută să discernem sensul pe care trecutul însuși îl dă problemelor și evenimentelor din timpul nostru

- atenție față de sensurile Sfintei Scripturi, și deci ale evangheliilor.

Care sunt sensurile Scripturii?

"După o veche tradiție, se pot distinge două sensuri ale Scripturii: sensul literal și sensul spiritual, acesta din urmă fiind subîmpărțit în sens alegoric, moral și anagogic. Concordanța profundă a celor patru sensuri asigură întreaga bogăție citirii vii a Scripturii în Biserică.

* Sensul literal. Este sensul semnificat de cuvintele Scripturii și descoperit de exegeza care urmează regulile interpretării corecte. "Omnes sensus (Sacrae Scripturae) fundentur super unum, scilicet litteralem - Toate sensurile Sfintei Scripturi se bazează pe sensul literal".

* Sensul spiritual. Datorită unității planului lui Dumnezeu, nu numai textul Scripturii, ci și realitățile și evenimentele despre care vorbește ea pot fi semne. El cuprinde:

1. Sensul alegoric. Putem dobândi o înțelegere mai profundă a evenimentelor recunoscând semnificația lor în Cristos; astfel, trecerea Mării Roșii este un semn al biruinței lui Cristos și prin aceasta al botezului.

2. Sensul moral. Evenimentele relatate în Scriptură trebuie să ne ducă la un mod corect de a acționa. Ele au fost scrise "pentru învățătura noastră" (1Cor 10,11).

3. Sensul anagogic. Realitățile și evenimentele pot fi văzute și în semnificația lor eternă, călăuzindu-se spre Patria noastră. Astfel, Biserica, pe pământ, este semn al Ierusalimului ceresc.

* Un distih medieval rezumă bine semnificația celor patru sensuri: Sensul literal te învață faptele, alegoria - ce trebuie să crezi, sensul moral - ce trebuie să faci, anagogia - spre ce trebuie să tinzi (Littera gesta docet, quis credas allegoria. Moralis quid agas, quo tendas anagogia)" (CBC, 115-118).

Mons. Raffaello Martinelli,
primatul bazilicii "Sfinții Ambrozie și Carol" din Roma

Bibliografie:

- Conciliul al II-lea din Vatican, Dei verbum;

- Catehismul Bisericii Catolice (CBC), nr. 74-141;

- Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, nr. 11-24.

Traducere de pe Zenit: pr. Mihai Patrașcu
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire