pregateste pagina pentru tiparire

































 
 BISERICA 

Biserica
pr. Eugen Popa

achizitionare: 20.04.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior MIREASA LUI CRISTOS

Biserica este Mireasa lui Cristos, "Mireasă neprihănită a Mielului jertfit, pe care Cristos o iubește, pentru că s-a jertfit ca să o sfințească: pe care și-a unit-o printr-o legătură indisolubilă; pe care nu încetează să o hrănească și să o apere; pe care și-a vrut-o unită și supusă în iubire și fidelitate; pe care a încărcat-o cu haruri cerești, pentru ca astfel noi să putem înțelege ce înseamnă iubirea pe care ne-o poartă Dumnezeu și Cristos, iubire ce întrece orice cunoaștere" 43).

În mod mistic, în sensul că Cristos a comunicat Bisericii propria lui viață, Biserica formează un singur Trup, o singură Persoană cu Cristos 44). Ca atare nu-i poate fi mireasă.

Dar Biserica este și distinctă de El. Ea are o personalitate creată, distinctă de personalitatea increată a Întemeietorului ei. Ca atare, ea poate fi Mireasa Lui.

 

Mamă

După Sf. Pavel, Biserica este Mama tuturor celor care nasc în Spirit (cf. Ef 5; Gal 4; 2 Cor 11, 2-4) primind o nouă viață, trăind într-altă sferă de existență: viața lui Cristos. Sfinții Părinți din primele veacuri numesc adesea Biserica "Mamă". Ea își exercită maternitatea prin Cuvânt și Sacrament. Astfel ea face ca în noi să nască și să crească viața divină. Dar, în timp ce prin nașterea naturală copilul se desparte de mamă, Biserica născându-ne, ne primește, ne unește cu ea, ne educă în spiritul copilăriei spirituale - după cerința lui Cristos (cf. Mt 18, 2-4) - până ajungem adulți în Cristos - cum se exprimă Sf. Pavel. (cf. Gal 3, 19-29).

 

Împărăția lui Dumnezeu

Biserica este Împărăția lui Dumnezeu, "Împărăția pe care Isus a venit să o vestească și să o înaugureze în mod misterios, dar care încă aici pe pământ își ia începutul și înaintează prin suferințe și cruci spre plinătatea în care va ajunge în lumina gloriei, a celor înviați" 45), sau, cum se exprimă Conciliul Vatican II, Cristos "a inaugurat pe pământ împărăția cerurilor și ne-a descoperit misterul ei, iar prin ascultare ne-a lucrat mântuirea. Biserica, în care împărăția lui Dumnezeu este deja prezentă în taină, crește în mod vizibil în lume prin puterea lui Dumnezeu" 46).

În Împărăția lui Dumnezeu oamenii găsesc mântuirea adusă de Cristos, căci El vrea ca mântuirea să se realizeze nu în mod individual, fără nici o legătură între unul și altul, ci în mod social. Biserica e un popor, o societate, în care și prin care oamenii sunt uniți cu Cristos și uniți între ei. Aceasta e Împărăția lui Dumnezeu, prezisă de profeții Vechiului Testament (cf. Daniel 2, 44), predicată de Isus, (cf.Mc 1, 14) și de învățăceii Săi (cf.Lc 9, 2).

Această Împărăție e interioară și spirituală (cf. Lc 17, 21), dar nu în mod exclusiv. Până la dezvoltarea ei deplină, la sfârșitul istoriei (cf. Mt 13, 49), Împărăția cuprinde și pești buni și răi, grâu și neghină, dar atunci va fi "secerișul" (Mt 13, 30).

E mare lucru "pentru noi toți care cerem în fiecare zi să vină împărăția lui Dumnezeu - cât și pentru cei disperați, cuprinși de tristețea și umbrele acestei existențe la care au ajuns fără să fie întrebați - să te gândești că această împărăție a lui Dumnezeu, ascunsă ochilor noștri, se găsește aici în viața adâncă a Trupului mistic". 47).

Aici pe pământ, Împărăția lui Dumnezeu e în pelerinaj, și, împreună cu Cristos, crucificată, obiect de veșnică contrazicere, pentru ca oamenii, mergând pe urmele lui Cristos, să-i împlinească opera, misiunea de a coopera cu Dumnezeu la mântuirea sufletelor.

"Pelegrinând pe pământ pe urmele lui Cristos, în necazuri și prigoane, noi suntem asociați suferințelor Lui, după cum Trupul e unit cu Corpul: uniți cu El în suferință, ca să putem fi uniți cu El în slavă" 48). Căci a doua fază a împărăției, fază escatologică, este cea glorioasă și definitivă: Biserica triumfătoare, imaginea Celui înviat.

 

Sacrament

Conciliul Vatican II prezintă Biserica ca și taină sau sacrament, adică "semn și totodată mijloc de unire intimă a omului cu Dumnezeu și semn și mijloc de unitate a întregului neam omenesc" 49). Așa după cum natura omenească asumată de Cuvântul lui Dumnezeu în mod indisolubil ca instrument de mântuire, la fel Biserica este instrumentul Spiritului lui Cristos în vederea creșterii Trupului Său 50). După cum Cristos este sacramentul lui Dumnezeu, manifestarea Lui în lume, la fel Biserica este pentru lume sacramentul lui Cristos. Prin Biserică se relevă omenirii că prin Cristos, Dumnezeu însuși operează mântuirea lumii ca să facă pe oameni frați ai lui Cristos, transformându-i prin Spiritul Sfânt.

Structura vizibilă și socială a Bisericii este semnul și instrumentul acțiunii lui Cristos în Spiritul Sfânt, Spiritul Sfânt este principiul Bisericii, pe când restul (ierarhia, paplitatea, euharistia, sacramentele) sunt mijloacele transformării interioare.

Consistența Bisericii vine de la ceea ce ea semnifică, de la relația spirituală cu Cristos total: Cap și membre în spiritul Sfânt ce cresc prin Grație 51).

 

Sfântă și penitentă

Biserica neprihănită este și penitentă. "Aceasta este poate cea mai tulburătoare, dar și cea mai măreață enigmă a Bisericii... și de aceea frații dizidenți, scandalizați, care-i refuză acest titlu de neprihănită, ca și unii catolici intimidați care refuză să-l recunoască, cred că Cristos iartă mai degrabă scuipatul ce se aruncă pe fața Bisericii, decât cel mai mic dubiu în legătură cu sfințenia Iubitei Sale" 52).

Fața Bisericii pare multora o mască sfântă care ascunde pete și urâciuni, obiect de discuții, de scandal, de stigmatizare, ca apoi să se strige, ca și Voltaire: "Striviți nemernica!"

Dar, când vorbim fie despre greșelile ierarhiei, fie despre decăderile uneori îngrozitoare ale lumii creștine, discursul nostru e pătruns de o înșelăciune căci - zice Jacques Maritain - "adevărul e că după imaginea lui Cristos neprihănitul, și Biserica este neprihănită, dar nu în același sens" 53).

Personalitatea lui Cristos este personalitatea Cuvântului divin, "sfânt, nevinovat, fără pată". El a luat asupra sa păcatele lumii, păcate ce-i sunt străine, ca să se substituie victimă de ispășire în locul omenirii păcătoase? (cf. 2 Cor. 5, 21). "Din iubirea care l-a legat de păcătoși, El s-a îmbrăcat cu toate păcatele" 54).

Personalitatea Bisericii este o personalitate creată, iar membrii care-i compun trupul sunt expuși păcatului. Acțiunea de transformare din partea Bisericii e limitată de voința oamenilor. De mizeriile și păcatele noastre nu sunt responsabile principiile Bisericii, ci răutatea inimilor noastre. Sf. Augustin vorbește de blânda și irezistibila forță a grației lui Dumnezeu care poate supune voințele, dar poate totuși întâlni rezistență obstinată 55).

Nici un membru al Bisericii nu este impecabil, dar Biserica este fără pată și infailibilă. Ea nu poate greși când caută și când explică adevărul de credință, "care nu este numai căutare, dar este certitudine" 56).

"Infailibilitatea" este un termen negativ, care însă indică o realitate pozitivă, și anume: posesia și comunicarea sigură a adevărului. Deci Biserica păstrează cu fidelitate "depozitul" revelat care i-a fost încredințat ( I Tim 6, 20) și, condusă de Spiritul Sfânt, nu va greși în explicarea mesajului revelat. Acesta este atât de bogat și conține aspecte care se descoperă Bisericii în mod progresiv. Pe lângă aceasta, expresiile (cuvintele, formulele, imaginile, exemplele) adevărului revelat sunt legate de expresiile și conceptele lumii, proprii unei determinate epoci. Ele conțin adevărul, care-și păstrează valoarea cu toate vicisitudinile de timp și de cultură, dar conțin și elemente ce se schimbă cu timpul. Una este adevărul, mereu același, alta este expresia lui, ce poate varia. În căutarea noilor expresii Biserica va găsi, fără greșeală, în mod infailibil, expresia cea mai potrivită pentru oamenii cărora le vorbește.

Episcopii au mandatul dat de Apostoli să conducă, să învețe, să administreze sacramentele. Apostolii erau preocupați ca după moartea lor oficiul pastoral să fie transmis mai departe (cf. Fapte, 20, 25,28; Tit 1, 5). Episcopii au deplina autoritate pastorală. Dar toți împreună - uniți cu episcopul Romei - păstrează în Biserică adevărul lui Cristos.

Toți membrii Bisericii sunt infailibili în credendo, iar ierarhia in docendo.

"Totalitatea credincioșilor care au primit miruirea Spiritului Sfânt (Ioan 1, 2, 20, 27) nu pot greși în credința lor, manifestând acest privilegiu prin sensul supranatural al credinței întregului popor, când «începând de la episcopi până la ultimul laic» (Sf. Augustin) își exprimă consimțământul în mod universal în materie de credință și morală" 57).

Episcopii sunt infailibili, nu individuali, ci în legătură între ei și urmașul Sf. Petru, când învață în mod autentic lucruri care se referă la credință și morală. Aceasta, mai ales când sunt reuniți în Conciliu ecumenic (cf. Mt 28, 20; Fapte 5, 32; 15, 28; Gal 1, 12).

Și dacă se ivește vreo disensiune între episcopi, care este criteriul după care trebuie să ne conducem?

Roma, cu episcopul său, care are misiunea lui Petru, adică de a ține Biserica unită, de a o păzi în unitatea credinței și a vieții. Petru Fundamentul Bisericii! (cf. Mt 16, 18).

Din funcția de a ține unită Biserica, derivă importanta funcție de învățător. Ca și cap al colegiului episcopal infailibil, episcopul Romei, urmașul Sf. Petru, Papa, are această prerogativă în mod particular. (cf. Lc 22, 32). El este farul. Asta nu înseamnă că el proclamă dogme fără să țină contact cu Biserica, fără să se consulte cu ceilalți episcopi. El spune numai ceea ce crede Biserica întreagă.

Chiar și atunci când nu este dogmă ceea ce afirmă Papa 58), totuși nu este lipsit de Spiritul lui Dumnezeu ceea ce ne învață (cf. Evrei 13, 17). De aceea trebuie primit cu supunere, sens catolic, dar și cu libertate teologică.

În afară de materie de credință și de morală și Papa poate greși. Ca persoană, membru al Bisericii, poate și păcătui.

Isus a dat episcopilor și papilor puterea de a conduce, precum și ajutorul de a trăi o viață demnă de funcțiile lor. Și de fapt, considerată global, fără aprecieri pătimașe, istoria ierarhiei Bisericii este plină de lumină evanghelică și sfințenie, ceea ce nu exclude posibilitatea unor decăderi individuale, regretabile, născute din refuzul personal de a urma pe Cristos.

Cei care păcătuiesc, ca și lumea care se găsește în mizerie și suferință, nu sunt în această stare din cauza Bisericii, ci mai de grabă fiindcă le lipsește Biserica. Cei care au primit-o în întregime, cu învățătura, cu sacramentele, cu morala și ierarhia ei, datorează ei echilibrul lor interior, și cea mai înaltă perfecțiune morală: sfințenia.

În propria sa personalitate care transcende personalitatea membrilor ei, Mireasa lui Cristos, Biserica, este fără urmă de păcat. Când ea face pocăință (posturi, ajunuri, renunțări, mortificări, etc), când se acuză, Biserica ia asupra ei păcatele membrilor ei. Biserica nu este fără păcătoși 59), dar ea este fără de păcat.

"Membrele ei, laici, clerici, preoți, episcopi sau papi, care nu o ascultă, sunt înșiși răspunzători de păcatul lor, dar nu Biserica ca persoană..." 60)

Frontierele Bisericii cuprind tot ce e bun și curat în membre, drepți sau păcătoși, lăsând la o parte tot ce este urât, chiar în cei drepți. Frontierele Bisericii trec prin inimile noastre. Ele despart binele de rău. Reține binele, refuză răul. Când oamenii trăiesc în stare de păcat (fără grație și fără caritate) ei se sustrag de la viața Bisericii. Faptele lor nu sunt pete pe fața Bisericii, căci nu sunt faptele ei 61).

 

Popor al lui Dumnezeu

Conciliul Vatican II numește Biserica Poporul lui Dumnezeu: "În toate timpurile și în orice națiune, cel ce se teme de Dumnezeu și împlinește dreptatea, este plăcut Lui. Bunăvoința lui Dumnezeu a fost ca oamenii să nu primească separat sfințenia, în afară de orice legătură reciprocă; din contră, El a vrut să facă un popor care să-l cunoască în adevăr și să-l slujească în sfințenie... Condiția acestui popor este demnitatea și libertatea de fii ai lui Dumnezeu, în inimile cărora Spiritul Sfânt locuiește ca în templu propriu. Acest popor are ca și lege porunca nouă a iubirii (Ioan 13, 34), iar destinul său este Împărăția lui Dumnezeu inaugurată pe pământ de către Dumnezeu însuși, împărăție care trebuie să se lățească până când, la sfârșitul veacurilor, își va primi desăvârșirea, adică atunci când va fi apărut Cristos, viața noastră" 62).

"Neam ales, preoție împărătească, națiune sfântă, popor pe care și l-a ales Dumnezeu" (I Petru 2, 9-10), sunt atributele membrilor Bisericii.

Laicii fac și ei parte din poporul lui Dumnezeu, în care nu există deosebire de rasă sau națiune, condiție socială sau sex, căci toți sunt frați în Cristos, toți participă la misiunea Bisericii, de mântuire, ca și la misiunea sa profetică. Toți au aceeași grație, aceeași preoție. Preoții (presbiteri, bătrânii) erau aleși ca să fie servitorii primelor comunități creștine. Ei nu sunt "supra creștini", ci funcția lor este pe linie de serviciu, în mod stabil (caracter). Deci nu fiecare creștin e preot, cu funcție în Biserică, dar toți membrii Trupului lui Cristos au demnitatea preoțească. Ca "preoție împărătească" toți creștinii sunt chemați să-și consacre viața lui Dumnezeu. În acest sens toți cei botezați formează un corp preoțesc: viața creștină trebuie să fie o consacrare.

Preotul hirotonisit are și el acest rost. Dar pe lângă aceasta, el trebuie să ajute poporul lui Dumnezeu să-și poată împlini această sarcină, având puterea să-l învețe, să-i administreze mijloacele darului, să-l conducă spre perfecțiunea vieții creștine. De aceea el participă din preoția lui Isus Cristos.

În cer, unde "preoția împărătească" va fi deplin desăvârșită în poporul lui Dumnezeu și în toți membrii lui, cultul de laudă și de mulțumită nu va mai fi mijloc de grație, ci o expresie a slavei interioare; nici sacrificiul sacramental nu va mai fi celebrat, nici preoția sacramentală nu va mai fi exercitată. Atunci se va arăta că cel ales dintre creștini, la fel ca oricine, este preot și rege... Această "preoție împărătească" va rămâne în veșnicie ca rod al jertfei crucii 63).

 

Mama Bisericii

Cea mai de seamă fiică a poporului lui Dumnezeu este Mama lui Isus, Maria. Ea este cel mai de seamă membru al Bisericii: "portio maxima, portio optima, portio praecipua", cum o numește Papa Paul al VI-lea. Și ea este înglobată în Biserică și face parte din acest ansamblu la a cărei naștere a conlucrat. Prin această conlucrare, ea Fiică, devine Mamă: "Figlia, del suo Figlio" (cum o numește Dante) și Fiica Bisericii pe care a născut-o.

Deoarece Biserica este continuarea misterului Întrupării, a Morții și a Învierii lui Isus, Maria, Mama lui Isus, care a fost adânc legată de aceste mistere, e și Mama Bisericii, căreia, prin faptul unirii în Cristos, îi este anterioară 64).

Papa Paul al VI-lea în discursul din 21.XI.1964 la Conciliul Vatican II, când se discuta întroducerea doctrinei mariale în Constituția despre Biserică, și deci legătura fundamentală între Mamă și Biserică, zicea: "aceasta corespunde scopului Conciliului, care este de a arăta fața Sfintei Biserici, căci realitatea Bisericii nu se găsește numai în structura ierarhiei, în liturghie, în sacramente, în hotărârile juridice. Esența sa adâncă, izvorul primar al eficienței sale de sfințire, trebuie căutat în unirea sa mistică cu Cristos". Dar această unire cu Cristos și-a atins forma supremă și exemplară în Maria: misterul Bisericii începe cu Ea, "în al cărui sân s-a unit Mirele cu mireasa" (Sf. Augustin).

«Viața poporului lui Dumnezeu, în Orient ca și în Occident, a dovedit că Ea este de fapt calea spre Domnul. Credinciosul aude pe Isus zicându-i: "Fiule iată mama ta". Dar scris este și aceasta: "Mamă iată fiul Tău"». Maria Mamă iubește pe fiii Bisericii... În felul acesta mântuirea va apare, nu numai sublimă, dar mult mai umană de cum am crede.

Maria este însă nu numai Mama Bisericii, dar este și icoana vie, tipul Bisericii: privind-o pe Ea, vedem Biserica.

E tipul Bisericii ca Mireasa lui Cristos: fie în momentul Întrupării, fie la picioarele crucii, Maria a reprezentat Biserica; ba chiar, era Biserica în persoană.

E tipul Bisericii neprihănite, și plină de dar, căci în Maria, Biserica strălucește de perfectă curăție, de plinătatea Grației.

E tipul Bisericii care se roagă, Ea fiind cea dintâi care se roagă în Biserică și cea dintâi adoratoare.

E tipul Bisericii mediatoare și mamă, căci Maria a născut și a crescut pe Isus mijlocitorul (cf. Romani 8, 34; I Tim 2, 5; Ioan 2, 1-2).

Dar Maria este și tipul Bisericii triumfătoare, căci "în cer, unde ea este slăvită, trup și suflet, mama lui Isus reprezintă și inaugurează Biserica în desăvârșirea ei în veacul ce va să vie" 65).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire