pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Cateheze diverse
sursa: www.ercis.ro

CATEHEZĂ: CONȘTIINȚA MORALĂ

Care conștiință morală?

Se spune: Fiecare trebuie să acționeze conform conștiinței... fă ceea ce crezi că e mai bine... urmează-ți conștiința... Acest lucru este adevărat. Însă uităm adesea și să ne întrebăm: Care conștiință? Ce caracteristici trebuie să aibă conștiința? Cum se formează conștiința? La aceste întrebări și la altele vrea să răspundă această cateheză în care, atunci când se vorbește despre conștiință se înțelege mereu conștiința morală. Pornim înainte de toate cu întrebarea:

Ce este conștiința morală?

* Prezentă în adâncul persoanei, conștiința este:

- "o judecată a rațiunii prin care persoana umană recunoaște calitatea morală a unui act concret pe care intenționează să-l facă, este pe cale să-l ducă la îndeplinire, sau l-a împlinit" (CBC, 1778). Fără folosirea rațiunii nu există conștiință.

- percepția naturală a principiilor morale fundamentale, aplicarea lor în circumstanțe speciale și judecata finală cu privire la ceea ce trebuie să se facă (sau ceea ce s-a făcut).

- "nucleul cel mai tainic și sanctuarul omului" (GS 16)

- sanctuarul persoanei, care decide pentru acțiunile omului.

* Totuși ea nu este:

- o simțire imediată, care este în schimb de atâtea ori rod fie al unei stări sufletești speciale fie al unei presiuni din exterior, de exemplu a mijloacelor de comunicare socială sau a opiniei majorității.

- legată de instinct și nici de subiectivismul relativist, care duce la afirmația că mai presus de conștiință nu poate să existe nici o instanță superioară.

- însuși izvorul de adevăruri și de valori.

- un absolut, așezat mai presus de adevăr și de eroare, de bine și de rău.

- o acțiune după propria interpretare sau înclinație personală și fără a răspunde în fața cuiva de acțiunea aceasta.

Care este misiunea conștiinței?

* Ea permite:

- să percepem principiile moralității.

- să le aplicăm la evenimente și circumstanțe de fapt printr-un discernământ practic al motivațiilor și al bunurilor

- să facem binele și să evităm răul

- să exprimăm judecata cu privire la calitatea morală a actelor concrete care trebuie îndeplinite sau care au fost deja împlinite

- să asumăm responsabilitatea actelor făcute: "Dacă omul comite răul, judecata dreaptă a conștiinței poate rămâne în el ca martoră a adevărului universal al binelui, și în același timp a răutății alegerii sale personale. Verdictul judecății conștiinței rămâne un zălog al speranței și al îndurării. Dovedind greșeala comisă, el amintește iertarea care trebuie cerută, binele care trebuie încă făcut și virtutea ce trebuie cultivată fără încetare cu harul lui Dumnezeu" (CBC, 1781).

* De aceea, conștiința are o triplă misiune:

- deductivă: cunoaște, recunoaște și aplică normele morale la diferitele situații și alegeri

- imperativă: decide comportamentul moral al persoanei, la lumina legii morale, a glasului interior al Duhului, a învățăturilor lui Cristos transmise în manieră sigură și autoritară din partea păstorilor, aleși dinainte de Cristos însuși.

- creativă: adoptă strategii, proiectează soluții, găsește tonalități și modalități în a face binele.

* "Confirmă autoritatea adevărului, prin referință la Binele suprem: persoana umană simte atracția acestui bine și îi acceptă poruncile" (CBC, 1777).

Care este condiția indispensabilă pentru a auzi glasul conștiinței?

"Este important pentru fiecare să-și fie destul de prezent sieși ca să-și înțeleagă și să-și urmeze glasul conștiinței. Această cerință de interioritate este cu atât mai necesară cu cât viața ne expune adesea la sustragerea de la orice reflecție, examinare sau introspecție" (CBC, 1779): "Întoarce-te la conștiința ta, întreab-o. [...] Întoarceți-vă, fraților, înlăuntrul vostru și, în tot ceea ce faceți, priviți-l pe martor, pe Dumnezeu" (Sfântul Augustin, In epistulam Ioannis ad Parthos tractatus, 8, 9: PL 35, 2041).

Cum trebuie să fie conștiința?

Trebuie să fie:

- adevărată

- sigură

- corectă

- liberă

- formată.

Când este adevărată conștiința?

* O conștiință este adevărată atunci când este întemeiată pe adevăr. De fapt, conștiința este act al rațiunii care tinde spre adevărul lucrurilor.

"Conștiința morală, pentru a fi în măsură să călăuzească în mod corect conduita umană, trebuie să se bazeze înainte de toate pe fundamentul solid al adevărului, adică trebuie să fie luminată pentru a recunoaște adevărata valoare a acțiunilor și consistența criteriilor de evaluare, așa încât să știe să deosebească binele de rău chiar și acolo unde ambientul social, pluralismul cultural și interesele suprapuse nu ajută la aceasta" (Benedict al XVI-lea, Discurs, 24.02.2007).

* "Omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu: demnitatea lui este să se supună acesteia și după ea va fi judecat. [...] Prin conștiință se face cunoscut în mod minunat acea lege care își află împlinirea în iubirea față de Dumnezeu și de aproapele" (Conciliul al II-lea din Vatican, Gaudium et spes, 16).

* De aceea este necesar să se vestească, să se apere și să se promoveze posibilitatea pentru rațiune de:

- a cunoaște adevărul: astăzi nu se are încredere nici în capacitatea rațiunii de a percepe adevărul. De asemenea, se întâmplă că reducerea conștiinței la certitudinea subiectivă duce în același timp la renunțarea la adevăr.

- a nu interpreta acest adevăr așa cum i se pare și îi place fiecăruia: conștiința este un antidot și nu o scuză pentru subiectivism (conform căruia ceea ce gândește cineva este criteriu și izvor de adevăr) și relativism (conform căruia nu există adevărul, ci există multe adevăruri).

- a recunoaște strălucirea adevărului, transcendența sa față de inteligența noastră creată și, prin urmare, datoria noastră de a ne deschide în fața lui, de a-l primi nu ca pe o invenție proprie, ci ca pe un dar care vine de la Dumnezeu.

De ce este important ca să fie sigură conștiința?

Pentru că persoana trebuie să acționeze mereu, în domeniul moral, cu toată certitudinea și siguranța, cu scopul de a fi mereu deplin responsabilă de acțiunile sale. Atunci când persoana decide, trebuie să facă acest lucru cu o conștiință sigură, adică trebuie să fie sigură conștiința, trebuie să emită propria judecată morală cu siguranță și să nu fie în îndoială, adică în starea de a nu ști ce anume este drept să facă. În acest caz, ea trebuie mai întâi să se informeze de la persoane de încredere și competente, cu scopul de a risipi orice îndoială și a acționa în siguranța obținută.

Ce înseamnă că trebuie să fie corectă conștiința?

Înseamnă că trebuie "să fie de acord cu ceea ce este corect și bun conform rațiunii și legii divine" (Compendiu, 373).

Însăși demnitatea persoanei umane implică și cere această corectitudine. Așadar conștiința corectă este determinată să urmeze adevărul, fără contradicții, fără trădări și fără compromisuri.

Conștiința poate să emită și o judecată greșită?

Conștiința nu are întotdeauna dreptate, nu este infailibilă: dacă ar fi așa, nu ar exista nici un adevăr unic, deoarece de multe ori judecățile de conștiință se contrazic, între persoane diferite și chiar în aceeași persoană. Ar exista atâtea adevăruri câte conștiințe sunt; ar fi doar adevărul fiecărei persoane și deci atâtea adevăruri câte persoane sunt.

* Conștiința poate emite o judecată greșită, fapt care se întâmplă atunci când judecata sa se depărtează de rațiune și de legea divină.

"Persoana trebuie să asculte întotdeauna de judecata sigură a propriei conștiințe, însă poate da și judecăți eronate, din motive care nu sunt întotdeauna lipsite de vinovăție personală. Însă nu se poate imputa persoanei răul făcut din ignoranță involuntară, chiar dacă el rămâne din punct de vedere obiectiv un rău. Deci este necesară strădania pentru a corecta conștiința morală de erorile sale" (Compendiu, 376).

* Totuși conștiința eronată nu-și pierde demnitatea.

Când este vinovată ignoranța?

"Când omul se îngrijește prea puțin să caute adevărul și binele și când conștiința este orbită treptat de obișnuința păcatului" (GS 16). În aceste cazuri persoana este vinovată de răul pe care îl comite.

* "Necunoașterea lui Cristos și a Evangheliei lui, exemplul rău dat de alții, robia patimilor, pretenția unei autonomii prost înțelese a conștiinței, refuzarea autorității Bisericii și a învățăturii ei, lipsa convertirii și a dragostei pot fi la originea deviațiilor de judecată în conduita morală" (CBC, 1792).

Când este involuntară, invincibilă (deci nevinovată) ignoranța?

* Când ignoranța nu poate fi imputată responsabilității persoanei. Totuși, în acest caz, chiar dacă persoana nu este responsabilă din punct de vedere subiectiv de răul făcut, totuși răul făcut rămâne un rău, o dezordine obiectivă: datorită faptului că orbii nu văd soarele, nu se poate conclude că el nu există.

* De aici rezultă responsabilitatea persoanei de:

- a fi informată cu privire la acest rău

- a corecta conștiința sa morală de erorile sale

- a repara pe cât posibil daunele provocate de răul făcut.

Conștiința eronată este mereu justificată?

* Conștiința eronată nu poate să fie justificată dacă faptul de a fi în eroare se datorează ignoranței vinovate sau unei întunecări a conștiinței sale.

- Ignoranța nu poate fi considerată o soluție comodă, un avantaj: ar fi ca și cum am spune că a nu cunoaște este mai bine decât a cunoaște.

- "A nu mai vedea păcatele, muțenia glasului conștiinței în așa de numeroase domenii ale vieții este o boală spirituală mult mai periculoasă decât păcatul, pe care cineva este încă în stare să-l recunoască păcat. Cel care nu mai este în stare să recunoască faptul că a ucide este păcat, a căzut mai profund decât cel care mai poate recunoaște răutatea propriului comportament, deoarece s-a îndepărtat mai mult de adevăr și de convertire" (Card. Joseph Ratzinger, Elogiul conștiinței, Conferință din 16 martie 1991).

* Într-un psalm biblic este conținută această afirmație, care merită mereu să fie examinată: "Cine își dă seama de greșelile sale? Eliberează-mă de greșelile pe care nu le văd!" (Ps 19,13).

* Așadar, se poate întâmpla ca păcatul să nu fie în actul momentului, în actuala judecată a conștiinței mele, ci să fie în altă parte, mai în profunzime: adică în acea neglijență, închidere pe care am realizat-o, chiar dacă în mod treptat, față de adevăr.

Când este liberă conștiința?

* Omul are dreptul să acționeze în libertate deplină după conștiința sa. Această libertate înseamnă că el:

- nu poate fi constrâns să acționeze împotriva conștiinței sale (cf. Rom 14,23): "În tot ceea ce spune și face, omul trebuie să urmeze cu fidelitate ceea ce știe că este just și drept" (CBC, 1778)

- dar nu poate nici să fie împiedicat să acționeze după conștiința sa

- mai ales în domeniul religios.

* Există totuși o limită la această libertate. Trebuie urmată propria conștiință:

- fără a merge împotriva binelui comun

- respectând acele valori care nu sunt negociabile, tocmai deoarece corespund adevărurilor obiective, universale și egale pentru toți.

Ce norme trebuie să urmeze mereu conștiința?

"Există trei norme generale:

1) nu este permis niciodată să se facă răul pentru ca să urmeze un bine;

2) așa numita Regulă de aur: "Tot ce vreți ca oamenii să facă pentru voi, faceți și voi pentru ei" (Mt 7,12);

3) dragostea trece mereu prin respectarea aproapelui și a conștiinței sale, chiar dacă aceasta nu înseamnă a accepta ca un bine ceea ce obiectiv este un rău" (Compendiu, 375).

Când este bine formată o conștiință?

* O conștiință este bine formată când este sigură, corectă și adevărată, adică "își formulează judecățile urmând rațiunea, conform adevăratului bine voit de înțelepciunea Creatorului" (CBC, 1783).

* Cu cât conștiința este mai informată și formată, cu atât este mai liberă.

* Conștiința, ca un izvor de apă, poate să fie și poluată, deviată, alterată. Însă în acest caz poate să fie și ajutată să se purifice, să regăsească drumul corect, printr-o informare și formare adecvată, totuși respectând mereu libertatea și demnitatea sa.

* O conștiință bine formată este ca un exercițiu autentic de discernământ înțelept, de alegeri libere și responsabile. Reducerea conștiinței la certitudinea subiectivă nu eliberează, ci înrobește, făcându-ne total dependenți de gustul personal sau de opinia prevalentă.

Este necesară formarea conștiinței?

A forma conștiința, a o educa este "indispensabilă unor oameni supuși influențelor negative și ispitiți de păcatul de a-și prefera judecata proprie și de a respinge învățăturile autorizate. [...] Omul se confruntă uneori cu situații care fac judecata morală mai puțin sigură și hotărârea dificilă. Însă el trebuie să caute întotdeauna ceea ce este drept și bun și să descopere voința lui Dumnezeu exprimată în legea divină" (CBC, 1783.1787).

Educația ajută conștiința să se îmbunătățească, deși în mod treptat, ca un instrument de înaltă precizie.

Educația trebuie să slujească mai ales ca să conducă conștiința să cunoască, să îmbrățișeze și să urmeze adevărul: Să nu cădem în greșeala de a gândi că rămânerea departe de adevăr ar fi pentru om mai bun decât adevărul, ca și cum a sta în întuneric este mai bine decât a sta în lumină!

Cât durează educarea unei conștiințe?

* "Educarea conștiinței este o obligație pentru întreaga viață. Încă din primii ani, ea îl trezește pe copil la cunoașterea și practicarea legii interioare recunoscute de conștiința morală. O educație prudentă învață virtutea; ea apără sau vindecă de teamă, de egoism și de orgoliu, de resentimentele vinovăției și de atitudinile de complezență, născute din slăbiciune și din greșelile omenești. Educația conștiinței garantează libertatea și dă naștere la pacea inimii" (CBC, 1784).

"Este necesară reeducarea la dorința cunoașterii adevărului autentic, la apărarea propriei libertăți de alegere în fața comportamentelor de masă și a lingușirilor propagandei, pentru a hrăni pasiunea frumuseții morale și a clarității conștiinței. Aceasta este misiunea delicată a părinților și a educatorilor care le stau alături; și este misiunea comunității creștine față de credincioșii săi. Cât privește conștiința creștină, creșterea sa și hrănirea sa, nu ne putem mulțumi cu un contact fugar cu principalele adevăruri de credință în copilărie, ci este nevoie de un drum care să însoțească diferitele etape ale vieții, deschizând mintea și inima ca să primească îndatoririle fundamentale pe care se sprijină atât existența fiecăruia cât și existența comunității" (Benedict al XVI-lea, Discurs, 24.02.2007).

* Să nu se uite ceea ce a scris sfântul Augustin: "Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până nu se va odihni în tine" (Confesiuni, I, 1).

Cum se formează conștiința morală pentru ca să fie dreaptă și vrednică de crezare?

* "Conștiința morală dreaptă și vrednică de crezare se formează prin educare, prin asimilarea cuvântului lui Dumnezeu și a învățăturii Bisericii. Este susținută de darurile Duhului Sfânt și ajutată de sfințenia persoanelor înțelepte. De asemenea, folosesc mult pentru formarea morală rugăciunea și cercetarea cugetului" (Compendiu, 374).

* Este importantă și interpretarea datelor experienței și a semnelor timpurilor cu virtutea prudenței, care este "virtutea care dispune rațiunea să discearnă în orice împrejurare adevăratul nostru bine și să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui" (CBC, 1806).

* În felul acesta omul prudent, prin intermediul conștiinței sale:

- aude glasul lui Dumnezeu care îi vorbește

- percepe și recunoaște preceptele legii divine

- aplică principiile morale la cazurile particulare fără a greși și depășește îndoielile cu privire la binele ce trebuie făcut și răul ce trebuie evitat.

* A lăsa propria conștiință să fie luminată de credința creștină permite:

- să cunoaștem adevărul și să trăim viața proprie în fericire autentică și deplină: de fapt, credința nu este o greutate, o povară apăsătoare, o realitate care dă tristețe, o impunere de exigențe morale... Însă calea care conduce la adevăr și la bine nu este o cale comodă, ci este o cale înaltă și anevoioasă... însă pe această cale nu suntem singuri: Cristos este cu noi, ni-l dă pe Duhul său Sfânt care este Duh de adevăr și de fericire;

- să depășim subiectivismul și relativismul: "Nu poate fi identificată conștiința omului cu autoconștiința eului, cu certitudinea subiectivă despre sine și despre propriul comportament moral. Această conștiință, pe de o parte, nu poate fi o simplă reflexie a ambientului social și a opiniilor răspândite în societate. Pe de altă parte poate să derive dintr-o lipsă de autocritică, dintr-o incapacitate de a asculta profunzimile propriului spirit" (Card. Joseph Ratzinger, Elogiul conștiinței, Conferință din 16 martie 1991).

* Iată importanța Magisteriului în această privință.

Care este rolul Magisteriului Bisericii în formarea conștiinței?

* Am spus că judecata propriei conștiințe trebuie să fie luminată de adevăr și, în acest scop, în special în problemele noi sau care se prezintă în termeni cu totul inediți, recurgerea la Magisteriu este de mare ajutor pentru formarea unei conștiințe sigure, adevărate, corecte.

* De fapt, Magisteriul Bisericii nu este:

- un obstacol, ci un ajutor, dat de Cristos tuturor oamenilor de bunăvoință în căutarea, găsirea, primirea adevărului: el există pentru ca să ajungă cu siguranță la adevăr conștiința morală și să rămână în el

- un oarecare izvor extern de gândire morală cu care conștiința individuală trebuie să vină în contact: el formează (dinăuntru) conștiința, practic așa cum sufletul formează (dinăuntru) trupul

- o realitate care restrânge, amenință sau chiar neagă libertatea conștiinței personale, ci mai degrabă un ajutor dat luminării conștiinței.

* Nu se poate uita că Magisteriul Bisericii (adică al Papei în comuniune cu Episcopii) a fost voit de Cristos însuși, care i-a încredințat misiunea de a sluji Cuvântul lui Dumnezeu, "învățând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască și cu asistența Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfințenie și îl expune cu fidelitate și ia din acest unic tezaur al credinței tot ceea ce propune ca adevăr de credință revelat de Dumnezeu" (Conciliul al II-lea din Vatican, Dei Verbum, 10).

De aceea, credincioșii, "amintindu-și de cuvântul lui Cristos către apostolii săi: "Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă" (Lc 10,16), primesc cu docilitate învățăturile și îndrumările pe care păstorii lor le dau sub diferite forme" (CBC, 87).

* Așadar, Magisteriul încearcă să ajute conștiințele pentru a ajunge la o mediere și o aplicare a adevărului moral mai demne de luat în seamă: întotdeauna adevărul moral obiectiv are primatul și numai acesta poate să fie în mod infailibil adevărat.

Care este rolul Duhului Sfânt în formarea conștiinței?

Conștiința este ca un spațiu locuit de Duhul Sfânt, care ne eliberează nu din exterior, ci în adâncul inimii, ne configurează cu Cristos pentru a putea alege și acționa ca și el. Duhul Sfânt ne-a fost dăruit la Botez de către Dumnezeu Tatăl, prin intermediul lui Cristos mort și înviat, "până când vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârșit, la măsura staturii plinătății lui Cristos" (Ef 4,13).

Ce este obiecția de conștiință?

"Cetățeanul este obligat în conștiință să nu urmeze prescripțiile autorităților civile când aceste prescripții sunt contrare exigențelor ordinii morale, drepturilor fundamentale ale persoanei sau învățăturilor evangheliei. Refuzul de ascultare față de autoritățile civile, când exigențele lor sunt contrare celor ale conștiinței drepte, își are justificarea în distincția între slujirea lui Dumnezeu și slujirea comunității politice. "Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" (Mt 22,21). "Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni" (Fap 5,29)" (CBC, 2242).

* Trebuie promovată și susținută o curajoasă obiecție de conștiință, deoarece în societate se răspândesc tot mai mult legi contrare principiilor și valorilor ne-negogiabile, cum sunt:

- "respectarea și apărarea vieții umane, de la zămislire până la moartea naturală;

- familia întemeiată pe căsătoria dintre bărbat și femeie;

- libertatea de educare a copiilor și promovarea binelui comun în toate formele sale" (Benedict al XVI-lea, Sacramentum caritatis, nr. 83).

* Statul trebuie să recunoască, în legislația sa, dreptul la obiecție de conștiință, ori de câte ori un cetățean consideră oportun să recurgă la ea, mai ales în domeniul medical-moral. Din păcate, există în contextul actual un paradox, conform căruia adesea o societate tolerantă din punct de vedere ideologic (în sensul contemporan al termenului) nu este dispusă în schimb să tolereze obiecția de conștiință, deoarece o astfel de societate nu admite că:

- poate să existe cineva care în vreo manieră să scape de controlul său, de respectarea legilor sale, sau care să se opună totalitarismului său ideologic și social

- pot să existe valori fundamentale care depășesc înseși legile civile, care în acest caz nu ar mai avea valoare absolută și obligatorie pentru toți.

* Obiecția de conștiință, dacă este însoțită de iubire adevărului, pentru orice persoană:

- este o acțiune exemplară care are curajul coerenței

- nu este o fugă de responsabilități, ci dimpotrivă o asumare a unei mărturii

- îmbracă o cazuistică foarte complexă și vastă. Este suficient să ne gândim chiar și numai la categoria medicilor, angajați astăzi în domeniul amplu al vieții umane (avort, eutanazie, pilule abortive, folosirea embrionilor în cercetare...)

- o ultimă ratio (un drept-obligație uman) pentru a nu fi implicați în acte care sunt profund respingătoare pentru o persoană

- este expresie și realizare a dreptului legitim la libertate, pe care îl are orice persoană, în virtutea căruia poate și trebuie să refuze să înfăptuiască o acțiune care se opune sau care încalcă principiile - etice și/sau religioase - pe care i le dictează conștiința

Mons. Raffaello Martinelli,
primatul Bazilicii "Sfinții Ambrozie și Carol" din Roma

NB: Pentru a aprofunda tema, a se citi:
* Catehismul Bisericii Catolice (CBC), nr. 1776-1802;
* Compendiu, nr. 372-376.

Traducere de pe Zenit: pr. Mihai Pătrașcu
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire