pregateste pagina pentru tiparire

































 
 BISERICA 

Creștinism
pr. Eugen Popa

achizitionare: 22.08.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior ORIGINEA CREȘTINISMULUI

Origine divină

Originea divină a creștinismului s-a manifestat, chiar de la nașterea sa, prin aceea că el n-a fost o filosofie, n-a fost o noțiune, ci o revelație (pe care se bazează credința), și o Biserică (de aceea nu se poate vorbi despre creștinism fără a vorbi despre Biserică). El este predicarea lui Isus despre Împărăția lui Dumnezeu, nu împărăția unui Dumnezeu apocaliptic, ci o împărăție interioară și transcendentă, împărăție revelată de Isus și începută de El. Isus este adevărul și viața, adevăr și viață în care învățăceii au umblat, nu ca oi fără păstor, ci ca o turmă ce se lasă condusă.

Învățăceii au fost chemați, turma pe care au format-o a fost Biserica. Isus s-a întors la Tatăl lăsând un păstor pentru a paște oile și mielușeii Lui: pe Petru s-a zidit Biserica.

Astfel, Biserica este concretizarea Evangheliei, continuarea Întrupării. Ea s-a născut odată cu creștinismul, în aceeași unitate de timp, de loc, de împrejurări istorice determinate.

Creștinismul nu-și are rădăcinile în timpurile obscure ale epocii străvechi sau în regiunile misterioase ale lumii păgâne. Istoria Imperiului roman din secolul I e.n. este amănunțit cunoscută. În Evanghelii ca și în Faptele Apostolilor găsim personaje amintite de istoria profană. Isus s-a născut sub domnia lui Irod cel Mare, și a fost condamnat la moarte când Ponțiu Pilat era procurator al Iudeii, iar Irod Antipa al Galileei. Sf. Pavel a fost înfățișat la Corint înaintea proconsulului Gallian, iar după arestarea sa a fost interogat de procuratorul Felix și P. Festus... (cf. Luca 3, 1-3; 23, 6; Fapte, 18,12; 23,24,25,).

În fața acestor precizări ale istoriei, legenda nu are consistență, iar explicațiile mitologice sau sociale ale viziunii creștinismului se succed în val-vârtej de sisteme efemere, contradictorii.

Biserica este realizarea gândului și voinței unei Persoane care a trăit la o dată anume. Această realizare s-a făcut printr-o dezvoltare uimitoare a unității unei învățături care n-a mai fost auzită înainte de Isus, și care s-a propagat atât de surprinzător încât nu poate fi explicată decât prin fapta supranaturală care o animă. Ce religie a reușit, în timp atât de scurt, cu mijloace omenești atât de slabe, să se impună și să cucerească un număr atât de mare de credincioși gata să-și dea viața pentru ea? Cu toate împrejurările favorabile pe care le prezenta întinderea Imperiului Roman, dacă luăm în considerare obstacolele imense pe care creștinismul le-a întâmpinat, chiar de la început, istoria Bisericii primitive apare ca un fapt extraordinar.

Înaintea sfârșitului primului secol, creștinismul era predicat în tot Imperiul Roman. Propagarea lui s-a făcut într-un ritm necunoscut de nici o altă mișcare religioasă, fiind pretutindeni același. Pliniu cel Tânăr scrie împăratului Traian: "Mulți, de toate vârstele, de toate condițiile, de ambele sexe sunt și vor fi chemați la judecată. Nu numai în orașe, în cetăți, ci și în sate a intrat contagiunea acestei superstiții". Tertulian, deși vorbește în mod retoric, n-ar fi putut exagera într-atâta dacă expansiunea creștină ar fi fost fără însemnătate. "Noi suntem de ieri - zice el - și deja am umplut pământul și tot ce aveți voi: orașe, insule, cetăți, municipii, sate, chiar câmpiile, palatele, senatul, forul; nu v-am lăsat decât templele".

Învățătura Bisericii era una și aceeași, după tradiția apostolică, păstrată în cinstea tuturor ereziilor care au încercat să o altereze.

Centrul acestei învățături era divinitatea lui Isus care, de la început și pretutindenea, a fost adorat ca Dumnezeu. Așa l-au considerat Apostolii care au trăit în preajma Lui, și de la ei această credință s-a răspândit în timp și spațiu. Isus-Dumnezeu n-a existat în mintea așa-zișilor precreștini, și nici n-a fost inventată de comunitatea creștină de mai târziu. Sf. Pavel, pe care unii îl prezintă ca inventatorul creștinismului, n-a fost decât propagatorul lui. Ar fi trebuit să fie un geniu extraordinar ca să poată transforma o simplă poveste a unui sărman predicator mesianic într-o minunată taină de mântuire și apoi să poată face să fie primită de o mare mulțime de oameni, de toate vârstele și clasele sociale, de la o margine la alta a Imperiului Roman.

Dacă nu Sf. Pavel, nu cumva păgânismul greco-roman, care-i diviniza pe muritori, să fi făcut ca și creștinii să-L privească pe Isus ca Dumnezeu?

Remarcăm însă că, în primul rând, creștinismul este o religie monoteistă. Tendința păgânismului de a multiplica zeii nu a putut cauza ideea unui singur Dumnezeu, idee care a constituit o piedică în calea acceptării creștinismului.

Apoi, Isus, Fiul lui Dumnezeu, a existat întotdeauna. El nu-și începe existența deodată cu Întruparea, cum sunt fiii zeilor din mitologia greacă. Aceștia toți se nasc din părinți, fără să fi preexistat.

Dumnezeu fiind, Isus este preasfânt și nici un creștin n-ar fi consimțit să-l adore, dacă ar fi avut o origine pătată. Josnicele povești mitologice nu i se potrivesc Lui, născut dintr-o Fecioară. Măreția și sfințenia creștinismului se leagă de întemeitorul său, Isus Cristos.

Dar dacă Isus n-a existat? Dacă El nu este decât obiectul unei experiențe mistice, produsul mitologic al creștinismului generat înaintea Lui, copil al lumii greco-romane, un personaj legendar al evangheliilor? Atunci ce mai rămâne din creștinism și cine-i mai poate explica originea?

 

Păgânismul

Dacă creștinismul nu este de origine divină, trebuie să se fi născut din lumea păgână.

Dacă universul, cu toate ființele care-l compun și care poartă în ele germenul nestatorniciei și schimbării, a apariției și dispariției, este de la sine: dacă materia, în care se rezumă tot ceea ce moare, naște viața, atunci și lumea păgână ar putea genera creștinismul.

Marx și Engels - citați și comentați de Charles Hainchelin [1] - afirmă că creștinismul este un produs necesar al lumii vechi care intră în descompunere.

Este adevărat că există descompuneri care germinează, dar sunt și descompuneri care duc la moarte totală. Sămânța pusă în pământ se descompune, iar din elementele ei vitale germinează planta. Dacă însă sămânța e putredă, nu mai poate germina. Un muribund care și-a irosit toate forțele nu poate evita moartea. Lumea păgână s-a sfârșit prin propriile ei abuzuri. Chiar dacă legea germinației biologice s-ar potrivi și formelor sociale, păgânismul, care prin descompunere s-a stins în lumea greco-romană, nu putea germina creștinismul.

Sau să admitem că descompunerea păgânismului era o descompunere germinativă; el nu putea produce totuși decât o religie de aceeași natură cu el, și nicidecum una superioară și contrară lui. Creștinismul nu s-a născut din, ci alături de păgânismul care intra în putrefacție. Apariția creștinismului în acest moment crucial al omenirii este providențială.

Religia păgână nu putea nicidecum să explice esența creștinismului: credința în Fiul lui Dumnezeu. Între divinizarea omului și întruparea lui Dumnezeu sunt disproporții și abisuri care nu pot avea nici o legătură.

 

Filosofia

Dar nici filosofia greacă nu putea da o astfel de explicație, deoarece chiar dacă Plato vorbește de oameni în care se încarnează înțelepciunea divină, care ajung buni și înțelepți - ca și Socrate - printr-un dar divin, acesta nu este altceva decât rațiunea naturală.

Dacă terminologia uneori este aceeași, conținutul învățăturii creștine este cu totul nou și deosebit de ceea ce găsim în expresiile păgâne. Dacă Isus este Mântuitor, după cum a fost numit și Ptolemeu sau August, ce deosebire este între mântuirea adusă de Isus, prin reînnoirea totală a sufletului răscumpărat din păcat și eliberarea pământească pe care lumea lingușitoare o atribuia împăratului ei!

Când a apărut creștinismul în lume, ca un ferment ce trebuie să dospească întreaga frământătură, elenismul era deja epuizat. El nu mai avea ce să-i învețe pe oameni. Cum era posibil, deci, ca din această muribundă filosofie să se nască învățătură plină de vigoare a creștinismului?

Pentru un examinator superficial, asemănările de formă între ideologia păgână greco-romană și creștinism înseamnă legătură de strânsă dependență și apropiere de fond. După cum am arătat mai sus, însă, fondul este cu totul altul, iar dependența nu poate fi cauzală. Asemănările se explică prin faptul că religia este un fenomen natural și, ca atare, elementele ei de bază se găsesc în orice religie. De aceea, între creștinism și orice altă religie se pot găsi puncte de contact sau asemănări (religia supranaturală creștină nu distruge religia naturală: "grația nu distruge natura ci o desăvârșește"; Cristos n-a venit să strice legea ci să o facă mai plină). Între un umil și sărac bordei și un luxos palat se pot găsi câteva lucruri comune și asemănări, deoarece și unul și altul servesc de locuință pentru oameni. Totuși, ce deosebire este între unul și altul: pe ruinele unui bordei, nu poți clădi niciodată un palat. Religia păgână nu putea fi bază pentru construirea creștinismului. Păgânismul, împins de filosofie, a deviat de la adevărata religie, dând naștere la o mulțime de religii; creștinismul a redat unitatea religiei și a perfecțio- nat-o.

 

Mandeismul

Dacă lumea greco-romană, pe care o cunoaștem destul de bine, nu poate fi mama creștinismului, raționalismul, care urmărește cu încăpățânare să reducă creștinismul la nivelul religiilor concepute de spiritul uman, caută să găsească rădăcinile creștinismului în misteriosul și mai puțin cunoscutul orient.

Pentru a clarifica problema creștinismului, se recurge astfel la tot felul de analogii imprecise, utilizând cărți obscure, ca de exemplu Ginzah, în care găsim câteva date despre religia mandeienilor din Mesopotamia.

Despre începuturile și doctrina primitivă mandeiană, istoria nu face decât presupuneri, datele de care dispunem despre ea, cuprinse în Ginzah, fiind destul de recente (secolele VII-VIII).

Învățătura acestei secte este dualistă, iar ritul principal e botezul pe care mandeianul îl reînnoiește mereu, ceremonie după care botezatul primește o mâncare și băutură rituală.

Istoria încă nu poate dovedi răspândirea în Siria și Palestina a dualismului născut în Iran, ca acesta să fi putut influența creștinismul prin Sf. Ioan Botezătorul. Asemănări, presupuneri, dar nimic cert. Iar dacă în Evanghelia Sf. Ioan se găsește opoziția între lumină și întuneric (evidențiată cu plăcere în dualism), nu trebuie să recurgem la mandeism pentru a înțelege un lucru atât de natural.

 

Misterele păgâne

Dacă nu în mandeism, atunci în religiile misterelor trebuie căutată originea creștinismului care, ca și aceste religii păgâne, se bazează pe mistere. Se afirmă chiar că "între misterele așa-zise păgâne și tainele creștine nu există nici o contradicție absolută. A admite singularitatea tainelor creștine înseamnă să te raliezi vrând-nevrând tezei teologilor, înseamnă să consideri creștinismul drept o religie diferite de celelalte religii din toate punctele de vedere, o religie lipsită de rădăcini istorice și sociale, o religie de origine cerească. Invers, a considera creștinismul o religie istorică, înseamnă să-i atribui aceeași bază ca și misterelor păgâne" [2].

După O. Casel, misterul este o acțiune de cult care aduce, într-o înmănunchiere de rituri, o promisiune de mântuire: săvârșind riturile, credinciosul își asigură mântuirea.

Mai ales cultele mithrice - care au degenerat în scene de imoralitate - au ceremonii care amintesc de regenerare. Creștinul, prin cultul botezului, renaște "din apă și din spirit". Astfel, și creștinismul este o religie de mântuire, are și mistere, sau taine, iar credincioșii se supun anumitor rituri. Nu oricine este admis la mistere, ci numai cel inițiat.

Iată deci asemănări care fac să nu se admită originea divină a creștinismului. Dar ce deosebire fundamentală e între misterele păgâne și tainele creștine!

La creștinism "chiar la Sf. Pavel, cuvântul mister înseamnă un adevăr care întrece înțelegerea minții omenești și nu poate fi cunoscut fără revelația divină. Este taina lui Dumnezeu în legătură cu mântuirea omului - taină acum descoperită - cum scrie Sf. Pavel (Romani 16, 22). Pe lângă aceasta, misterele și ritul simbolic - numit și Taină sau Sacrament - care produce grația pe care o exprimă. Dar, pe când inițierea păgână aduce mântuirea într-un mod mecanic, fără să aibă în ea ceva moral, inițierea creștină îl reînnoiește pe om în întregime. Nu este suficient să împlinești ritul, ci este necesară trăirea în conformitate cu grația primită. Inițierea creștină, participarea la mister, nu este o simplă formulă, ci o viață; viața divină (grația) care se altoiește pe om natural și-l transformă [3].

Față de păgâni, și chiar față de cei ce se pregăteau pentru botez, creștinismul din primele veacuri păstra secretul, mai ales în legătură cu simbolul apostolilor, cu Sacramentele, în special cu Sf. Euharistie. Aceasta din motivul persecuției și pentru ca păgânii să nu înțeleagă greșit, în concepția lor, anumite adevăruri din doctrina creștină, înainte de a fi cunoscut-o în întregime.

Dar după ce cineva era botezat, pentru el nu mai exista nici-un secret. La păgâni erau multe inițieri și diferite grade de inițiați. Între creștini însă nu. Simplul creștin, ca și episcopul, avea și are dreptul să cunoască tot ce ține de învățătura și cultul creștin. Gradele ierarhiei bisericești nu înseamnă inițieri în mistere, în lucruri necunoscute, ci numai diferite funcții ori puteri spirituale.

La început, deci, inițierea privea pe un păgân care voia să devină creștin. Astăzi, când împrejurările sunt schimbate față de acelea în care trăia Biserica primelor veacuri, nu se mai păstrează nici un secret: oricine poate cunoaște învățătura creștină.

În timp ce apărea creștinismul, religiile orientale - îmbrăcate în forma misterelor anumitor rituri, la care erau chemați doar puțini inițiați, care trebuiau să păstreze un secret absolut - au pătruns și ele în Imperiul Roman. Astfel, găsim aici cultul lui Dionisos (la greci) sau Bachus (la romani), Cibele - divinitate de origine frigiană - Isis soră și soția lui Osiris la egipteni, mama lui Horus - și, mai ales, cultul lui Mithra, care ajunge la apogeu în Imperiul Roman în sec. al II-lea, despre care se afirmă că ar fi avut mare influență asupra creștinismului. Despre acești zei se afirmă lucruri pe care creștinii le socotesc adevăruri misterioase ale învățăturii lor. Mai ales misterul morții și învierii lui Isus. Dar creștinismul se ferea de aceste religii, care prezentau pentru el același pericol pe care-l prezenta cultul împăraților și al zeilor din Olimp.

Se vorbește prea ușor despre morți și învieri de zei, pentru a întuneca realitatea singulară a lui Isus Cristos. Gurev [4] afirmă că Mithra a murit și a înviat în împrejurări identice cu cele istorisite despre moartea și învierea lui Isus. Dar Mithra nu a murit [5]. Osiris, divinitate în religia Egiptului antic, soare, ucis și ciopârțit de fratele său Set, dar după înviere nu ajunge decât regele infernului. Dionisos cade sub loviturile Titanilor, dar nu mai învie, ci un nou Dionisos se naște din unirea lui Zeus cu Semela.

Acești zei simbolizează natura care înflorește și apoi se ofilește și moare, ca apoi să renască. Cultul lor e bazat pe divinizarea forțelor naturii. Din acest cult dat unor zei, care nu sunt decât simboluri, nu putea deriva adorația creștinilor față de Isus, personaj istoric. Isus n-a fost inventat pentru a explica un rit. Cultul care i s-a dat a urmat apariției sale în lume. Mai întâi este El și apoi cultul.

Dacă Bachus, ca și alți zei din orient, mor și renasc cum moare și renaște iarba în fiecare an, nu mor pentru mântuirea omului. De moartea lor nu e legat destinul spiritual al omului, ci binele lui pământesc. Ei nu s-au jertfit din iubire față de omenire cum a făcut Isus.

 

Limbajul mitic

Dacă există asemănări între misterele păgâne și tainele creștine, între miturile religiilor vechi și adevărurile creștine, acestea nu sunt decât asemănări de formă, de expresie, de limbaj, mai mult decât de esență. Oamenii nu au cuvinte suficiente pentru ca un lucru nou să-l poată exprima în mod adevărat decât recurgând la cuvinte vechi. Dar nu expresia este importantă, ci conținutul ei. Când un păgân inițiat se convertea la creștinism, în vocabularul său găsim cuvinte care-i sunt familiare. Este cazul lui Clemente din Alexandria, de a cărui integritate a credinței nimeni nu se poate îndoi.

Chiar Sf. Pavel, trăind într-o lume în care religiile misterelor erau răspândite, a împrumutat de la ele diferite expresii. De exemplu, el afirmă că Isus este Mântuitor, după cum se spunea și despre Attis, Osiris, Mithra.

Dar ce înțeles are în alt caz? Mântuirea adusă de Isus este mântuirea sufletului care, prin botez, devine fiul lui Dumnezeu, iar prin Euharistie se unește cu Cristos veșnic viu, mântuire cu totul deosebită de mântuirea zeilor păgâni.

Sf. Pavel a cunoscut misterele păgâne, dar nu s-a lăsat influențat de ele, deoarece el avea oroare de tot ceea ce era în legătură cu idolul. Baza mentalității sale religioase este Legea și Profeții Vechiului Testament. Restul nu a fost pentru el decât înveliș exterior. El a combătut păgânismul cu limbajul acestuia [6].

Nici Sf. Pavel, nici evangheliștii și nici autorii Vechiului Testament nu folosesc un limbaj univoc, care este clar, fără două înțelesuri, dar foarte limitat, neputând fi expresia oricărui adevăr. Limbajul religios este profund, plin de simboluri. Numai greșita înțelegere a Scripturii (când este considerată ca un text comunicat de sus), și a inspirației, face din Scriptură un mit caracterizat. Unii găsesc în Scriptură realizată definiția mitului, adică o poveste inventată de fantezia oamenilor pre-logic, deci antiteza realului cognoscibil în mod științific și contrar istoriei.

Este adevărat că Biblia nu comunică misterele sale în mod conceptual, ci în imagini: nor de fum (Facere 15, 17), atmosferă încărcată de fulgere și tunete (Ieșire 19, 16-25), viziuni ce par fantasmagorii (Isaia, c.6; Iezechiel, c.1), cer deschis (Marcu 1, 9-11), întuneric și cutremur la moartea lui Isus etc., expresii colorate, reprezentative pentru a exprima experiența omului ce se găsește în fața lui Dumnezeu, sau pentru a sublinia "demnitatea veșnică a lui Isus și reprezentarea cosmică a mântuirii adusă de El" (III, p.130).

Să nu se confunde deci limbajul mitic cu mitul însuși. Dacă în Evanghelii găsim expresii mitice, nu vom găsi un mit al lui Isus, în sens propriu.

Mitul se caracterizează prin anumite trăsături principale:

  1. este o secreție a conștiinței sau chiar a subconștientului;

  2. e o nostalgie a viziunii care creează în trecut o soluție a problemelor de azi;

  3. o alienare prin care omul renunță la libertatea sa în favoarea ființelor străine, zei sau eroi;

  4. o incapacitate de a separa simbolul de realitate, experiența divinului și traducerea ei imaginată.

Creștinismul însă nu este un mit:

  1. originea credinței creștine este un eveniment istoric: Isus Cristos; credința este un mesaj; chiar "strecurându-se în visele noastre, ea operează în cel care i se supune o demitizare: demitizarea culpabilității, ca și a viselor de viitor;... Este o conversiune completă, chiar dacă nu este niciodată împlinită" (III, p. 131);

  2. originea noastră nu este un paradis pierdut care ne lasă descumpăniți. Noi suntem creația Iubirii veșnice, care ne invită la comuniune;

  3. mântuirea nu este o alienare, deoarece ea provoacă cea mai activă colaborare (I Corinteni 3, 91);

  4. de aceea, creștinul nu este rob al imaginilor pe care le folosește, atâta cât e legat de timp și de spațiu și e silit să-și exprime experiența prin mijloace omenești.

Noul Testament nu elaborează un mit, ci utilizează numai fragmente mitice, dar cu atâta incoerență și contrazicere, încât mai mult el demitizează. "El arată că mitul e sfărâmat și golit de puterea sa, pentru a exprima un gând pe care el nu-l poate revela, și care-l convertește în simbol" (III, p.132). De altfel, creștinul nici n-ar putea vorbi altfel. "Limbajul mitic pare să fie o formă permanentă a gândirii umane, când ea avea, dincolo de limbajul echivoc, să exprime sensul adânc al lucrurilor" (III, p. 133) [7].

Limbajul figurat al Scripturii nu face pe Cristos mai ireal ci, dimpotrivă, "numai în felul acesta putea înțelege pe Domnul în toată amploarea rolului său, în toată extinderea domniei sale și, deci, în toată realitatea ființei sale" (III, p.133).

Evanghelia nu este expresia mitologică a înțelegerii de sine pe care omul o are în fața lui Dumnezeu, fără nici un raport la fapte istorice, adică la Isus din Nazaret. Creștinismul se bazează pe un fapt întâmplat în lume, văzut și pipăit ( I, p.1). Nu există ruptură între "Isus al istoriei" și "Isus al credinței". Chiar dacă credința este o interpretare în Spiritul Sfânt, este o interpretare a Faptului real împlinit, a Cuvântului real pronunțat.

Dacă există povestirile unor fapte reale (Buna Vestire: Luca 1, 26,38; anunțul Sf. Iosif: Matei 1, 21-25), care se aseamănă cu povestirile mitice în care un zeu se unește cu o tânără ca să dea naștere unui erou, este de remarcat sobrietatea textelor evanghelice care nu sugerează o întâlnire fizică între Dumnezeu și Maria, nu descriu un proces de concepere. Aici credința - care nu permite să facem din Cuvântul lui Dumnezeu un mijloc de reprezentare curioasă - se opune mitului. Mariei i se cere o atitudine interioară, iar ea consimte cu un act de libertate care-i angajează întreaga existență. Realitatea Mântuirii depinde de adevărul Întrupării. Biserica vorbește despre Maria ca să poată prezenta mai bine pe Isus. De aceea, nu se rușinează de Ea numai cine se rușinează de El.

Pentru a interpreta limbajul atât de discret mitic al Evangheliilor, credința reține tot ceea ce e necesar în vederea mântuirii, adică tot ceea ce fundamentează realitatea experienței noastre.

De aceea să nu evităm să vorbim despre lucruri care ne par "puerile", "mituri", deoarece tocmai ele ascund realități esențiale, și riscăm să eliminăm puncte fundamentale, puncte fără de care Isus și creștinismul rămân fără înțeles: un Isus fără nici un mister, un creștinism fără o profunzime interioară și fără anvergură escatologică (III).

 

Evoluția

Dacă creștinismul nu-și are originea în contopirea din împrumuturi de la misterele păgâne, de care Sf. Pavel este acuzat pe nedrept - deoarece el a acceptat creștinismul care se predicase încă înaintea lui de către ceilalți apostoli - atunci se mai recurge la o altă explicație a originii lui, și anume, la formarea creștinismului în mod treptat, după legea veche și fatală a evoluției formelor sociale. Dar explicația aceasta nu poate dovedi nimic, deoarece apariția creștinismului ar fi mai degrabă o generație spontană decât un proces evolutiv. Evoluția le explică pe toate, dar nu se explică pe ea însăși. De unde acea forță fatală și nedirijată care adună elemente din diferite timpuri și locuri, reține pe unele, le transmite, le leagă de altele, ca până la urmă să prezinte istoriei o formă socială sau religioasă superioară altora? Înțelepciunea divină, care ar putea explica originea și orientarea legii evoluției, în doctrina materialistă este înlocuită cu nestatornicele împrejurări de mediu. Dar creștinismul nu este produsul evoluției, nici efectul împrejurărilor istorice. El rămâne de neînțeles atâta vreme cât este detașat de adevăratul său întemeietor: Isus Cristos.

El singur a întemeiat Biserica, dându-i învățătura din care ea trăiește și pe care o propagă. Timpul și mediul nu au fost decât mijloace de care Biserica s-a folosit pentru a deveni ceea ce este: aluat divin, ascuns sub frământătura lumii, pentru ca s-o dospească.

 

NOTE

[1] Originea religiilor, București, E.S.P.L.P., 1956, p.229.

[2] Charles Herinchelin, op.cit, p.181-182. Desigur, dacă creștinismul este de origine divină - cum am arătat - nu are aceleași rădăcini ca și celelalte religii - chiar dacă se pot găsi asemănări între una și celelalte. Pentru a combate originea divină a creștinismului nu este științific a căuta cu orice preț a-l reduce la aceleași origini ca și celelalte religii. Notăm apoi că, deși de origine divină, creștinismul, apărut în timp, predicat de Isus, răspândit de Apostoli, care au trăit aievea, în acest sens este și el o religie istorică.

[3] Textul păgân care vorbește despre cineva "in aeternum renatus" datează din anul 376, când creștinismul era deja mult răspândit și putea să influențeze asupra misterelor păgâne. De aceea, acel text nu se poate aduce ca dovadă a influenței misterelor păgâne asupra învățăturii creștine despre viața veșnică. De ce misterele păgâne să influențeze creștinismul, iar creștinismul să nu poată avea această forță?

[4] Despre credința în Dumnezeu, ESPLP, Buc., 1956, p.3.

[5] Ch. Hainchelin, op.cit, p.229 sq., expune mithraismul dar nu amintește nimic despre moartea sau învierea lui Mithra.

[6] I. P. Emilian Lemeny, Petru și Pavel la Roma, Cluj, 1943, p. 49-59.

[7] Nici expunerile istorice nu sunt lipsite de un limbaj mitic, tocmai pentru a putea reda, nu numai evenimentul ci și spiritul de sacrificiu, speranțe, idealul, care erau tot atât de importante ca și evenimentul însuși. Ex.: Mănăstirea Curtea de Argeș există; există și fântâna lui Manole, dar numai "Balada meșterului Manole" poate reda ideea de sacrificiu cu care s-a zidit această mănăstire. "Știința n-a reușit încă să lămurească ce este istorie și ce e legendă în balada noastră, dar cert este că fântâna de la locul căderii lui Manole curge și azi... și aceasta e cea mai sigură dovadă că Manole, adică artistul gata de sacrificiu, a existat". Vezi: Vasile Rebreanu, Mit și realitate..., în "Tribuna", 3 VI.1976, p.8.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire