pregateste pagina pentru tiparire

































 
 BISERICA 

Creștinism
pr. Eugen Popa

achizitionare: 22.08.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprins ORIGINALITATEA CREȘTINISMULUI

Marile religii

Marile religii pe care istoria le consemnează sunt: taoismul și confucianismul (în India), islamismul (în Arabia), creștinismul - moștenitorul religiei israelite - (în Palestina).

Este de notat însă că taoismul și confucianismul nu fac altceva decât să dea impuls tendințelor proprii civilizației chineze; brahmanismul nu este altceva decât consacrarea religioasă a castelor sociale din India, iar budismul reprezintă tentativa de a sfărâma acest sistem; islamismul nu este decât religia nomazilor cuceritori și justificarea războaielor și a pretenției de dominație universală.

Creștinismul însă este cu totul altceva [1]. El nu este o simplă punere în valoare a culturilor anterioare (nici chiar a celei evreiești, cu atât mai puțin a celor indiene), dar nici radicala lor repudiere. El se naște în afara curentelor culturale, cu toate că, odată născut, pătrunde până în sânul evoluției culturale, aducând acesteia forțe noi, nu de ordin material, ci noi idei și noi energii.

Ce are creștinismul față de celelalte religii și cum a influențat el cultura omenirii?

Orice om simte, într-o oarecare măsură, suferința vieții. Toți încearcă, fiecare în felul său, să scape de mizerie, de nemulțumire, de durere. Variate atitudini personale fac acest efort de eliberare din suferință.

 

Mântuirea omului...

În omenire au apărut, însă, atitudini mai vaste de mântuire, în care se găsesc multe milioane de oameni. Sunt marile religii, amintite, la care adăugăm umanismul occidental, marxismul și creștinismul.

 

... în brahmanism și budism

Aceste religii sunt căi de mântuire din suferința vieții, fundamentate pe experiența mizeriei maselor de indieni. Căile de ieșire din această mizerie sunt contemplația și asceza. În felul acesta mizeria este depășită în inima unor oameni, care se pot dedica acestor mijloace, dar ea continuă să stăpânească marea mulțime de oameni, deoarece în religiile indiene nimeni nu este îndemnat să lupte pentru îmbunătățirea lumii. Lumea este o aparență, iar omul trebuie să aștepte veșnicia, care nu este o întâlnire în iubire, nici desăvârșirea persoanei, ci dizolvarea impersonală în Tot.

 

... în islamism

Islamismul are o atitudine contrară. Pentru el, viața omului pe pământ nu este o aparență. Ea e dată de Allah cel unic și milostiv, atotputernic și bun. Totul depinde de el. Lumea nu are autonomie, activitate proprie. Toate lucrurile, ca și legile universului, depind de bunăplăcerea lui Allah, care dacă vrea ca mâine lucrurile să fie altfel, toate se vor schimba. Dar Allah, care conduce totul este bun, și de aceea viața nu este numai suferință, ci și plăcere și bucurie. Existența pământească ideală, în bucurie, se va continua în veșnicie. Islamismul este fatalist. Omul așa cum este, voit de Allah, trebuie să se resemneze, fără să poată face ceva pentru a se salva din mizerie.

 

... în umanism

Umanismul, ca un curent colectiv, nu se ocupă de Dumnezeu. Omenirea trebuie să ajungă la fericire prin ea însăși. Destinul fatal, ca și mizeria, trebuie combătute cu toate mijloacele științei și tehnicii. Dacă omul este numai om, umanismul îi închide orice cale de a ieși, de a evada din el însuși, de a se depăși. Nevoia adâncă a omului de a trăi, nevoia de veșnicie, de iubire perfectă, rămân nerealizabile. Dar omul vrea să știe pentru ce trăiește, mai ales în momentele în care viața îi apare bună și plină, așa cum acel umanist care, după o discuție prelungită întreaga noapte, pentru a-și opri prietenul de la sinucidere, reîntors acasă fericit, zice: "Simțeam nevoia să mulțumesc cuiva. Poate celui care se numește Dumnezeu". Pentru umanism, problema binelui este gravă. De unde se naște binele, ce rost are? Este destinat să dispară deodată cu moartea? Cine ne va mântui de o existență care ne cere mai mult decât dă? Subliniind măreția de a fi om, umanismul îl închide în fatalul destin de a fi numai om și nimic mai mult. Nu poate oferi omului decât perspectiva unui posibil și gradual progres al omenirii, omenire care se stinge cu fiecare singură persoană.

 

... în marxism

O determinantă formă a umanismului este marxismul, care se numește în mod expres o doctrină de eliberare. Dar salvarea omului nu se găsește în dizolvarea în Tot, și nici în simpla acceptare a condiției umane. Marx vede mântuirea în revenirea la atitudinea originară a omului față de muncă. E natural ca omul să rămână în posesia propriului său lucru, în care s-a pus pe sine însuși. Posedându-l, folosindu-l și bucurându-se de el, omul rămâne el însuși. Nu se înstrăinează, nu se alinează.

În lumea capitalistă, unii se îmbogățesc fără muncă prin lucruri pe care alții și-au pus propriul lor eu muncindu-le și, deci, nu se găsesc ei în ele. De aceea se alienează.

La fel și muncitorul exploatat se alienează și el, deoarece se pune pe sine, prin muncă, într-un bun pe care nu-l poate poseda, de care nu se poate bucura. Deodată cu lucrul în care s-a pus pe sine, se înstrăinează în mâinile patronului. Din această situație, ieșirea, salvarea, nu poate veni decât prin muncitori. În ei stă mântuirea omului. Când omul va ajunge să lucreze ce-i place și să se bucure de propria sa muncă, atunci va fi fericire pe pământ. Omul nu se va mai aliena ocupându-se de probleme referitoare la viață, la moarte, la Dumnezeu. Va fi fericit: om nou, neînstrăinat în lucruri, nici de alții, cu care va trăi în armonie.

Dar până să se ajungă aici trebuie înfruntate crize. Proletariatul trebuie să facă revoluție, să predice lupta de clasă, să-și facă drum prin istorie. Progresul omenirii se desfășoară pe baza unor legi, procesul fiind inevitabil.

Dar oare această mântuire, anunțată de marxism, aduce biruința asupra fatalității destinului? Materialismul istoric afirmă că da, pentru că oferă omului un viitor de eliberare și posibilitatea de acțiune.

Însă, în acest proces istoric spre eliberare, omul nu este decât un inel. Eul fiecărei persoane se dizolvă în comunitate, în omenire, în tot. Practic, aceasta înseamnă că individul poate fi sacrificat pentru întreg. În cazul în care cursul istoriei cere ca un individ să fie lichidat, nimeni nu mai este în siguranță. Acest curs al istoriei este un destin fatal pe care nimeni nu-l poate evita. Omul e numai om; cine-l va salva? Tendințele și nevoile cele mai adânci ale persoanei omenești rămân în afara câmpului de vedere sociologic al marxismului. Persoana umană e considerată numai ca agent de forță socială.

 

... în creștinism

În creștinism soarta omului e revelată de Dumnezeu, prin Isus Cristos. Dar oare Cristos a biruit fatalul destin al omului? Rădăcina fatalului destin se găsește în om. Nu ceva în afara noastră (o decizie arbitrară a lui Allah), nu "karma", nici dialectica istorică nu sunt destinul omului, nici ceva ce aparține colectivității, ci doar liberei responsabilități, adică păcatul. Omul are de ales: sau învinge păcatul, sau cade în el [2].

Păcatul - refuzul iubirii, ruperea legăturilor firești dintre creatură și Creator, închiderea într-un egoism ce nu cunoaște în relația cu altul decât independență și supremație - este considerat de creștinism ca fiind cel mai mare rău al omenirii, nu numai rău, dar răutatea însăși, izvor din care se nasc atâtea nedreptăți, atâtea umiliri și suferințe. Răutatea voinței unei ființe libere este mai mult decât imperfecțiunea omului (budism), mai mult decât transgresiunea unei legi superioare (islamism), sau o ofensă adusă unui om (umanism) sau societății (marxism): este o ofensă adusă Creatorului de care depindem cu întreaga noastră ființă și viață: ofensă adusă Iubirii. Cine păcătuiește, caută ceva ce este în contrast cu iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele (iubire reclamată de schema celor zece porunci); omul se caută pe sine, desprinzându-se de întregul de care-l leagă iubirea. De aceea păcatul este în afara ordinei. Este dezordinea care înjosește pe om și se propagă în lume. În lumea care tinde spre progres, păcatul este obstacolul progresului individual și colectiv.

Creștinismul este religia mântuirii din păcat.

Creștinismul învață că omul e responsabil de faptele sale - deoarece omul e persoană liberă - dar, pe de altă parte, afirmă că omul e incapabil să-și realizeze propria mântuire. Omul singur nu poate restabili contactul cu Dumnezeu, întrerupt prin păcat. Și atunci, "Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?", se întreabă Sfântul Pavel (Romani 7, 24). Dar tot el răspunde: "Darul lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Domnul nostru". Isus ne ridică deasupra incapacității noastre, prin darul Spiritului Sfânt. Această ridicare este o nouă naștere. Este biruința asupra păcatului; e viața cu Dumnezeu: este eliberarea de la moarte.

Dar lucrarea lui Dumnezeu nu-l dispensează pe om de responsabilitate, de stăruință spre progres. Dimpotrivă, ne lasă liberi pentru a opera în mod personal, folosind toate mijloacele potrivite, pentru bunătate, pentru iubire, pentru ca să depășim păcatul, mizeria și răul. Creștinismul exclude fatalismul. Nu trebuie să ne resemnăm în fața păcatului sau a răului. Dumnezeu nu vrea răul și ne cere să luptăm împotriva lui, chiar până la moarte. Este porunca lui Dumnezeu dată omului care înaintează în istorie.

Uneori, în decursul istoriei, creștinismul - mai ales în unele grupări protestante și sectare - a alimentat mentalități fataliste în legătură cu destinul nostru pământesc. Perspectiva cerului i-a făcut pe unii să lupte numai împotriva păcatului personal, nu și împotriva mizeriei colective. Dar conștiința responsabilități de "a stăpâni pământul", a fost mereu prezentă în creștinism. Ea punea lumea în mâna omului, și nu întâmplător dominarea asupra forțelor naturii, numit științe naturale și tehnice, a apărut în lumea creștină. Chiar dacă au existat creștini care s-au opus dezvoltării științei, aceasta și-a avut originea și s-a dezvoltat într-o viziune creștină a lumii.

Mesajul lui Cristos

Cu tot progresul și inițiativa personală, în fața multor păcate și suferințe, omul rămâne neputincios. Mesajul lui Cristos înfruntă oare nenorocirea?

Isus a făcut ceea ce nimeni pe lume n-a făcut. Nici Budha, nici Mohamed, nici Marx. Isus a înviat din morți! Mesajul Noului Testament este că Isus trăiește! Prin El, păcatul și moartea au fost învinse. Dragii noștri dispăruți din viața aceasta trăiesc. Nu absorbiți în Tot sau în colectivitate ci, împreună cu Isus, într-o viață proprie și iubire personală.

Fără înviere, creștinismul nu are sens. Învierea înseamnă că ceea ce a început pe pământ va fi transformat în slavă.

Dar Evangheliile spun că am fost mântuiți nu numai prin învierea lui Isus, ci și prin moartea Sa. Misterul Pascal are aceste două fețe nedespărțite: moartea și învierea; nu există înviere dacă n-a precedat moartea, și nu există moarte care să nu ducă la înviere.

În Isus se arată iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu L-a pedepsit. Făcându-Se Om, Fiul lui Dumnezeu a acceptat în mod voit moartea la care l-a dus învățătura Sa despre Împărăția lui Dumnezeu, învățătură primită cu atâta ostilitate. În lumea fără iubire, Isus este iubirea; într-o lume nedreaptă, El trăiește corect; într-o lume rebelă, El se face ascultător; în mijlocul poporului ales El se prezintă ca Mesia anunțat de profeți. Dar această cale nu era pe placul oamenilor legați de pământ, dornici de o eliberare națională, avizi după măriri și bogății. De aceea L-au omorât. Apostolii au înțeles misterul ascuns în această moarte, de care vorbeau profeții Vechiului Testament (Isaia 42, 1-9; 49, 1-6; 50, 4-11; 52, 13-53), se înscrie în planul lui Dumnezeu. Acceptând moartea, ca reprezentant al oamenilor păcătoși, Isus se roagă Tatălui și cere iertare pentru ei. Astfel, El a ispășit păcatul în fața lui Dumnezeu și a suferit pentru păcătoși grația care-i duce la viața de veci.

Isus ne mântuiește nimicind răul și păcatul din rădăcină, făcându-Se ascultător până la moarte. El ia asupra Sa păcatele oamenilor. Prin întrupare, El devine o parte din lumea păcătoasă, pe care e dispus să o mântuiască chiar prin moarte.

Prin mântuirea adusă de Isus, noi știm că păcatul, moartea, nereușita, nu sunt ultimele cuvinte, deoarece din ele Dumnezeu poate face să izvorască viața. Destinul omului nu este o fatalitate rea, ci viață și lumină.

Chiar atunci când creștinul nu mai poate face nimic în fața dezastrului și a morții trupești, el speră să primească viața, speranță garantată de Domnul său înviat.

Creștinul susține că mântuirea este pentru toți oamenii. Nu numai pentru Biserică, ci prin ea.

Numai Isus Cristos poate satisface cele mai profunde aspirații ale omului care vrea să pășească peste fatalitatea destinului, care vrea să fie total mântuit, care vrea să fie curat, bun, care vrea ca iubirea să fie scopul și rațiunea întregii sale vieți.

Numai în învățătura creștină, inspirată de Spiritul lui Cristos, se poate găsi baza a tot ceea ce este bine în lume: înțelepciunii hinduiste (cuprinsă în Bhagavadgita), binefacerii budiste, legăturii dintre Dumnezeu și om (redusă la simpla ascultare, nu la comuniune, ca în islamism), ca și elementelor creștine ce se găsesc în umanism și marxism.

 

Cale spre progres

Dacă mulți occidentali visează să meargă în Orient la mărețele prime sanctuare din lume ca să-și reaprindă credința în viață, găsesc doar coloane impresionante însă neputincioase să suporte elanul actual al lumii noastre, după cum observă Teilhard de Chardin. "Grandoarea incomparabilă a religiilor din Orient este de a fi vibrat ca nici o altă religie spre Unitate. Dar, pentru a atinge această Unitate, înțelepții budiști au considerat că omul trebuie să renege pământul, pasiunile, frământările și efortul său... De drept, doctrina lor este una de pasivitate, de așteptare, de fugă de lucruri; de fapt, însă, este o doctrină moartă sau inoperantă. Tocmai contrariul a ceea ce așteaptă adevărata mistică umană, născută în Occident.

Creștinismul, în ciuda unor aparențe pe care și prietenii și adversarii săi le place să le accentueze, este religia progresului universal. Fără îndoială că și creștinismul, ca și budismul, predică dezlipirea, asceza și, odinioară, a populat deșerturile, a produs sfinți și a dictat pagini ce te fac să te gândești la viața și învățătura fachirilor. Dar în creștinism este mai profundă credința în învierea Pământului decât admirația pentru stiliți. Creștinismul bine instruit nu se simte dezorientat printre marile curente ale gândirii moderne, ci se dezvoltă în toată libertatea ca într-un mediu natal" (II, p. 139-140), în acest mediu în care Fiul lui Dumnezeu S-a coborât, S-a întrupat, a trăit și a murit.

De aceea "crucea nu este umbra morții, ci semnul progresului. Creștinismul nu ne face neumani ci supraumani. De aceea, el rămâne acceptabil ca și credință, pentru o generație care cere religiei nu numai să ne facă înțelepți și să ne lege rănile, dar să facă din noi critici, entuziaști, cercetători, cuceritori" (II, p. 124).

Crucea, semnul distinctiv al creștinismului "nu este numai semnul ispășirii, ci semnul dezvoltării prin suferință. Resemnarea nu e decât forma ultimă a luptei împotriva răului, transformarea în Dumnezeu a învingerilor inevitabile" (II, p. 162).

 

Drum spre Dumnezeu

Ca și iudaismul, dar mai mult decât acesta, creștinismul este religia care descoperă drumul care duce la Dumnezeu cel viu. Religiile păgâne nu ne spun ce este Dumnezeu. Adorând pe Marte sau pe Venus, cei vechi se adorau pe ei înșiși. Este veșnica tendință a omului de a se considera pe sine centrul lumii, și de a glorifica instinctele, chiar cele mai obscure. Ori, dorința și instinctul sunt iluzii. Religia și iubirea păgână sunt în ele însele iluzii. Creștinismul vrea să ne pună în adevăr, adică să facă adevărate relațiile noastre cu Dumnezeu, cu alții; să facă iubirea adevărată. Pentru a face adevărată iubirea, nu există altă normă decât purificarea dorinței. E ceea ce ne învață și religiile orientale, ceea ce ne spune și filosofii când cer înțeleptului să ne scape de iluzii și să caute Frumosul, Adevărul, Binele și Unul (Platon și Plotin). Această căutare este însă zadarnică în afara Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, "calea, adevărul și viața".

Creștinismul nu se poate separa de Cel ce l-a generat, Isus Cristos. Creștinismul nu este rodul unui efort omenesc; el nu este o religie în sensul în care Marx spunea că omul creează religia. Manifestarea lui Dumnezeu nu este în primul rând în cosmos (ca în religiile naturale), nici în conștiință (ca în pietism), ci în Istoria omenească, în care Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a făcut Om, ca pe om să-l ducă la Dumnezeu.

 

Credință, nu suprastructură, nici ideologie

Aderarea minții și a voinței la acest adevăr este credința. Creștinismul se bazează deci pe credință, care este un act liber, consimțit în mod personal: răspunde conștient la o chemare. Chemarea este revelația lui Dumnezeu prin Isus Cristos, revelație care trebuie să întâlnească efortul omului. Din această întâlnire scânteiază credința.

De aceea creștinismul nu este o "suprastructură", adică absolutizarea unui anume angajament politic, expresia religioasă a unui grup social sau armătura spirituală a unei determinate colectivități. El este mai mult o chemare decât o programare, o ascultare, mai mult decât o interpretare marginală (III).

Deși uneori creștinismul s-a compromis cu ideologia ambiantă, el nu este ideologie, deoarece credința este o chemare acceptată și nu o interpretare dedusă (aceasta poate fi teologia); el nu exprimă o situație, ci răspunde unei interpretări divine; apoi, ea depășește orice mesianism parțial. Credința în Isus Cristos ne descoperă iubirea Lui, iar aceasta este universală. Orice iubire a cuiva care exclude iubirea altuia nu este iubirea lui Cristos" (Madeleine Delvél, cit. III, p. 111).

Este adevărat că Împărăția lui Dumnezeu este viitorul lumii, dar acesta nu înseamnă ideologie, adică proiecția iluzorie a unui viitor dorit. Creștinismul nu anulează istoria ci, dacă Cel înviat a proclamat biruința Sa decisivă și a asigurat reușita Planului lui Dumnezeu, prin aceasta nu se suprimă procesele terestre, biologice și politice. Cunoașterea sensului istoriei nu dă creștinismului cheia unui model prefabricat, înlăturându-i povara care constituie riscul oricărei decizii istorice, ba chiar eventualul ei eșec. "Ceva îi este promis; cineva îl așteaptă după moarte, dar acesta nu e un stimulent sau un tranchilizant. Creștinul posedă, în caritate, legea fundamentală a perfecțiunii omenești și, deci, a transformării lumii" (Constituția Conciliului Vatican II "Gaudium et Spes"), dar el trebuie să alimenteze acest foc cu hotărâri laborioase și munci grele, care interzic orice triumfalism" (III, p. 112).

"Creștinismul este mult mai revoluționar decât revoluția care se împotmolește în biruința ei și se degradează în tiranie stabilită. El este mai pacific decât orice violență, deoarece el dezarmează agresivitatea chiar în inima ei. El este mai universal decât orice coaliție, chiar la scară internațională, deoarece el nu exclude pe nimeni de la oferta mântuirii. El este mai înnoitor decât orice renovări cu suflu scurt, și amintește oricărui pozitivism, atât celui de insurecție, cât și celui al ordinii, că Împărăția lui Dumnezeu nu este rodul nici-unui determinism. El înțelege să aprecieze, la nivelul său, întreprinderile omenești, chiar cele mai inevitabile în aparență, oprindu-le să-și confere o totală nevinovăție (și cu atât mai mult o sacralizare), deoarece ele nu pot să nu se afunde în păcatul lumii. Așa făcând, creștinismul se prezintă ca unica Evanghelie, singură capabilă să reclame o adevărată credință, în sensul cel mai strict al cuvântului" (III, p. 113).

 

NOTE

[1] "Trebuie recunoscute ca nereușite încercările de a demasca și înlătura învățăturile morale ale creștinismului pe calea declarării lor drept compilație, ca fiind lipsite de originalitate, de legătură cu realitatea, de profunzimea dovezilor... Învățătura morală creștină își are propria sa înfățișare, specificul său, psihologia sa, datorită cărora putem s-o deosebim de învățătura morală stoică, budistă, iudaică, neoplatonică, să deosebim și logica și psihologia ei" (V.N. Șerdakov, în Psihologia religiei, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1976, p.155)

[2] În acest sens, păcatul e o noțiune exclusivă a religiei ebraico-creștine. În afara Bibliei nu se găsesc decât tentative incerte referitoare la noțiunea păcatului.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire