pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Cateheze diverse
sursa: www.ercis.ro

CATEHEZĂ: CE IUBIRE?

Ce gândesc oamenii cu privire la iubire?

* Virgiliu afirmă, pe bună dreptate, în Bucolice: "iubirea învinge totul" ("Omnia vincit amor"), și adaugă: "et nos cedamus amori" "să cedăm și noi iubirii".

* Dante, în Divina comedie, afirmă că "iubirea mișcă soarele și celelalte stele" (Paradisul, XXXIII, v. 145). În Dante, lumina și iubirea sunt un singur lucru: sunt potența creatoare primordială care mișcă universul.

* Termenul iubire astăzi a devenit unul din cuvintele cele mai folosite și, de asemenea, unul dintre cele mai degradate, un cuvânt căruia noi îi dăm înțelesuri complet diferite: se vorbește despre iubirea patriei, despre iubirea meseriei, despre iubirea dintre prieteni, de iubirea muncii, despre iubirea dintre părinți și copii, dintre frați și rude, despre iubirea față de aproapele și despre iubirea față de Dumnezeu.

* Deși are semnificații și interpretări multiple și diferite:

- cuvântul iubire este "un cuvânt primordial, expresie a realității primordiale; nu se poate abandona simplu, ci trebuie reluat, purificat și readus la strălucirea sa originară, pentru ca să poată lumina viața umană și să o ducă pe calea cea dreaptă";

- iubirea dintre bărbat și femeie iese în evidență ca arhetip al iubirii prin excelență, în fața căreia pălesc, la prima vedere, toate celelalte tipuri de iubire.

Ce obiecții se aduc Bisericii cu privire la iubire?

* Cineva obiectează: Biserica;

- cu poruncile și interdicțiile sale oare nu face amar lucrul cel mai frumos al vieții, adică iubirea?

- oare nu condamnă "erosul" (iubirea de atracție) pentru a accepta numai "agape" (iubirea de dăruire dezinteresată)?

- nu este adversara corporalității, a sexualității umane?

- nu prezintă un mesaj, cel al iubirii, care astăzi este neactual și ineficace? De fapt, trăim într-o perioadă în care:

§ ostilitatea și aviditatea par că au devenit superputeri;

§ se asistă la apoteoza urii și a răzbunării, ajungând uneori să se asocieze la ele numele lui Dumnezeu însuși.

* La aceste obiecții papa răspunde în diferite pagini din enciclică, dezvoltând tema iubirii.

De unde provine iubirea?

În concepția creștină, iubirea provine de la Dumnezeu, mai mult însuși Dumnezeu este Iubirea: "Dumnezeu este iubire și cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el" (1In 4,16). A spune că "Dumnezeu este iubire" este la fel cu a afirma că Dumnezeu iubește.

Care sunt dimensiunile iubirii?

"Iubirea" are trei dimensiuni, manifestări: eros, philia, agape (caritas).

Care sunt caracteristicile erosului?

* Erosul are aceste caracteristici principale:

- semnifică iubirea "lumească";

- este ca înrădăcinată în însăși natura omului;

- în Biblie, își are originea în bunătatea Creatorului;

- vrea să ne ridice "în extaz" spre divin, să ne conducă dincolo de noi înșine;

- poate să fie degradată la pur "sex", marfă, un simplu "lucru" care se poate cumpăra și vinde. În acest caz:

§ există o degradare a trupului uman, care nu mai este integrat în întregul libertății existenței noastre, nu mai este expresie vie a totalității ființei noastre, ci este ca respins în domeniul pur biologic;

§ omul însuși devine marfă, este privat de demnitatea sa, dezumanizat.

* Erosul cere un drum de asceză, de renunțări, de purificări și de vindecări. Are nevoie de disciplină, de purificare pentru a dărui omului nu plăcerea de o clipă, ci o anumită pregustare a culmii existenței, a acelei fericiri la care tinde toată ființa noastră.

* Numai așa erosul poate să se transforme în agape: în felul acesta iubirea față de celălalt nu se mai caută pe sine, ci devine grijă pentru celălalt, dispoziție la sacrificiu pentru el și deschidere și spre darul unei noi vieți umane.

Ce se înțelege prin philia?

Prin philia se înțelege iubirea de prietenie. Ea este reluată și aprofundată în Evanghelia după Ioan pentru a exprima raportul dintre Isus și discipolii săi.

Ce caracteristici are iubirea înțeleasă ca agape (caritas)?

Iubirea înțeleasă ca agape:

* este o iubire oblativă: iubirea devine îngrijirea celuilalt și pentru celălalt. Nu se mai caută pe sine, cufundarea în beția fericirii; în schimb caută binele celui iubit: devine renunțare, este gata pentru sacrificiu, ba chiar îl caută. Fericirea celuilalt devine mai importantă decât a mea. Atunci nu mai vreau numai să iau, ci să dăruiesc, și tocmai în această eliberarea de eu omul se găsește pe sine însuși și devine plin de bucurie;

* este "extaz", nu în sensul de un moment de beție, ci extaz ca drum, ca exod permanent din eu-l închis în sine însuși spre eliberarea sa prin dăruirea de sine, și tocmai așa spre regăsirea de sine, ba chiar spre descoperirea lui Dumnezeu: "Dacă cineva va încerca să-și salveze viața, o va pierde; iar dacă cineva o va pierde, o va păstra" (Lc 17,33), spune Isus;

* nu este numai un sentiment. Sentimentele pleacă și vin. Este și sentiment, dar nu numai: implică toate dimensiunile și manifestările persoanei. Iubirea implică și voința și inteligența. Cu cuvântul său, Dumnezeu se adresează inteligenței noastre, voinței noastre și sentimentului nostru în așa fel încât putem să învățăm să-l iubim "din toate inima și din tot sufletul";

* caută aspectul definitiv și această într-un sens dublu: în sensul exclusivității ("numai această unică persoană"), și în sensul acelui "pentru totdeauna". Iubirea cuprinde totalitatea existenței în orice dimensiune a sa, și în aceea a timpului. Nu ar putea să fie altfel, deoarece promisiunea sa tinde spre definitiv: iubirea tinde spre veșnicie;

* nu este ceva străin, pus alături sau chiar împotriva erosului, ci eros și agape sunt unite între ele.

Cum sunt unite între ele eros și agape?

* "Iubirea" este unica realitate, chiar dacă are diferite dimensiuni; din când în când, una și cealaltă dimensiune pot să iasă mai mult în evidență. În realitate, eros și agape nu se lasă niciodată separate complet una de cealaltă. Eros și agape nu se opun, ci se armonizează între ele. Cer să nu fie niciodată separate complet una de alta, dimpotrivă cu cât ambele, deși în dimensiuni diferite, găsesc echilibrul lor just, cu atât se realizează adevărata natură a iubirii.

* Chiar dacă inițial erosul este mai ales doritor, ascendent - fascinație pentru marea promisiune de fericire - apropiindu-se apoi de cealaltă va pune tot mai puțin întrebări despre sine, va căuta tot mai mult fericirea celuilalt, se va îngriji tot mai mult de el, se va dărui și va dări "să fie pentru" celălalt. Astfel, momentul lui agape se inserează în eros; altminteri, erosul decade și pierde și însăși natura sa. Pe de altă parte, omul nu poate nici să trăiască exclusiv în iubirea oblativă, descendentă. Nu poate mereu numai să dăruiască, trebuie și să primească. Cine vrea să dăruiască iubire, el însuși trebuie să o primească în dar.

* Părinții Bisericii au văzut simbolizată, în relatarea despre scara lui Iacob, această conexiune inseparabilă dintre urcare și coborâre, dintre erosul care îl caută pe Dumnezeu și agape care transmite darul primit (cf. Gen 28,12; In 1,51).

* Așadar, iubirea, care inițial apare mai ales ca eros între bărbat și femeie, trebuie apoi să se transforme interior în agape, în dăruire de sine pentru celălalt, și aceasta tocmai pentru a răspunde la adevărata natură a erosului.

* În căsătoria monogamică, ce corespunde imaginii lui Dumnezeu monoteist, strălucește întâlnirea erosului cu agape. Căsătoria bazată pe o iubire exclusivă și definitivă devine icoana raportului lui Dumnezeu cu poporul său și invers: modul de a iubi al lui Dumnezeu devine măsura iubirii umane. Această legătură strânsă între eros, agape și căsătorie în Biblie aproape că nu are texte paralele în literatura din afara ei.

Ce loc ocupă agape în creștinism?

Este fundamentul și centrul credinței creștine. De fapt:

* Dumnezeu creează totul din iubire.

* Omul mai ales este creat de Dumnezeu-iubire, este creat pentru a iubi și este creat cu capacitatea de a iubi. A spune că suntem creați după chipul lui Dumnezeu înseamnă că ne asemănăm cu Dumnezeu în iubire.

* Dumnezeu îl iubește gratuit pe om și îl iubește în moduri infinite. De fapt, Dumnezeu:

- este mai intim pentru mine decât sunt eu însumi, mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu pe mine însumi;

- iartă păcatul omului;

- devine el însuși om în Isus Cristos, pentru ca omul să devină fiu al lui Dumnezeu.

* Isus Cristos:

- este cel în care Dumnezeu a luat un chip omenesc și o inimă omenească;

- este iubirea care se dăruiește până la moarte: moare și învie din moarte pentru a-l mântui pe om;

- devine chiar hrana noastră, în Euharistie: ceea ce era faptul de a sta în fața lui Dumnezeu devine acum, prin participarea la dăruirea lui Isus, împărtășire cu trupul său și cu sângele său, devine unire intimă și profundă cu el;

- în timp ce ne leagă de el ne unește între noi, constituindu-ne într-o singură mare familie: Biserica: "Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulți, suntem un singur trup, căci toți ne împărtășim din aceeași unică pâine" (1Cor 10,17).

* Agape în creștinism:

- este realitatea cea mai mare: "Dar mai mare decât toate este iubirea" (1Cor 13,13);

- "este la începutul existenței creștine. De fapt, la baza existenței creștine nu există o decizie etică sau o mare idee abstractă, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, cu Iubirea, care dă vieții un nou orizont și direcția justă, definitivă;

- are incidență la nivel personal, social, cultural, propunând un stil de viață care frânge cercul de efemer și de egoist în care suntem închiși;

- ne face să-l considerăm pe om mereu ca ființă uni-duală, în care spiritul și materia se întrepătrund reciproc, experimentând tocmai așa ambele o nouă noblețe;

- nu anulează diferențele legitime, ci le armonizează într-o unitate superioară, care nu este impusă din exterior, ci care din interior dă formă, pentru a spune așa, întregului;

- unește împreună Iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui: în cel mai mic îl întâlnim pe însuși Isus și în Isus îl întâlnim pe Dumnezeu. Eu iubesc, în Dumnezeu și cu Dumnezeu, chiar și persoana pe care nu o plac sau nici măcar nu o cunosc. El vrea ca noi să devenim prieteni ai prietenilor săi. În "cultul" însuși, în împărtășania euharistică este conținut faptul de a fi iubiți și de a iubi la rândul nostru pe ceilalți. O Euharistie care nu se traduce în iubire practicată concret este în ea însăși fragmentată".

* Omul poate realiza agape, deoarece:

- este creată după imaginea lui Dumnezeu-iubire și este iubit de Dumnezeu, așadar, iubește în aspectul complet al potențialităților sale;

- îl primește în dar pe Duhul Sfânt, prin Botez și Mir.

* "Agape comportă un drum de creștere care nu este niciodată încheiat și completat; se transformă în decursul vieții, se maturizează și tocmai pentru aceasta rămâne fidelă față de sine însuși. De fapt, iubirea nu se găsește deja frumoasă și pregătită, ci crește; pentru a spune așa, noi putem să o învățăm lent în așa fel încât ea să cuprindă tot mai mult toate forțele noastre și să ne deschidă calea pentru o viață corectă".

* La întrebarea lui Dostoevski: ce frumusețe va salva lumea? Răspunsul este: frumusețea explozivă a iubirii lui Dumnezeu.

Iubirea se poate porunci?

"De vreme ce Dumnezeu ne-a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,10), iubirea acum nu mai este doar o "poruncă", ci este răspunsul la darul iubirii, cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare. "Porunca" iubirii devine posibilă numai pentru că nu este doar exigență: iubirea poate să fie "poruncită", deoarece mai înainte este dăruită.

Iubirea nu poate fi poruncită. Dumnezeu nu ne poruncește un sentiment, ci ne face să experimentăm iubirea sa. Și din aceasta, ca răspuns, poate să apară iubirea și în noi. În creștinism iubirea nu este o impunere, ci o propunere, un exemplu. Un dar se poate primi, sau respinge. Însă măreția lui Cristos este: eu sunt pentru cel care mă vrea.

A da presupune deci a obține: ceea ce ne permite să iubim este faptul că am fost iubiți. Iubirea noastră este răspunsul la darul iubirii cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare. Așa cum un copil ca adult va ști să iubească dacă de mic a fost iubit de mama și de tata, tot așa omul știe să dăruiască pentru că mai înainte a primit, a experimentat iubirea lui Dumnezeu".

Este posibil cu adevărat să-l iubim pe Dumnezeu deși nu-l vedem?

* "Într-adevăr, nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu așa cum este el în sine însuși. Totuși Dumnezeu nu este pentru noi complet invizibil, nu a rămas pentru noi pur și simplu inaccesibil. Dumnezeu ne-a iubit mai întâi, spune Scrisoarea lui Ioan (cf. 4,10) și această iubire a lui Dumnezeu s-a manifestat printre noi, s-a arătat căci el "l-a trimis în lume pe Fiul său, unul-născut, ca să trăim prin el" (1In 4,9). Dumnezeu s-a arătat: în Isus noi am putut să-l vedem pe Tatăl (cf. In 14,9).

* Putem să-l iubim pe Dumnezeu, dat fiind faptul că el nu a rămas la o distanță la care nu se poate ajunge, ci a intrat și intră în viața noastră. Vine spre noi, spre fiecare dintre noi:

- cu cuvântul său, conținut în Sfânta Scriptură;

- în sacramente prin care lucrează în existența noastră, în special în Euharistie

- în liturgia Bisericii, în rugăciunea sa;

- în comunitatea vie a credincioșilor: în ea noi experimentăm iubirea lui Dumnezeu, percepem prezența sa și învățăm în acest fel și să o recunoaște în viața zilnică;

- în întâlnirea cu aproapele nostru, îndeosebi cu persoane care sunt atinse de el și transmit lumina sa;

- în evenimentele prin care el intervine în viața noastră;

- în semnele creației, pe care ni le-a dăruit.

* Dumnezeu nu numai că ne-a oferit iubirea, ci a trăit-o el cel dintâi și în mod deplin și bate în atâtea moduri la ușa inimii noastre pentru a trezi iubirea noastră de răspuns".

Credința diminuează capacitatea omului de a iubi?

Nicidecum. Dimpotrivă o intensifică: credința ne educă să iubim dincolo de limitele pe care istoria, politica, cultura, caracterul le impun în raportul cu ceilalți. Grație credinței învățăm să nu mai privim cealaltă persoană numai cu proprii ochi și cu propriile sentimente, ci conform perspectivei lui Isus Cristos. Toți cei care cred în Cristos pot să iubească mai bine și mai mult. Cel care merge spre Dumnezeu nu se îndepărtează de oameni, ci în schimb devine cu adevărat aproapele lor.

Ce model de agape avem?

Isus Cristos este modelul prin excelență.

* "De fapt el este Iubirea întrupată a lui Dumnezeu. În el eros-agape ajunge la forma sa cea mai radicală. În moartea pe cruce, Isus, dăruindu-se pentru a-l ridica și mântui pe om, exprima iubirea în forma cea mai sublimă, deoarece se împlinește acea îndreptare a lui Dumnezeu împotriva sieși în care el se dăruiește pentru a-l ridica pe om și a-l mântui.

* Acestui act de oferire Isus i-a asigurat o prezență durabilă prin instituirea Euharistiei, în care sub speciile pâinii și vinului se dăruiește pe sine însuși ca mană nouă care ne unește cu el. Participând la Euharistie, și noi suntem implicați în dinamica dăruirii sale. Ne unim cu el și în același timp ne unim cu toți ceilalți cărora el se dăruiește; astfel devenim toți "un singur trup". În felul acesta iubirea față de Dumnezeu și iubire față de aproapele sunt cu adevărat unite împreună.

De ce Biserica realizează slujirea de iubire?

* "Slujirea de iubire aparține esenței Bisericii, ca și slujirea sacramentelor și slujirea vestirii evangheliei. Aceste trei slujiri se presupun reciproc și nu pot fi separate una de alta.

* Biserica nu poate fi dispensată niciodată de exercitarea iubirii ca activitate organizată a credincioșilor și, pe de altă parte, nu va fi niciodată o situație în care să nu fie nevoie de iubirea fiecărui creștin, deoarece omul, dincolo de dreptate, va avea mereu nevoie de iubire.

* Organizarea eclezială a carității nu este o formă de asistență socială care se adaugă întâmplător la realitatea Bisericii, o inițiativă care s-ar putea lăsa și altora. În schimb ea face parte din natura Bisericii. După cum Logosului divin îi corespunde vestirea umană, cuvântul credinței, tot așa lui Agape, care este Dumnezeu, trebuie să-i corespundă agape a Bisericii, activitatea sa caritativă.

* Iubirea aproapelui este datoria oricărui credincios, ca și a întregii comunități ecleziale la toate nivelurile: comunitate locală (parohie), Biserică particulară (dieceză), Biserică universală. Actul totalmente personal al lui agape nu poate să rămână niciodată un lucru doar individual, ci trebuie să devină în schimb și un act esențial al Bisericii ca și comunitate: adică are nevoie și de forma instituțională care se exprimă în acțiunea comunitară a Bisericii.

* Conștiința acestei îndatoriri caritative a avut relevanță constitutivă în Biserică încă de la începuturile sale (cf. Fap 2,44-45) și foarte repede s-a manifestat și necesitatea unei anumite organizări ca bază pentru a îndeplinire mai eficientă a ei. Astfel, în structura fundamentală a Bisericii a apărut "diaconia" ca slujire a iubirii față de aproapele, exercitată în mod comunitar și în mod ordonat, o slujire concretă, dar în același timp și spirituală (cf. Fap 6,1-6). Cu răspândirea progresivă a Bisericii, această exercitare a carității s-a confirmat ca unul din domeniile sale esențiale".

Activitatea caritativă a Bisericii este contrară dreptății?

Încă din secolul al XIX-lea, împotriva activității caritative a Bisericii s-a adus o obiecție fundamentală: ea ar fi în opoziție - s-a spus - cu dreptatea și ar ajunge să acționeze ca sistem de conservare a status quoului. Cu realizarea fiecărei opere de caritate Biserica ar favoriza menținerea sistemului nedrept existent, făcându-l într-un fel suportabil și frânând astfel răzvrătirea și potențiala îndreptare spre o lume mai bună".

Voind să răspundem la această obiecție, trebuie spus că:

* trebuie lucrat constant pentru ca fiecare să aibă necesarul și nimeni să nu sufere de lipsuri;

* egoismul persoanelor, grupurilor, statelor este mereu la pândă, și de aceea trebuie luptat mereu împotriva lui;

* dincolo de dreptate, omul va avea mereu nevoie de iubire, care singură dă un suflet dreptății.

Biserica nu poate lăsa această slujire altor organizații filantropice?

Răspunsul este: nu, Biserica nu poate face aceasta. "Ea trebuie să practice iubirea față de aproapele și ca și comunitate, altminteri îl vestește pe Dumnezeul iubirii în mod incomplet și insuficient. Angajarea caritativă are un sens care merge mult dincolo de simpla filantropie. Însuși Dumnezeu ne stimulează în interiorul nostru să alinăm lipsurile. Astfel, în definitiv, noi îl ducem pe el însuși în lumea suferindă. Cu cât îl ducem în mod conștient și clar ca dar, cu atât iubirea noastră va schimba mai eficient lumea și va trezi speranța, o speranță care merge dincolo de moarte" (Benedict al XVI-lea, Scrisoare către cititorii revistei Famiglia cristiana, februarie 2006).

Ce caracteristici are activitatea caritativă a Bisericii?

Activitatea caritativă a Bisericii, pentru a fi autentică și eficace:

* salvgardează propria identitate: de fapt, ea, "în afară de prima semnificație foarte concretă a ajutării aproapelui, are în mod esențial și aceea de a comunica tuturor celorlalți iubirea lui Dumnezeu, pe care noi înșine am primit-o. Ea trebuie să-l facă într-un fel vizibil pe Dumnezeul cel viu. (...) Dumnezeu și Cristos în organizarea caritativă nu trebuie să fie cuvinte străine; ele în realitate indică izvorul originar al carității ecleziale. Forța Caritas-ului depinde de forța credinței tuturor membrilor și colaboratorilor";

* pe lângă competența profesională, se bazează "pe experiența unei întâlniri personale cu Cristos, a cărui iubire a atins inima credinciosului trezind în el iubirea față de aproapele. Programul creștinului este programul lui Isus: o inimă care vede. Această inimă vede unde este nevoie de iubire și acționează în mod corespunzător";

* are ca magna charta imnul adus iubirii de sfântul Paul (cf. 1Cor 13 și urm.), care o face să evite riscul de a se degrada în pur activism;

* este însoțită în mod necesar de rugăciune. "Contactul viu cu Cristos evită ca experiența imensității necesității și a limitelor a propriei activități să-l poată duce, pe de o parte, pe lucrător în ideologia care pretinde să facă acum ceea ce Dumnezeu, după cât se pare, nu reușește sau, pe de altă parte, să poată deveni ispită de a ceda inerției și resemnării. Cel care se roagă nu-și irosește timpul, chiar dacă situația pare să stimuleze numai la acțiune, nici nu pretinde să schimbe sau să corecteze planurile lui Dumnezeu, ci caută - după exemplul Mariei și al sfinților - să scoată din Dumnezeu lumina și forța iubirii care învinge orice întuneric și egoism prezente în lume";

* se realizează în comuniune cu episcopii: fără această legătură, marile agenții ecleziale de caritate ar putea fi amenințate, în practică, să se disocieze de Biserică și să se identifice cu organisme neguvernamentale, ca o oarecare organizație obișnuită de asistență: în aceste cazuri, filozofia lor nu s-ar deosebi de Crucea Roșie sau de agențiile Organizației Națiunilor Unite;

* este independentă de partide și ideologii. Activitatea caritativă a Bisericii "nu este un mijloc pentru a schimba lumea în mod ideologic și nu este în slujba strategiilor lumești, ci este pusă în act aici și acum de iubirea de care omul are mereu nevoie";

* cultivă o colaborare fructuoasă cu multiplele organizații caritative și filantropice, cu structurile statului și asociațiile umanitare care însoțesc în diferite moduri solidaritatea exprimată de societatea civilă;

* evită să facă prozelitism. "Iubirea este gratuită. Nu se folosește pentru a atinge alte scopuri. Dar lucrul acesta nu înseamnă că acțiunea caritativă trebuie să-l lase deoparte, ca să spunem așa, pe Dumnezeu și pe Cristos. Creștinul știe când a venit timpul să vorbească despre Dumnezeu și când este potrivit să nu-l pomenească și să lase să vorbească doar iubirea. El știe că Dumnezeu este Iubire și se face prezent tocmai în momentele în care nu s-a făcut nimic altceva decât iubire".

Mons. Raffaello Martinelli,
primatul bazilicii "Sfinții Ambrozie și Carol" din Roma

NB: Pentru a aprofunda tema, a se citi enciclica papei Benedict al XVI-lea, Deus caritas est, 2006.

Traducere de pe Zenit: pr. Mihai Patrașcu
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire