pregateste pagina pentru tiparire

































 
 BISERICA 

Creștinism
pr. Eugen Popa

achizitionare: 22.08.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior CREȘTINISMUL ÎN ISTORIE

După materialiști

Credințele religioase reprezintă un fenomen social și intră ca element component în suprastructura bazei economice. Schimbându-se baza economică și orânduirea socială, se schimbă și religia. Acest lucru se vede ușor din apariția și dezvoltarea istorică a creștinismului.

Creștinismul a apărut în epoca de decădere a Romei sclavagiste, atunci când era mai ascuțită lupta dintre proprietarii de sclavi și sclavi, între bogați și săraci. La început, creștinismul a fost religia oamenilor asupriți și lipsiți de drepturi. De aceea, la început, creștinismul era străin de porunca iubirii și a iertării și propovăduia răzbunarea, după cum apare din Apocalips, carte apărută pe la anul 68-69.

Când producția de mărfuri (fenomen de care, după Marx, creștinismul se leagă mai bine ca orice altă religie), s-a transformat în producție naturală și semiiobăgia ia locul sclavagismului, s-a schimbat și suprastructura, iar creștinismul s-a adapat acestor transformări. Clasele dominante au făcut din el religie de stat. Acum apar Evangheliile cu porunca iubirii, a iertării, a supunerii, a răbdării, principii ce conveneau claselor dominante, exploatatoare.

În epoca feudalismului Biserica a sprijinit feudalismul, devenind chiar ea feudală și intrând astfel în suprastructura acestei societăți.

Când a venit la putere burghezia, creștinismul - incapabil să servească clasele progresiste (adică ateii sec. al XVIII-lea) - a rămas proprietatea claselor stăpânitoare.

Astăzi creștinismul își are rădăcina în forțele capitalismului, care amenință proletariatul. În special Biserica Catolică este interesată în menținerea capitalismului.

În zilele noastre Biserica Catolică este în slujba imperialismului, deci se găsește întotdeauna în opoziție cu mișcarea proletară.

Deci, toate formele sociale fundamentează o religie, numai baza economică socialistă nu. În societatea socialistă membrii vor trăi fără religie, conduși numai de științe care subminează temeliile religiei, și de morala comunistă, ale cărei norme nu se bazează pe religie ci pe interesul clasei muncitoare, pe lupta de clasă revoluționară pentru desființarea societății vechi, exploatatoare, și înfăptuirea societății noi, comuniste [1].

Oare așa să fie ?

 

Creștinismul primelor veacuri

Creștinismul a apărut într-un moment de mare decădere morală în care se găsea omenirea. Decăderea morală era mai mare, și era cauză a inegalităților sociale. Atât evreii cât și păgânii erau sclavii necredinței care ridica altare pasiunilor brutale, imoralității, și cruzimii, care ajunsese la apogeu. Omul se degrada vertiginos. Această sclavie morală, care stăpânea pe oameni de orice clasă socială, de orice rang sau cultură, era mai mare decât sclavia socială, făcând-o pe aceasta și mai chinuitoare.

Rostul creștinismului - care n-a fost o mișcare socială, ci un curent religios - a fost, în primul rând, mântuirea omului de această sclavie morală care îl degrada. El înseamnă reformă nu revoluție.

Este adevărat că cei care au primit mai bucuros creștinismul erau oamenii simpli, erau săracii care, nefiind înlănțuiți de sclavia dezmățului celor bogați, se puteau ridica mai ușor la înălțimea vieții morale predicate de creștinism.

Dar n-au fost numai ei. Chiar între apostoli găsim pe Matei, funcționar de vamă și, ca atare, nu era sărac. La fel, apostolul Iuda Tadeul era dintr-o familie înstărită [2]. În Evanghelia Sf. Ioan, citim: "Și dintre boieri mulți au crezut în dânsul" (12, 42). De fapt, Nicodim era membru al Sinedriului, Saul din Tars era cărturar cu școală, Luca era medic, iar Corneliu era centurion.

Iată câteva nume dintre primii creștini din Palestina - locul de origine al creștinismului - care aparțineau altor clase sociale decât clasei sclavilor sau a săracilor.

În afară de Palestina, în insula Cipru, în anul 46, deveni creștin proconsulul Sergius Paulus, iar la Atena, în anul 51 se converti Dionisius, membru al areopagului. Creștinul Filimon, căruia Sf. Pavel i-a scris o epistolă, era stăpân de sclavi. La Corint, proconsulul Galion, fratele lui Seneca, a fost protectorul Sf. Pavel, ceea ce dovedește că învățătura acestuia nu era un îndemn la revoltă și ură de clasă.

Către sfârșitul anului 58, Pomponia Graecina, matroană romană, a fost acuzată de "superstitio externa" [3], cuvânt prin care se înțelege religia creștină, cult nerecunoscut și pedepsit. Flavius Clemente, vărul împăratului Domitian și consul în anul 95, a fost acuzat de creștinism [4], iar Flavia Demitilla, pentru același motiv a fost exilată în insula Pandettaria, iar Flavia Demitilla cea Tânără în insula Pontia. Accilius Glabrian, care a fost consul în anul 91, muri martir. În afară de aceștia, se găseau creștini în ilustrele familii ale Corneliilor, Ceciliilor, Basiilor, ca și printre descendenții lui Atticus, prietenul lui Cicero.

Până la sfârșitul sec. I, creștinismul se răspândise uimitor în tot Imperiul Roman. Pătrunsese chiar la curtea imperială. De aceea Tacitus poate vorbi de "mare mulțime" (multitudo ingens) de creștini, iar Plinius afirmă că în Bitinia, unde era consul, exista un mare număr de creștini de "toate vârstele și condițiile sociale".

Cum ar fi putut atunci să fi fost stăpânit creștinismul primelor veacuri de un "spirit democratic-revoluționar" - cum îl numește Lenin - de un sentiment "de ură sănătoasă de clasă" împotriva proprietarilor de slavi, acelor bogați, a celor care dețineau posturi" [5]?

"Partea hotărâtoare care asigura victoria creștinismului, mai ales în afara hotarelor iudaismului, consta în noutatea moralei pe care o afirma, în noua valoare pe care i-o recunoștea omului indiferent de sexul acestuia și de condiția lui socială (s.n.). În această parte a conținutului său, creștinismul a fost fără nici o îndoială, încă de la origini, net distinct de religiile politeiste, care n-au pus problema condiției sociale a omului (a sclavului câtuși de puțin)" [6].

Dovada "creștinismului răzbunător" și "revoluționar" adusă din cartea Sf. Ioan, Apocalipsa [7], este fără temei. Dacă în această carte se vorbește despre răzbunare, aceasta nu este altceva decât pedeapsa pe care o vor suferi păcătoșii, opusă fericirii, de care se vor bucura cei curați, cei care au murit pentru credința în "Mielul lui Dumnezeu". Deci, aici se face distincție, nu între cei flămânzi sau trăind în mizerie fizică și cei bogați, ci între cei care au suferit pentru Cristos - săraci sau bogați - și prigonitorii lor. Martirologiul este plin de nume de martiri dintre cei bogați și puternici.

Acest gând nu este propriu Apocalipsului. Evangheliile îl exprimă și ele la fel de dramatic. Răzbunătoarea pedeapsă pe care o vor primi păcătoșii, este redată în îngrozitoarea descriere a judecății din urmă, de către Sf. Matei (13, 41-44 și 25, 31) și Sf. Marcu ( 14, 62); Sf. Matei și Sf. Luca (12, 51) au cuvinte ce par ieșite din gura unui revoluționar: "Să nu vă pară că am venit să arunc pace pe pământ; n-am venit să arunc pace ci sabie"; "Foc am venit să arunc pe pământ și nu vreau decât să se aprindă" (Luca 12, 41). Este vorba de focul iubirii lui Dumnezeu de care Isus vrea să fie cuprinsă lumea întreagă, ca bază sigură a ordinii, păcii și fericirii ce se poate avea pe pământ și în ceruri.

Pe de altă parte, Apocalipsului nu-i este străină învățătura necesității trăirii în iubire, în răbdare și ascultare (căci cine e omul care nu trebuie să asculte de nimeni și de nimic?) pe care o găsim în Evanghelii. În Apocalips se arată răsplata deosebit de mare și specială pe care o vor primi cei care au trăit în curăție, în răspândirea învățăturii lui Cristos și în răbdarea în suferință pentru El (c.14).

Deci, Apocalipsul, scris de Sf. Ioan, numit și Apostolul iubirii, pentru că învățătura sa scrisă în cele trei scrisori e adânc pătrunsă de porunca iubirii, nu prezintă doctrină deosebită de ceea care se găsește în Evanghelii. De aceea, e greșită teoria celor două etape ale creștinismului primitiv; una revoluționară, cealaltă de supunere și răbdare.

Cu atât mai mult cu cât Apocalipsul nu a fost scris înaintea Evangheliilor. Sf. Matei și-a scris Evanghelia în limba aramaică pe la anul 41-42 [8]; Sf. Marcu pe la anul 44, iar Sf. Luca între anii 41-42. Dupa dovada Sf. Irineu [9], Apocalipsul a fost scris în Insula Patmos, unde Sf. Ioan fusese exilat în timpul prigoanei dezlănțuite de Domițian. Deci, a fost scris abia pe la anul 96.

Creștinismul primitiv n-a fost stăpânit de ură și revoltă. Revoluția adusă de el nu este o spartachiadă. Creștinismul urmărea reforma omului - bogat sau sărac, sclav sau liber, soldat sau conducător - formarea personalității și mântuirea din jugul păcatelor.

În felul acesta, schimbând mentalitățile și inimile, creștinismul a contribuit la reformarea societății și la stingerea sclaviei. Predicând egalitatea oamenilor, proprietarii de sclavi au început să vadă în aceștia pe frații lor [10], să-i trateze în consecință și să-i elibereze. Creștinul Hermes, pe vremea lui Traian, a eliberat 1250 sclavi; Cromantius, fost prefect al Romei, convertit de Sf. Sebastian, a eliberat 1400 de sclavi, Sf. Melania 8000 de sclavi, etc.

Chiar de la început, creștinii adunau fonduri pentru eliberarea sclavilor, iar mai târziu găsim papi ca Sf. Leon cel Mare (440-461), Gregoriu cel Mare (590-604), episcopi ca Sf. Ambrozie (sec. IV), Sf. Augustin, Sf. Ilarie de Poitiers, etc., care și-au vândut ornatele pentru a răscumpăra pe sclavi.

Acest curent al eliberării de sclavi a devenit atât de puternic, și părea o adevărată revoluție ce amenința ordinea socială a imperiului, încât Dioclețian dădu ordin ca să nu se mai facă eliberări de sclavi creștini. Totuși, această acțiune a continuat până când împăratul creștin Iustinian (527-565) a declarat sclavagismul contrar dreptului natural.

Sclavagismul nu dispăruse însă cu totul. Biserica a înființat ordine călugărești, care aveau ca scop adunarea de fonduri pentru eliberarea sclavilor și chiar înlocuirea lor. Așa au fost Trinitarii și Congregația lui Ioan de Malta.

După descoperirea Americii, creștinii au fost care s-au făcut apărătorii sclavilor. Au rămas faimoși în această acțiune Les Casas [11], supranumit Părintele indienilor, și sf. Petru Claver.

În vremea din urmă, comerțul cu sclavi a fost aspru înfierat de către Papii Leon al X-lea și Pius al XI-lea [12].

 

Creștinismul în libertate

Creștinismul primitiv - biruind prin propria sa vitalitate prigoanele imperiului păgân, cât și curentele de erezii, după Edictul din Milano - dat de către împăratul Constantin cel Mare la 313, iese din catacombe, având acum libertatea de a trăi și a opera fără piedici din partea Statului, ca apoi, abia după o sută de ani să devină religie de stat. Legătura dintre Stat și Biserică deveni atât de strânsă, încât ne întrebăm dacă ruina unuia n-a însemnat și ruina celuilalt? Aceasta nu s-a întâmplat deoarece creștinismul nu este o suprastructură. El trăiește din propria-i viață. A salvat ceea ce a găsit autentic uman în civilizația păgână și, supraviețuind Imperiului muribund, a transmis popoarelor barbare, odată cu civilizația și acest depozit al vechii civilizații.

Dar solidaritatea care s-a născut între Biserică - întruparea organizată a creștinismului - și Stat, a cauzat multe neplăceri Bisericii, mai ales prin amestecul acestuia în administrația ei. Statul a încercat mereu să aservească Biserica. De multe ori, eforturile creștinismului de a face să dispară obiceiurile păgâne, erau împiedicate de continua opoziție a Statului care, deși se numea creștin, rămase încă prea legat de anumite elemente păgâne și mai ales de ideea omnipotenței împăraților. Autoritatea bisericească era adesea paralizată în opera ei, de schisme, de erezii și neînțelegeri pe care autoritatea civilă le susținea, împiedicând astfel ca civilizația creștină să pătrundă în adâncul societății. Mai ales intervenția împăratului în alegerea Papei, în sinoadele bisericești, în promulgarea de decrete, a fost dezastruoasă.

Dacă mai notăm că între creștini mulți erau numai pe jumătate creștini, iar între episcopi unii - ca să-și câștige bunăvoința Împăratului - erau de partea acestuia, ne putem da bine seama de răul pe care legătura Bisericii cu Statul l-a adus creștinismului.

Biserica însă nu s-a lăsat aservită și nu a încetat să predice învățătura ei de iubire, nu numai celor săraci și supuși, ci și celor bogați și puternici. Sf. Martin de Tours, Sf. Ambroziu și Papa Siriciu au condamnat uciderea ereticului Priscilian (385) de către împăratul Maxim (383-388). Sf. Ambroziu l-a oprit pe împăratul Teodosiu să intre în biserică, înainte de a face pocăință pentru masacrele din Tesalonic. Sf. Ioan Gură de Aur a biciuit moravurile de la curtea împăratului Eudochia și exilul în care a murit. Sf. Augustin în De civitate Dei a condamnat Statul-idol căruia trebuia să i se închine toți.

Acesta este spiritul creștinismului în epoca amintită, epocă de libertate, plină însă de atâtea primejdii pentru el.

Departe de a se pleca înaintea Cezarilor, creștinismul își revendica propria autonomie, precum și autonomia persoanei umane.

În fața năvălirilor barbare, Imperiul decadent se arată neputincios. Episcopii sunt aceia care salvează ceea ce se mai putea salva, și de aceea lor li s-a dat numele de "defensor civitatis". Săracii găsesc în jurul bisericilor și mănăstirilor - care încep să se înmulțească deja din sec. al IV-lea - sprijin și ajutor. Biserica devine nu numai focar de cultură, prin exemplul dat de călugării cultivatori ai pământului, ci și izvor de ordine. Alături și deasupra puterii temporare, se dezvoltă tot mai mult și mai independent puterea spirituală a creștinismului occidental.

 

Epoca feudală

Cu acest spirit, creștinismul intră în epoca feudală.

Deja din sec. al IV-lea, când Biserica ajunge la dreptul de persoană juridică în fața Statului, creștinismul a început să apară în bisericile ce se construiau din veniturile materiale care se înmulțeau. Acestea erau împărțite între episcop, cler, săraci și întreținerea bisericilor. Săracii erau primii care beneficiau din veniturile moșiilor Bisericii, lucrate de țăranii ce se bucurau întotdeauna de libertate personală. Sf. Gregoriu cel Mare repeta adesea că averea Bisericii este un "bun al săracilor".

"Chiar în acel timp Biserica era un mare azil al umanității" (Gregorovius). Azilele pentru săraci și orfani, spitalele pentru bolnavi, casele de oaspeți pentru străini, sau cele pentru bătrâni și copiii abandonați se înmulțeau mereu. Sf. Vasile (sec. IV) a fondat un adevărat oraș de binefacere. Pe vremea Sf. Ioan Gură de Aur, Biserica din Constantinopol hrănea zilnic 3000 de săraci, continuând tradiția începută chiar pe vremea Apostolilor care au înființat ordinul diaconatului, organ al Bisericii pentru ajutorarea săracilor.

Pentru recunoștința poporului, care-i considera pe episcopi binefăcătorii lui, pentru știința - atunci când cavalerii nu știau decât să mânuiască spada - cât și pentru demnitatea lor, în Evul Mediu puterea acestora crescu considerabil. Din aceste motive și regii îi considerau pe episcopi ca pe cei mai aleși cetățeni, concedându-le, după obiceiul timpului, posesiuni feudale.

La fel crescu și autoritatea civilă a Papilor care, după mutarea împăratului la Constantinopol, rămase în Occident singura autoritate la care oamenii, părăsiți de autoritatea civilă și amenințați de năvălirile barbare, mai puteau să recurgă. Principii încă apelau la el împotriva nedreptăților făcute de cel mai tare.

Aceste împrejurări au făcut ca Biserica să ajungă bogată. Dar, dacă caracteristica Evului Mediu constă în mari contraste născute dintr-un larg spirit de credință neadâncită, dar suficientă să stăpânească pasiunile violente ale timpului, laicizarea multor oameni ai Bisericii și abuzurile lor n-au însemnat adaptarea creștinismului spiritului epocii. Creștinismul a luptat pentru menținerea independenței față de influența crescândă și uneori violentă a principilor. Oamenii preferau să trăiască într-o feudă condusă de un om al Bisericii, deoarece în aceasta viața era mai ușoară.

Pe de altă parte, folosirea averilor bisericești în favoarea celor săraci era mereu urmărită. Abația din Hirsan (în Pădurea Neagră) dădea zilnic mâncare la 200 săraci. Mulți ecleziastici au rămas faimoși pentru operele lor de binefacere. "Pentru că este firească eternizarea chipurilor unor oameni cum ar fi Ciril și Metodiu, culturalizatorii popoarelor slave, Beda venerabilul, păstrător al culturii mediteraneene și alcătuitorul unei "Cronici a națiunii engleze", și chiar cum ar fi un Germanus, Episcop de Auxerre care - preluând comanda apărării lituanilor - se arunca împotriva invadatorilor saxoni și picți și, ieșind învingător, întârzia cotropirea. Firească este de asemenea amintirea unui Gregorius cel Mare, Papa care, după invazia longobarzilor în Italia, nu-și va preocupeți visteria pontificală și personală spre a hrăni populația Romei căzută pradă anarhiei și sărăciei, etc." [13].

Viața monahală care a luat un mare avânt și a fost un exemplu de muncă (în special ordinul călugăresc al Benedictinilor [14], de binefacere (în toate țările apusene) și izvor de concordie între principale sau feude învrăjbite (în special Franciscanii). Creștinismul s-a impus atât de mult încât tot binele care s-a făcut în acea epocă - de fapt, toată civilizația occidentală - se datorează lui.

Sub influența creștinismului se nasc întovărășirile și asociațiile de meșteșugari, legăturile fraterne între tineri și bătrâni, între bogați și săraci. Aspirațiile spre unire și armonie erau universale, operând în societate un imens bine, sub toate aspectele. Construcțiile de catedrale, de drumuri, de poduri - la care s-au angajat chiar și ordine călugărești (Fratres Pontifices), - sunt o manifestare externă a colaborării frățești, cu rezultate ce sfidează secolele.

 

Burghezia

Unul dintre efectele cruciadelor promovate de Biserică a fost dezvoltarea vieții urbane și apariția între nobili și șerbi a unei noi clase sociale, cu caracteristici proprii: burghezia.

Burghezia a introdus în lume noi idealuri și noi moravuri: spiritul de risipă și aventură, valoarea muncii în opoziție cu valoarea contemplației, și mai ales individualismul cu caracter anti-religios și anti-clerical.

Acest lucru pune din nou în pericol creștinismul care în principiile sale transcendentale, rămâne neschimbat. De aceea, burghezia, care-și căuta o Biserică proprie și potrivită gusturilor și intereselor ei, nu a putut decât să ajungă în conflict cu creștinismul tradițional. În luteranism - creștinismul reformat - burghezia și-a găsit Religia potrivită pentru satisfacerea comodității ei.

Criza de credință care se anunța, nu înseamnă compromis. Ciuma și războaiele, schismele și ereziile, ideologii care se luptă între ele, arta și literatura ce se emancipează, amenințarea turcilor care cuceresc Constantinopolul, nu reușesc însă să distrugă creștinismul care, în trunchiul său, a rămas sănătos, cu o credință mai purificată prin aceste vicisitudini. Și de data aceasta creștinismul este fermentul care dospește nu numai frământătura spirituală, ci și toată frământătura lumii. Universul prin definiție, creștinismul arată oamenilor nu numai căile cerului, ci și drumurile pământului.

În timp ce antichitatea supunea omul naturii pe care o zeifica, creștinismul supune natura omului și, astfel, dă avânt cercetărilor științifice [15].

Marco Polo n-a fost primul european care a ajuns în China, deoarece el a urmat drumul deschis de călugărul franciscan Ioan de Plan-Carpin în 1245. În 1253, călugărul dominican Yves Bretanul este trimis în Persia, iar franciscanul Guillaume de Rubrouch în China. În 1298 la Pekin se găsea o biserică creștină.

Motive mai mult religioase decât comerciale și politice au determinat pe regina Isabela să echipeze pe Cristofor Columb, al cărui prim gest a fost să împlânte crucea în noua lume descoperită.

Renașterea n-a fost o bruscă descoperire a frumuseții neglijate. În Franța, încă în secolul al XII-lea clericii cunoșteau antichitatea aproape tot atât de bine ca și cei din secolul al XVIII-lea. Biserica n-a fost ostilă, ba chiar a încurajat revenirea la studiul antichității. Papa Pius al II-lea, renumitul Aeneas Sylvius Piccolomini se numea el însuși umanist, iar Raffael, ca și Michelangelo, își datorează celebritatea Papei Iuliu al II-lea. Școlile secundare deschise de călugări aveau program umanist, bazat pe cunoașterea antichității grecești și latinești. Planudes, călugăr bizantin, a tradus în grecește în secolul al XIII-lea la Veneția, Metamorfozele și Heroidele lui Ovidiu.

Când secolul al XVII-lea se deschide cu multiplele lui mizerii, Biserica este gata să ajute. Bunul Sf. Vincențiu de Gand, Fiicele carității, Lazariștii și alte congregații religioase, își îndreaptă activitatea spre țăranii înfometați, spre copiii părăsiți, spre bolnavii neîngrijiți și spre cei chinuiți din galere. Sunt fapte care dovedesc că Biserica catolică nu s-a ocupat numai de puternicii veacului, ci și de poporul de rând.

Sf. Jean-Baptiste, întemeietorul școlii de aplicație, cu congregația sa "Frații școlilor creștine", ajută mizeria intelectuală a celor de jos, umplând a doua jumătate a secolului al XVII-lea și prima jumătate a secolului al XVIII-lea cu activitatea sa. Sub grija Bisericii apar școlile în jurul parohiilor, a mănăstirilor, a episcopilor, având la bază cele șapte arte liberale din tradiția antică, pentru a pregăti profesioniști intelectuali [16]. Tot sub grija Bisericii se nasc universitățile: cea de la Paris, cu patru facultăți: teologie, drept, medicină și filosofie și artele frumoase; cea de la Bologna vestită în științele juridice; cea de la Salermo și apoi de la Montpellier, unde s-a dezvoltat medicina; cea de la Oxford și Cambridge, Padova și Siena, de la Orleans, Coimbra și Salamanca, iar mai târziu cea de la Praga și Cracovia. Afluența tinerilor era mare, uneori de 20.000-30.000, găzduiți în colegii, între care cel mai renumit a fost colegiul fondat de preotul Sorbon (125). La anul 1350, Parisul avea 19 colegii în care locuiau mulți studenți bursieri [17].

De aceea, creștinismul poate fi numit cu adevărat mama civilizației europene. Totuși, cu ivirea "secolului luminii", când filosofia nu mai face distincție între ordinea politică, socială și religioasă, Biserica este acuzată de toate fărădelegile, ca și când ea ar fi fost principalul obstacol pentru triumful rațiunii.

De câte ori un popor vrea să se elibereze de un jug, adesea nedrept, crede că este necesar să atace și Biserica, ca și când ea ar fi solidară cu un regim regretabil.

 

Capitalismul

În urma dezvoltării accelerate a tehnicii, burghezia devine capitalistă, naște proletariatul industrial, apare lupta de clasă și se conturează naționalismul.

În această epocă de frământări, creștinismul nu se lasă antrenat de curentul vremii, ci reafirmă vechiul adevăr al deosebirii între regimul politic și social și cel religios, dând dovadă de puternică vitalitate. Se nasc ordine religioase care corespund noilor necesități (ceea ce nu înseamnă acomodarea și deci transformarea creștinismului), iar apostolatul misionar - floare a universalității creștinismului - ia un avânt deosebit de puternic. Prin această operă, care-i este proprie, Biserica duce unei lumi frământate speranțele unei păci adevărate și pregătește viitorul unei civilizații universale, care nu distruge cultura proprie, ci o integrează într-o nouă sinteză.

Papa Leon al XIII-lea afirmă din nou transcendența Bisericii față de regimurile politice. În fața noilor probleme sociale, Biserica nu este dezarmată. Vechile principii creștine, bazate pe demnitatea persoanei umane, sunt reafirmate, creștinismul desolidarizându-se de capitalismul burghez, situându-se, pe bază de principii, departe de liberalism. Enciclicile papale au denunțat capitalismul, susținut de oameni stăpâniți de un spirit naționalist îngust, de interese egoiste. Fără insistențele Bisericii față de bogați, soarta proletariatului ar fi fost mult mai rea. Dar, a convinge pe bogați că averea lor trebuie să aibă și un rol social (aceasta este doctrina enciclicilor papale), este greu. Biserica însă nu are altă armă decât convingerea.

Dacă creștinismul este în favoarea proprietății particulare e pentru că o consideră ca un mijloc natural de progres uman [18]. Dar el repetă că proprietatea comportă și obligații sociale.

Biserica s-a ridicat întotdeauna împotriva abuzurilor capitalismului. Enciclica Papei Pius al XI-lea, "Quadragesimo anno", este o magistrală combatere a acestui sistem, acuzând capitalismul că este răspunzător pentru că "toată viața economică a devenit îngrozitor de aspră, implacabilă, dură", fiindcă "nu ține seama nici de demnitatea umană a muncitorilor, nici de caracterul social al activității economice, nici chiar de justiție și binele comun". Papa Pius al XI-lea demască și stigmatizează pe aceia care, zicându-și catolici, calcă legea dreptății și a carității, exploatând în numele religiei.

Creștinismul catolic, cu adânci rădăcini apostolice, nu se adaptează, nici nu trăiește prin capitalism sau imperialism, ale căror abuzuri le-a condamnat mereu.

Mișcarea muncitorească materialistă și atee ca atare se găsește în mod firesc în opoziție cu creștinismul teist și spiritualist. Dar, prin aceasta, nu înseamnă că din Biserică a lipsit grija de muncitor. Papii au dat principiile unei juste distribuiri a bunurilor, iar muncitorii organizați în sindicate creștine își revendică drepturile, instruiți în Săptămâni sociale de studii.

Dacă mișcările revoluționare, anticreștine și atee se numesc forțe progresiste, atunci sigur că au găsit în creștinism un obstacol. Aceste forțe însă duc la excese și pun în primejdie civilizația, pe care creștinismul o poate salva arătând lumii că fericirea pământească nu poate fi obținută în afara principiilor creștine. Căci problema fundamentală a omenirii rămâne aceasta: poate oare omul să se mântuiască singur, fără Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu? Creștinismul, consecvent principiilor sale, predică mântuirea veșnică din robia păcatului și din cea pământească, din orice nedreptate sau eroare, mântuire care este posibilă numai prin învățătura lui Isus Cristos.

În felul acesta, creștinismul a căutat să-și păstreze independența învățăturii sale față de materialism și ateism, precum și față de fascismul statolatru sau hitlerismul păgân. Creștinismul nu s-a lăsat influențat de forțele politice sau statale care impuneau aceste învățături, ci le-a condamnat, rezistând chiar cu prețul martiriului [19].

 

NOTE

[1] cf. Materialismul istoric, Ed. a II-a, Buc., ESPLP, 1955, p. 387-414 și Ch. Hainchelin, op.cit., p.XXXI.

[2] Eusebius în Historia Ecclesiastica, III, 20.

[3] Tacitus, Annales, XIII, 32.

[4] Suetonius, Domitianus, 12.

[5] Ch. Hainchelin, op.cit. p. XXVI.

[6] Alexandru Abeș, Sfinții, mit, legendă, adevăr, Col. "Orizonturi", nr.41, EER, Buc.,1972, p.86.

[7] Apocalips, gr., descoperire.

[8] Eusebiu, op.cit., III, 25.

[9] Adversus Haereses (sec. II), V, 30.

[10] cf. Epistola Sf. Pavel către Filimon, în care recomandă cum să trateze pe sclavul Onisian, ajuns mai târziu episcop.

[11] Nu este de mirare că Les Casas a avut de suferit din cauza acțiunii sale, dar aceasta dovedește că era pătruns de adevăratul spirit creștin, spirit care a constituit un ferment întotdeauna în Biserică, până în zilele noastre, când putem aminti pe preotul Maximilian Kolhe, închis la Auschwitz, și care de bună voie a înlocuit pe un deținut, cap de familie, condamnat la moarte de hitleriști.

[12] cf. Ioan Vultur, Biserica și civilizația, Blaj, 1945, p. 7-14.

[13] Alexandru Baneș, op.cit., p.198-199.

[14] cf. I. Vultur, op.cit, p.86.

[15] cf. Al.Borza, Rolul cultural al Bisericii în Evul Mediu, Cluj, 1936. Despre savantul preot Alexandru Borza, vezi: I. Resmeriță și I.T. Tarnovschi, Alexandru Borza, București, 1976

[16] Al. Borza, op.cit., p.8-9.

[17] Ibidem.

[18] Dacă s-ar dovedi că socialismul ar fi mai folositor progresului spiritual și material al omului, Biserica n-ar avea nimic împotrivă.

[19] Poate că moartea neașteptată a Papei Pius al XI-lea se datorează discursului pe care urma să-l țină în luna februarie 1938, discurs în care voia să condamne fascismul și războiul. Cf. revista Lumea din 11 februarie 1973, pag. 32.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire