pregateste pagina pentru tiparire

































 
 CATEHEZĂ 

Cateheze ale Papei Benedict
sursa: www.catholica.ro

Sfântul Ștefan, primul martir
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 10 ianuarie 2007

Dragi frați și surori,

După timpul sărbătorilor ne reîntoarcem la catehezele noastre. Am meditat împreună cu dumneavoastră asupra figurilor celor 12 Apostoli și a sfântului Paul. Apoi am început să reflectăm asupra altor figuri ale Bisericii de la începuturi și astfel astăzi vrem să ne oprim asupra persoanei sfântului Ștefan, sărbătorit de Biserică în ziua de după Crăciun. Sfântul Ștefan este cel mai reprezentativ dintr-un grup de șapte însoțitori. Tradiția vede în acest grup germenele viitorului minister al "diaconilor", chiar dacă trebuie menționat că această denumire lipsește din cartea Faptele Apostolilor. Importanța lui Ștefan reiese în orice caz din faptul că Luca, în această importantă carte a sa, îi dedică două capitole întregi.

Relatarea sfântului Luca pleacă de la observarea unei subdiviziuni intrată în uz în interiorul Bisericii de la Ierusalim din primele veacuri: aceasta era, într-adevăr, formată în întregime din creștini de origine ebraică, dar dintre aceștia unii erau originari din pământul Israelului și erau numiți "evrei", în timp ce alții de origine ebraică veterotestamentară proveneau din diaspora greacă și erau numiți "eleniști". Iată problema care apăruse: cei care se aflau în mai mare necesitate dintre eleniști, mai ales văduvele lipsite de orice sprijin social, erau urmărite de riscul de a fi neglijate în asistența oferită pentru susținerea zilnică. Pentru a-i feri de aceste dificultăți pe Apostoli, rezervându-și rugăciunea și ministerul Cuvântului ca și misiune centrală a lor, au decis să lase această sarcină în grija a "șapte oameni cu nume bun, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune" pentru a se ocupa de datoria acestei asistențe (Fap 6,2-4), adică de serviciul social caritativ. În acest scop, după cum ne spune Luca, la propunerea Apostolilor discipolii au ales șapte oameni. Avem menționate și numele acestora. Ei sunt: "Ștefan, bărbat plin de credință și de Duh Sfânt, Filip, Procor, Nicanor, Timon, Parmenas și Nicolae. Pe aceștia i-au adus înaintea Apostolilor, care, după ce s-au rugat, și-au pus mâinile asupra lor" (Fap 6,5-6).

Gestul impunerii mâinilor poate avea diferite semnificații. În Vechiul Testament gestul are mai ales semnificația de transmitere a unei misiuni importante, așa cum a făcut Moise cu Iosue (cfr. Nm 27,18-23), desemându-l astfel drept succesor al său. Pe această linie și Biserica din Antiohia va folosi acest gest pentru a-i trimite pe Paul și Barnaba în misiune la popoarele lumii (cfr. Fap 13,3). La o impunere similară a mâinilor asupra lui Timotei, pentru a-i transmite o misiune oficială, fac referință cele două Scrisori pauline adresate lui (cfr. 1Tim 4,14; 2Tim 1,6). Faptul că este vorba de o acțiune importantă, ce trebuie împlinită cu responsabilitate, se înțelege din ceea ce se poate citi în Prima Scrisoare către Timotei: "Nu te grăbi să-ți impui mâinile peste cineva și nici nu te face părtaș la păcatele altora" (5,22). Așadar vedem că gestul impunerii mâinilor se dezvoltă pe linia unui semn sacramental. În cazul lui Ștefan și a însoțitorilor săi este vorba cu siguranță de o transmitere oficială, din partea Apostolilor, a unei misiuni și totodată implorarea unui har pentru a o exercita.

Lucrul cel mai important ce trebuie observat este faptul că, dincolo de serviciile caritative, Ștefan are și o misiune de evanghelizare în raport cu conaționalii lui, așa-numiții "eleniști". Luca de fapt insistă asupra faptului că el, "plin de har și de putere" (Fap 6,8), prezintă în numele lui Isus o nouă interpretare a lui Moise și a însăși Legii lui Dumnezeu, recitește Vechiul Testament în lumina vestirii morții și învierii lui Isus. Această nouă lectură a Vechiului Testament, o lectură cristologică, provoacă reacțiile Iudeilor care interpretează cuvintele sale drept o blasfemie (cfr. Fap 6,11-14). Din acest motiv el este condamnat la lapidare. Și sfântul Luca ne transmite ultimul discurs al sfântului, o sinteză a predicării sale. După cum Isus a arătat discipolilor de la Emaus că tot Vechiul Testament vorbește despre el, despre crucea și învierea sa, la fel sfântul Ștefan, urmând învățătura lui Isus, citește tot Vechiul Testament în cheie cristologică. Arată că misterul Crucii stă în centrul istoriei mântuirii relatată de Vechiul Testament, arată că într-adevăr Isus, cel răstignit și înviat, este punctul de sosire al acestei întregi istorii. Și arată prin urmare și că cultul templului s-a încheiat și că Isus, înviat, este noul și adevăratul "templu". Tocmai acest "nu" față de templu și cultul său provoacă însăși condamnarea sfântului Ștefan, care, în acest moment - ne spune sfântul Luca - fixându-și privirea spre cer a văzut slava lui Dumnezeu și pe Isus stând la dreapta sa. Și văzând cerul, pe Dumnezeu și pe Isus, sfântul Ștefan a spus: "Iată! Văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu." (Fap 7,56). Urmează martiriul său, care de fapt este modelat după patima lui Isus însuși, întrucât el încredințează "Domnului Isus" propriul suflet și se roagă pentru ca păcatul ucigașilor săi să nu le fie luat în seamă (cfr. Fap 7,59-60).

Locul martiriului lui Ștefan la Ierusalim este în mod tradițional identificat puțin în afara Porții Damascului, la nord, unde acum se ridică tocmai biserica Sfântului Ștefan lângă vestita Școală Biblică a Dominicanilor. Uciderea lui Ștefan, primul martir al lui Cristos, a fost urmată de o persecuție locală împotriva discipolilor lui Isus (cfr. Fap 8,1), prima verificată în istoria Bisericii. Ea a constituit ocazia concretă care a forțat grupul creștinilor iudeo-eleniști să fugă din Ierusalim și să se împrăștie. Goniți din Ierusalim, ei s-au transformat în misionari pelerini: "Cei care se împrăștiaseră, treceau din loc în loc vestind cuvântul" (Fap 8,4). Persecuția și dispersarea ce i-a urmat devin misiune. Evanghelia s-a răspândit astfel în Samaria, în Fenicia și în Siria până la marele oraș al Antiohiei, unde, conform lui Luca, ea a fost vestită pentru prima dată și păgânilor (cfr Fap 11,19-20) și unde totuși a răsunat pentru prima dată numele de "creștini" (Fap 11,26).

În mod particular, Luca notează că cei care l-au ucis pe Ștefan cu pietre "au așezat hainele lui la picioarele unui tânăr, numit Saul" (Fap 7,58), acela care din persecutor va deveni apostolul ilustru al Evangheliei. Aceasta înseamnă că tânărul Saul trebuie să fi auzit predica lui Ștefan, și să fi cunoscut așadar conținutul ei principal. Și sfântul Paul era probabil dintre cei care, urmărind și auzind acest discurs, "fremătau de furie în inima lor și scrâșneau din dinți împotriva lui" (Fap 7,54). Și aici putem vedea minunile Providenței divine. Saul, adversarul înverșunat al viziunii lui Ștefan, după întâlnirea cu Cristos înviat pe drumul Damascului, reia lectura cristologică a Vechiului Testament făcută de Protomartir, o aprofundează și o completează, și astfel devine "Apostolul Neamurilor". Legea este împlinită, așa învață el, în crucea lui Cristos. Și credința în Cristos, comuniunea cu iubirea lui Cristos este adevărata împlinire a întregii Legi. Acesta este conținutul predicării lui Paul. El arată astfel că Dumnezeul lui Abraham devine Dumnezeul tuturor. Și toți cei care cred în Isus Cristos, ca și fii ai lui Abraham, devin părtași ai promisiunilor. În misiunea sfântului Paul se împlinește viziunea lui Ștefan.

Istoria lui Ștefan ne spune multe lucruri. Spre exemplu, ne învață că nu este trebuie să disociem angajarea socială a carității de vestirea curajoasă a credinței. Era unul dintre cei șapte însărcinați mai ales cu slujirea carității. Dar nu era posibil să separe caritatea de vestire. Astfel, prin caritate, îl anunță pe Cristos răstignit, până în punctul de a accepta și martiriul. Aceasta este prima lecție pe care o putem învăța de la figura sfântului Ștefan: caritatea și vestirea merg mereu împreună. Mai ales, sfântul Ștefan ne vorbește despre Cristos, despre Cristos răstignit și înviat ca și centru al istoriei și al vieții noastre. Putem înțelege că Crucea rămâne mereu centrală în viața Bisericii și, de asemenea, în viața noastră personală. În istoria Bisericii nu va lipsi niciodată patima, persecuția. Și tocmai persecuția devine, conform celebrei fraze a lui Tertulian, izvor de misiune pentru noii creștini. Citez cuvintele sale: "Noi ne înmulțim ori de câte ori suntem secerați de voi: este o sămânță sângele creștinilor" (Apologetica 50,13: Plures efficimur quoties metimur a vobis: semen este sanquis christianorum). Dar și în viața noastră crucea, care nu va lipsi niciodată, devine binecuvântare. Și acceptând crucea, știind că ea devine și este binecuvântare, învățăm bucuria creștinului și în momentele de dificultate. Valoarea mărturiei este de neînlocuit, întrucât la ea conduce Evanghelia și din ea se hrănește Biserica. Sfântul Ștefan să ne învețe a face comoară din aceste lecții, să ne învețe să iubim Crucea, întrucât ea este drumul pe care Cristos sosește mereu, din nou, în mijlocul nostru.

Traducere pr. Paul Butnaru
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire