pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Cateheze diverse
sursa: www.ercis.ro

CATEHEZĂ: CUM SĂ FIM SFINȚI?

Ce înseamnă a fi sfinți?

Înseamnă a fi uniți, în Cristos, cu Dumnezeu, desăvârșit și sfânt. "Așadar, fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit" (Mt 5,48), ne poruncește Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. "De fapt, aceasta este voința lui Dumnezeu: sfințirea voastră" (1Tes 4,3).

De ce vrea Dumnezeu sfințirea noastră?

Pentru că Dumnezeu ne-a creat "după chipul și asemănarea sa" (Gen 1,26), așadar: "Fiți sfinți, pentru eu sunt sfânt" (Lev 11,44), ne spune Dumnezeu. Sfințenia lui Dumnezeu este principiul, izvorul oricărei sfințenii. Și mai mult, prin Botez el ne face părtași ai naturii divine, adoptându-ne ca fii ai săi. Pentru aceasta vrea ca fiii săi să fie sfinți după cum el este sfânt.

Cu toții suntem chemați la sfințenia creștină?

Orice om este chemat la sfințenie, care este "plinătate a vieții creștine și perfecțiune a dragostei și se realizează în unirea intimă cu Cristos și, în el, cu Preasfânta Treime. Drumul de sfințire a creștinului, după ce a trecut prin cruce, își va avea împlinirea în învierea finală a celor drepți, în care Dumnezeu va fi totul în toate lucrurile" (Compendiu, nr. 428).

Cum este posibil să devenim sfinți?

* Creștinul este deja sfânt, în virtutea Botezului: sfințenia este inseparabil legată de demnitatea botezială a oricărui creștin. De fapt, în apa Botezului am fost "spălați [...], sfințiți [...], justificați în numele Domnului Isus Cristos și în Duhul Dumnezeului nostru" (1Cor 6,11); am fost făcuți cu adevărat fii ai lui Dumnezeu și co-părtași ai naturii divine și de aceea realmente sfinți.

* Și tocmai pentru că suntem sfinți din punct de vedere sacramental (ontologic - adică pe planul ființei noastre creștine), este necesar să devenim sfinți și din punct de vedere moral, adică în gândirea, vorbirea și acțiunea noastră în timpul fiecărei zile, în fiecare moment al vieții noastre. Ne avertizează apostolul Paul ca să trăim "așa cum se cuvine unor sfinți" (Ef 5,3), și să ne îmbrăcăm "ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și iubiți, cu dragoste, cu îndurare, cu bunătate, cu umilință, cu blândețe și răbdare" (Col 3,12).

* Cu ajutorul lui Dumnezeu trebuie să menținem, să manifestăm și să perfecționăm cu viața noastră sfințenia pe care am primit-o la Botez: Devino ceea ce ești, iată angajarea fiecăruia.

* Această angajare se poate realiza imitându-l pe Isus Cristos: cale, adevăr și viață; model, autor și perfecționator al oricărei sfințenii. El este calea sfințeniei. Așadar, suntem solicitați să urmăm exemplul său și să devenim conformi imaginii sale, în toate ascultători, asemenea lui, față de voința Tatălui; să avem aceleași sentimente care au fost în Cristos Isus, care "s-a despuiat pe sine luând firea sclavului (...) făcându-se ascultător până la moarte" (Fil 2,7-8) și pentru noi "deși era bogat, s-a făcut sărac" (2Cor 8,9).

* Imitarea lui Cristos și deci faptul de a deveni sfinți au fost făcute posibile de prezența în noi a Duhului Sfânt, care este sufletul sfințeniei multiforme a Bisericii și a oricărui creștin. De fapt, Duhul sfânt ne mișcă înăuntrul nostru ca să-l iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea, cu toate puterile (cf. Mc 12,30) și să ne iubim reciproc așa cum Cristos ne-a iubit (cf. In 13,34).

Care sunt mijloacele pentru sfințirea noastră?

Cel dintâi și cel mai necesar mijloc este iubirea, pe care Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dăruit (cf. Rom 5,5) și cu care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele din iubire față de el. Dar pentru ca iubirea, "ca o sămânță bună, să crească și să rodească în suflet, fiecare credincios trebuie să asculte cu drag cuvântul lui Dumnezeu și, ajutat de har, să-i împlinească în fapte voința, să participe des la sacramente, mai ales la Euharistie și la celebrările liturgice, și să fie stăruitor în rugăciune, în lepădarea de sine, în slujirea asiduă a fraților și în practicarea tuturor virtuților. Într-adevăr, iubirea, ca legătură a desăvârșirii și plinire a legii (cf. Col 3,14; Rom 13,10), guvernează toate mijloacele de sfințire, le dă formă și le duce la scop" (LG, 42). Fiecare credincios este ajutat în drumul său de sfințenie de harul sacramental, dăruit de Cristos și propriu fiecărui sacrament.

Există diferite moduri și forme de sfințenie?

Desigur. Fiecare poate și trebuie să devină sfânt conform propriilor daruri și oficii, în condițiile, în obligațiile sau circumstanțele care sunt cele din propria viață. Prin urmare, căile sfințeniei sunt multiple și adaptate vocației fiecăruia. Atâția creștini, și între ei mulți laici, s-au sfințit în condițiile cele mai obișnuite ale vieții.

De ce Biserica este sfântă?

* Biserica este sfântă pentru că:

- Dumnezeu Preasfântul este autorul ei

- în ea este prezent Cristos, capul Bisericii, care s-a dat pe sine însuși pentru ea, pentru a o sfinți și a o face sfințitoare

- este animată de Duhul Sfânt, care îi dă viață cu Iubirea și o îmbogățește cu carismele sale

- în ea este păstrat cu fidelitate cuvântul lui Dumnezeu

- în ea se află plinătatea mijloacelor de mântuire: ea este instrument de sfințire a oamenilor prin vestirea cuvântului lui Dumnezeu, celebrarea sacramentelor, exercitarea Iubirii căutând în mod constant chipul lui Cristos în orice frate. Biserica este casa sfințeniei, iar Iubirea lui Cristos, revărsată de Duhul Sfânt, constituie sufletul ei.

- sfințenia este vocația oricărui membru al său, izvorul secret, măsura infailibilă și scopul oricărei activități apostolice a ei și al elanului său misionar

- sfințenia Bisericii este izvorul sfințirii fiilor săi. Pentru aceasta, pe bună dreptate Biserica este numită și mama sfinților, cea care generează sfințenie cu îmbelșugare rodnică și generoasă

- ea o are în interiorul său pe Fecioara Maria: în ea Biserica este deja în întregime sfântă. Biserica a ajuns deja în Preasfânta Fecioară Maria la perfecțiunea care o face fără pată și fără zbârcitură

- în Biserică, de-a lungul tuturor secolelor istoriei sale, a înflorit în manieră incredibil de extraordinară sfințenia creștină, fie eroică fie obișnuită, și astfel au existat nenumărați sfinți

- a stimulat, de lungul întregii sale istorii, infinite opere de caritate.

* "Sfințenia Bisericii este, de asemenea, susținută în mod deosebit de multele sfaturi (sărăcie, castitate, ascultare) pe care Domnul, în evanghelie, le propune spre urmare ucenicilor săi. Între acestea strălucește mai ales prețiosul dar al harului divin, pe care Tatăl îl dăruiește unora (cf. Mt 19,11), de a se dedica mai ușor numai lui Dumnezeu, cu o inimă neîmpărțită (cf. 1Cor 7,32-34), în feciorie sau în celibat. Această înfrânare desăvârșită pentru împărăția cerurilor s-a bucurat întotdeauna de o cinste deosebită din partea Bisericii, ca semn și stimulent al iubirii și ca izvor neasemuit de rodnicie spirituală în lume" (LG, 42).

* Biserica este sfântă, dar în același timp are nevoie mereu de purificare. De fapt, toți membrii săi, aici pe pământ, se recunosc cu toții păcătoși, care au nevoie mereu de convertire și de purificare. Biserica are în sânul ei oameni slabi, care se recunosc păcătoși deci care au nevoie să ceară și să primească iertarea de la Dumnezeu pentru propriile păcate. De aceea, Biserica suferă și face pocăință pentru aceste păcate, de care de altfel are puterea de a-i vindeca pe fiii săi, cu sângele lui Cristos și darul Duhului.

De ce Biserica îi proclamă sfinți pe unii fii ai săi?

"Canonizând pe anumiți credincioși, adică proclamând în mod solemn că acești credincioși au practicat eroic virtuțile și au trăit în fidelitate față de harul lui Dumnezeu, Biserica recunoaște puterea Duhului sfințeniei care se află în ea și susține speranța credincioșilor dându-i pe sfinți ca modele și mijlocitori" (CBC, nr. 828).

Încă de la începuturi, Biserica crezut mereu că apostolii și martirii sunt strâns uniți cu noi în Cristos, i-a celebrat cu deosebită venerație împreună cu Fericita Fecioară Maria și sfinții îngeri și a implorat cu evlavie ajutorul mijlocirii lor. Și de-a lungul secolelor, a oferit mereu spre imitare credincioșilor, spre venerare și spre invocare pe unii bărbați și femei, iluștri datorită strălucirii iubirii și a tuturor celorlalte virtuți evanghelice.

Ce obiecții se aduc împotriva sfinților?

Unii insinuează că ar fi o strategie expansionistă a Bisericii Catolice. Pentru alții, propunerea de noi fericiți și sfinți, așa diversificați prin categorii, naționalități, culturi, ar fi doar o operație de marketing a sfințeniei cu scopuri de leadership al papei în societatea civilă actuală. În sfârșit, alții văd în canonizări și în cultul sfinților un reziduu anacronic de triumfalism religios, străin sau chiar contrar spiritului și învățăturii Conciliului Vatican II, care a evidențiat așa de mult vocația la sfințenie a tuturor creștinilor. Cel care aduce astfel de obiecții nu ține cont cum se cuvine de marele rol și de adevărata importanță a sfinților în Biserică.

Cine sunt sfinții pentru Biserică?

* Sfinții sunt:

- cei care îl contemplă deja în mod clar pe Dumnezeu unul și întreit. Cetățeni ai Ierusalimului ceresc, cântă fără sfârșit gloria și milostivirea lui Dumnezeu, fiind deja împlinită în ei trecerea pascală din lumea aceasta la Tatăl;

- discipoli iluștri ai Domnului. Origene afirmă acest lucru cu hotărâre: "Sfinții sunt imagine a imaginii, Fiul fiind imagine" (Rugăciunea, 22, 4). Sunt reflexie a luminii lui Cristos Înviat. Asemenea chipului unui copil, în care trăsăturile somatice ale unui părinte sunt deosebit de accentuate, în chipul sfântului trăsăturile chipului lui Cristos au găsit o nouă modalitate de exprimare;

- modele de viață evanghelică, pentru care Biserica a recunoscut eroismul virtuților lor și deci ni-i propune spre imitare. Ei "au fost mereu izvor și origine de reînnoire în momentele mai dificile ale istoriei Bisericii" (Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, 16). "Ei salvează Biserica din mediocritate, o reformează dinăuntru, o solicită să fie ceea ce trebuie să fie mireasa lui Cristos fără pată și fără zbârcitură (cf. Ef 5,27)" (Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat tinerilor din Lucca, 23 septembrie 1989). Și cardinalul Joseph Ratzinger a afirmat pe bună dreptate că: "Nu majoritățile ocazionale care se formează ici și acolo în Biserică decid drumul său și al nostru. Ei, sfinții, sunt adevărata, determinanta majoritate după care noi ne orientăm. Noi ne ținem de ea! Ei traduc divinul în uman, veșnicul în timp";

- martori istorici ai vocației universale la sfințenie. Rod eminent al răscumpărării lui Cristos, sunt dovada și documentul că Dumnezeu, în toate timpurile și la toate popoarele, în cele mai variate condiții socio-culturale și în diferitele stări de viață, cheamă pe fiii săi să ajungă la statura perfectă a lui Cristos (cf. Ef 4,13; Col 1,28). Ei arată că sfințenia este accesibilă pentru mulțimi, că sfințenia este imitabilă. Cu concretețea lor personală și istorică ne fac să experimentăm că evanghelia și viața nouă în Cristos nu sunt o utopie sau un simplu sistem de valori, ci sunt "drojdie" și "sare" capabile să ne facă să trăim credința creștină în interiorul sau din interiorul diferitelor culturi, arii geografice și epoci istorice;

- expresie a catolicității sau universalității credinței creștine și a Bisericii pe care acea credință o trăiește, o păstrează și o răspândește. Sfinții, expresie a Duhului însuși - cum spune evanghelia - care "suflă unde vrea", au trăit aceeași credință. Acest internaționalism confirmă că sfințenia nu are granițe și că ea nu este moartă în Biserică și, dimpotrivă, continuă să fie de actualitate vie. Lumea se schimbă, dar sfinții, deși schimbându-se ei înșiși cu lumea care se schimbă, reprezintă mereu același chip viu al lui Cristos. Ei fac să strălucească în lume o reflexie a luminii lui Dumnezeu, sunt martori vizibili ai sfințeniei misterioase și universale a Bisericii;

- o autentică și constantă formă de evanghelizare și de magisteriu. Biserica vrea să însoțească predicarea adevărurilor și a valorilor evanghelice cu prezentarea de sfinți care au trăit acele adevăruri și acele valori în mod exemplar;

- în timp ce îl cinstesc pe om, dau glorie lui Dumnezeu, pentru că "gloria lui Dumnezeu este omul viu" (Sfântul Irineu din Lyon);

- sunt un semn al capacității de inculturare a credinței creștine și a Bisericii în viața diferitelor popoare și culturi;

- mijlocitori și prieteni ai credincioșilor încă pelerini pe pământ, pentru că sfinții, deși sunt cufundați în fericirea lui Dumnezeu, cunosc greutățile fraților și surorilor lor și însoțesc drumul lor cu rugăciunea și ocrotirea;

- inovatori de cultură. Sfinții au permis ca să se creeze noi modele culturale, noi răspunsuri la problemele și la marile provocări ale popoarelor, noi dezvoltări de umanitate în drumul istoriei. Sfinții sunt ca niște faruri: au indicat oamenilor posibilitățile de care dispune ființa umană. Pentru aceasta sunt interesanți și din punct de vedere cultural. Un mare filozof francez din secolul al XX-lea, Henry Bergson, a observat că "cele mai mari personaje ale istoriei nu sunt cuceritorii, ci sfinții".

* Tot ceea ce Biserica mărturisește atunci când, recunoscătoare față de Dumnezeu Tatăl, proclamă: "în viața sfinților ne oferi un exemplu, în mijlocirea lor un ajutor, în comuniunea de har o legătură de iubire fraternă" (Prefața de la Liturghie).

Ce diferență există între fericiți și sfinți?

* Cât privește certitudinea că atât unii cât și alții sunt în paradis, nu există între ei nici o diferență.

* Cât privește procedura: în mod normal mai întâi un creștin este proclamat fericit (beatificare), și apoi, ulterior și eventual, este proclamat sfânt (canonizare).

* Cât privește autoritatea angajată să declare pe cineva fericit sau sfânt: este întotdeauna papa, care, cu un act pontifical specific, declară pe cine fericit sau sfânt.

* Cât privește cultul: beatificările au un cult permisiv și nestabilit (prin lege), limitat la o Biserică locală; canonizările au un cult extins la toată Biserica, stabilit, cu o sentință definitivă.

Sunt prea mulți fericiții și sfinții?

Ioan Paul al II-lea a răspuns la această obiecție în acest fel: "Se spune uneori că astăzi sunt prea multe beatificări. Însă aceasta, în afară de faptul că oglindește realitatea, care prin harul lui Dumnezeu este aceea care este, corespunde și dorinței exprimată de conciliu. Evanghelia s-a răspândit așa de mult în lume și mesajul său a înfipt rădăcini așa de adânci, încât tocmai numărul mare de beatificări oglindește clar acțiunea Duhului Sfânt și vitalitatea care izvorăște din el în domeniul cel mai esențial pentru Biserică, acela al sfințeniei. De fapt, Conciliul a scos în mod deosebit în evidență chemarea universală la sfințenie" (Discurs la deschiderea Consistoriului extraordinar pentru pregătirea Jubileului anului 2000, 13.06.1994).

Și mai scrie: "Cel mai mare omagiu, pe care toate Bisericile îl vor aduce lui Cristos în pragul celui de-al treilea mileniu, va fi demonstrarea prezenței atotputernice a Răscumpărătorului prin roadele de credință, de speranță și de dragoste în bărbații și femeile de atâtea limbi și rase, care l-au urmat pe Cristos în diferitele forme ale vocației creștine" (Ioan Paul al II-lea, Tertio Millennio adveniente, 37).

Cum ajunge Biserica la canonizare?

Modul de a proceda din partea Bisericii, în cauzele de beatificare și de canonizare a fost dezvoltat de-a lungul timpurilor de norme mereu noi în lumina progresului disciplinelor istorice, cu scopul de a avea agilitatea modului de procedură, menținând totuși fermă siguranța investigațiilor într-o chestiune de o atare gravitate și importanță.

Acestea sunt diferitele etape:

1) Faza diecezană:

* Oricine poate cere episcopului diecezei, unde a murit slujitorul lui Dumnezeu, să pornească o cauză de canonizare. Prin urmare, sfinții și sfințenia sunt recunoscute ca o mișcare de jos în sus. Și astăzi, poporul creștin, recunoscând prin intuiția credinței "faima de sfințenie", semnalează pe candidații la canonizare episcopului propriu, care apoi trimite dovezile adunate la Dicasterul competent al Sfântului Scaun, Congregația Cauzelor Sfinților.

* Episcopul, la cererea postulatorului și cu permisiunea prealabilă a Sfântului Scaun, începe procedura, în mod normal nu înainte de cinci ani de la moartea credinciosului. Episcopului îi revine dreptul de a aduna dovezile cu privire la viața, virtuțile sau martiriul, minunile afirmate și, dacă este cazul, vechiul cult al slujitorului lui Dumnezeu, pentru care se cere canonizarea. Pentru a face aceasta, episcopul recurge la ajutorul diferiților experți, care, după ce au investigat scrieri și documente și au interogat martori, exprimă o părere cu privire la autenticitatea lor și la valoarea lor, ca și cu privire la personalitatea slujitorului lui Dumnezeu.

* Dacă episcopul consideră că acea cauză conține elemente întemeiate, atunci numește un tribunal (judecătorul, promotorul dreptății și notarul), care interoghează martorii și primește de la o comisie istorică toată documentația referitoare la viața, virtuțile și faima de sfințenie a slujitorului lui Dumnezeu.

2) Faza pontificală:

* După ce s-au terminat cercetările la nivel diecezan, se transmit toate actele în copie dublă la Sfântul Scaun, mai precis la Congregația Sfinților, care examinează aceste acte:

- sub aspectul formal (pentru a verifica dacă actele sunt valide și autentice) și

- sub aspectul de merit (pentru a descoperi dacă virtuțile sunt dovedite).

* La sfârșit, congregația amintită mai sus pronunță evaluarea sa fie cu privire la virtuți fie cu privire la minuni.

Cum este făcută examinarea cu privire la virtuți?

Congregația Sfinților procedează în acest mod:

* Este pregătită înainte de toate "Positio", care este ansamblul actelor procesuale și al actelor document, care va trebui să fie supusă examinării consultanților experți specifici ai materiei, pentru ca să exprime votul cu privire la valoarea sa științifică.

* "Positio" (cu voturile scrise ale consultanților istorici și cu ulterioarele clarificări ale referentului, dacă vor fi necesare) va fi examinată de consultanții teologi, care, împreună cu "Promotor fidei", exprimă părerea lor despre eroismul virtuților slujitorului lui Dumnezeu și pregătesc un raport final propriu, care trebuie supus, împreună cu "Positio", judecății cardinalilor și episcopilor, membri ai Congregației Sfinților.

Cum trebuie luat în considerare eroismul virtuților?

Conceptul de eroism al virtuților nu implică, în mod necesar, ca acțiunile făcute de persoana virtuoasă să trebuiască să fie răsunătoare.. "Eroismul - a explicat cardinalul José Saraiva Martins, prefect al Congregației Sfinților - poate foarte bine să constea în îndeplinirea în mod extraordinar de generos și perfect propriile îndatoriri zilnice față de Dumnezeu, față de aproapele și față de sine însuși. Viața obișnuită de fiecare zi este locul cel mai obișnuit pentru a ajunge la cele mai înalte culmi ale sfințeniei" (Discurs din 2003).

Este nevoie și de o minune?

Pentru a putea proceda la beatificarea unui slujitor al lui Dumnezeu, actuala legislație canonică cere și o minune, realizată prin mijlocirea acelui slujitor al lui Dumnezeu după moartea sa. Pentru beatificarea unui martir nu se cere minunea, deoarece însuși martiriul, îndurat din iubire față de Dumnezeu, este un semn neechivoc al vieții virtuoase a unui slujitor al lui Dumnezeu.

În schimb pentru canonizarea martirilor și a celor care nu au fost martiri este nevoie de o nouă minune, întâmplată după beatificare.

De ce sunt necesare minunile?

* Există o motivație istorică: din totdeauna Biserica a cerut "semne" pentru confirmarea vieții virtuoase a unui creștin.

* Există mai ales o motivație teologică: minunile sunt necesare:

- pentru a confirma învățătura și credința slujitorului lui Dumnezeu

- pentru a garanta judecata cu privire la eroismul virtuților sale

- pentru a dovedi că viața unui care nu a fost martir nu a fost în secret laxior (adică mai puțin sfântă) față de ceea ce rezultă din mărturii.

Cum se procedează în cazul minunilor?

* Minunile sunt studiate sub două aspecte:

- cel științific: pentru a dovedi că evenimentul minunat (vindecarea), pe baza mărturiilor și a documentației medicale, este inexplicabil

- cel teologic: pentru a verifica dacă evenimentul minunat are trăsătura de preternaturalitate, adică dacă este o adevărată minune.

* Revine înainte de toate episcopului, unde a avut loc evenimentul minunat, să încredințeze studierea minunii unui tribunal, care trebuie să adune dovezile testimoniale și medico-clinice.

* Apoi episcopul trimite actele acestui tribunal la Congregația Cauzelor Sfinților, care le studiază fie sub profilul procedural (pentru a constata validitatea acestor acte) fie mai ales cu privire la merit. În acest scop:

- actele sunt mai întâi examinate individual de doi experți medici și apoi de un organ colegial de cinci medici, care adună concluziile lor (diagnostic, prognoză, terapie, modalitatea de vindecare inexplicabilă dintr-un punct de vedere medical...) într-un raport

- apoi este pregătită o "Positio" (cu toate actele diecezane și raportul medicilor) care este examinată de teologi, care vor emite o părere cu privire la preternaturalitatea faptului

- în sfârșit aceeași "Positio", raportul medicilor și părerile teologilor sunt supuse judecății părinților (cardinali și episcopi) din Congregația Sfinților, care vor evalua dacă faptul minunat este sau nu o minune.

* Judecata părinților cardinali și episcopi, fie cu privire la eroismul virtuților fie cu privire la minune, este prezentată, de cardinalul prefect al Congregației Sfinților, Suveranului Pontif, căruia îi revine numai lui dreptul de a declara, cu un act solemn, că se poate proceda la beatificarea sau la canonizarea unui creștin și deci la cultul public ecleziastic, datorat lui.

Ce cult se datorează fericiților și sfinților?

Fericiților și sfinților li se datorează cultul de venerație, nu de adorație, acesta fiind rezervat numai lui Dumnezeu. Nu trebuie uitat că scopul ultim al venerării sfinților este gloria lui Dumnezeu și sfințirea omului printr-o viața pe deplin conformă voinței divine și imitarea virtuților celor care au fost discipoli eminenți ai Domnului.

Mons. Raffaello Martinelli
Primatul bazilicii "Sfinții Ambrozie și Carol" din Roma

Traducere de pe Zenit: pr. Mihai Pătrașcu
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire