pregateste pagina pentru tiparire

































 
 ARTĂ - CULTURĂ 

Cruci de gratii - Biblice
IPS Ioan Ploscaru

achizitionare: 27.04.2003; sursa: Helicon

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior FRAȚII PATRIARHULUI IOSIF

Iosif, copil fraged, vândut rob de frați,
E dus în Egipt de mâini sacrilege,
dar pentru credință și sfânta lui Lege
(Cum Domnul nu alege între robi și împărați)
îl urcă-n mărire de rege.

Când El împlinește profeticul vis,
trec anii - primii șapte - mare de-avuție,
dar alții șapte-ndată urmează-n urgie
când cerul-jăratec ce arde deschis,
preface pământu-n pustie.

Vin frații-n Egipt, după hrană, săraci
Iosif îi cunoaște-n slăbita figură,
dar doru-și ascunde și plânsul ce-l fură,
și-amenință groaznic, strigând prin tălmaci
cu glasul în scrâșnet și ură:

"- Noi știm cum fac pândă pe-ntregul hotar,
cum mișună-n țară tâlhare iscoade:
Asiro-Caldeii și negre noroade,
ca tigrii ne-adulmecă țara-n zadar
sălbatice hoarde nomade.

Acum veniți și voi, spioni din Canan
ca istmu-ntre ape și-a mărilor punte
s-o spargeți mai lesne aflând amănunte?
Aflați dar ce dăm noi la neamul dușman:
Doar lanțuri, dar nici un grăunte!"

"- Să ne ierți Stăpâne, suntem fii săraci,
doisprezece-n număr la-un bătrân părinte!"
"- Abea-a deschis gura și vipera minte!
Ești șarpe-năpârcă, învață să taci!
Nu zece va am înainte?"

"- Câți zis-am avut-a bătrânu-n șireag...
Alți doi de la-o mamă, mai scumpi ca-o țară,
iubirii de tată nespusă comoară,
pe cel mic nu-l lasă să-i treacă de prag
căci primul răpus fu de-o fiară.

Pe-acesta-n odoare-l purta-mpodobit,
avea drag pe Iosif cucernicul tată,
cu fiul durerii orfan dintr-o dată,
așa-a pus bătrânul în fiul iubit
nădejdea vieții-ntrupată.

La trup și la suflet senin și curat,
Iosif era-n toate chipul mamei sale,
mai curat ca albul de crin din petale.
Chiar Domnul adesea prin visuri i-a dat
puteri viitoare regale."

Iosif intră-n casă, plângând tăinuit...
își spală-apoi ochii și-ntrebă deodată:
"- Și cum află moartea-i bătrânul său tată?"
"- I-am dus noi veșmântul iar el a citit
în haina cea-n sânge muiată!

De cum a văzut-o, (și robii-ți spun drept)
bătrânu-l tot cheamă pe nume și plânge
și inima noastră de fii ni se frânge,
pe cel mic în locu-i îl strânge la piept
și haina cea plină de sânge.

Cananul e-n foame de trei ani în rând,
mor turme mugind după-un picur de apă,
câmpia doar fumegă, arde și creapă...
Din codrii ies fiare turbate urlând
căci numai cu sânge s-adapă.

Doar rareori, repezi nori roșii la chip
prin goana întoarsă și-arată mânia,
cât lacrima picur nu varsă tăria
ci-n volbură oarbe furtuni de nisip
întind peste țară pustia.

Un vânt din deșerturi aduce-n apus
duhori de cadavre din triburi stârpite,
la noi cimitirele-albesc desvelite,
cât vezi, tot schelete cu coastele-n sus
deavalma și oameni și vite.

Mari vulturi, cum n-au fost pe țară nicicând
pândesc uși de corturi din colțuri de piatră,
ne apără noaptea, doar focul din vatră
căci lei sar în praguri și scurmă urlând
iar hiena rânjește și latră.

Pe câmpuri, la oase, șacalii se strâng
la stârvuri ce corbii se bat să destrame,
iar noaptea prin corturi sărmanele mame
veghează copiii cu febră ce plâng
și strigă-n delir că li-e foame!

Și robii tăi, umbre ce ies din mormânt,
de foame-au plecat prin pustiuri departe...
Afla-vor bucate? Și cui să le poarte?
căci prunci de la sân am văzut la pământ
sugând de la mamele moarte.

Ai noștri au încă vreo câteva oi,
ce lemne uscate-nzadar cearc-a roade!
N-au robii tăi arme și nu sunt iscoade!
ci-au gândul la pruncii pe moarte și goi...
ei nu vin să fure-ori să prade!

Adus-am aicia tot banul de-argint...
Tu dă-ne ce mila va vrea să te lase,
c-ajunși poate-n țară, în loc s-aflăm case,
găsi-vom doar stâlpii ieșiți din pământ
și vulturi pe-un alt câmp de oase!"

"- Să iau bun cuvântul, să duceți vre-un bob,
aici veți aduce pe micul vost frate
când vă veți întoarce iar după bucate,
eu țin pân-atuncia pe unul ca rob
să văd de-ați grăit cu dreptate!

Rămâne-n prinsoare cel zis Simeon!
și de nu vă-ntoarceți pân-ia capăt anul,
va pieri cum piere-n Egipt tot dușmanul
și mă jur pe tronul ce stă Faraon
pieri-veți și voi și Cananul..."

Dar pieptul lui Iosif e-n flăcări de dor
de micul său frate de la-aceeași mamă,
la cei mari le iartă cumplita lui dramă,
iar gându-i străbate deșertul în zbor
spre tatăl ce plânge și-l cheamă.

.........................................................

Spre nord caravana cu grâu și ulei
prin pietrele arse cu greu șerpuește...
spre nord, unde foamea și moartea rânjește,
cum crește pustiul, în suflet la ei,
și grija și groaza sporește.

Bătrânul se simte lovit de destin.
Să-i plece și cel mic, nu vrea nici să știe -
"- De nu-l ducem tată, cel prins n-o să vie,
și de nu ne ducem cu Beniamin,
ne ducem la moarte-n robie!"

Iar Iuda de lacrimi, grăește deabea:
"- Nu plânge bun tată, ci lasă-l cu mine,
să fie - de nu-l voi aduce cu bine -
în blestem lovită familia mea,
cu moartea de cer și de tine!"

.................................................

Din nou caravana pe drum ars și stânci,
coboară deșertul cu teamă și-n silă,
să caute hrană să capete milă...
și fețe slăbite cu brezdele-adânci
se clatină-n mers de cămilă.

Iosif îi primește sever ca strein,
le lasă argintul, le dă de mâncare,
întreabă de casă pe fieștecare,
dar ochii-i sunt țintă la Beniamin,
ce-i umple pe toți de mirare.

Chemând sclavu-i zise: "- Să nu iai nimic!
în saci lași argintul și faci ce-ți voi spune:
le dai din bucatele-alese și bune,
și-n taină, în sacul ce-l dai celui mic,
paharul acesta-l vei pune!"

Ieșind din cetate, sărmanii drumeți,
cu sufletu-n pace pășesc spre hotare...
deodată, din urmă-aud tropot și care
și-n goană nebună soldați călăreți
bat caii-nspumați să-i omoare!

Coloana-i închide-ntr-un cerc de oțel
cu vârfuri de suliți în piepturi și spate,
o pleoapă de mișcă și fieru-îi străbate
sub lamele grele ce-i strâng în inel
nici inima-n piept nu mai bate.

"-Voi sunteți păstorii săraci din Canan?
(îi întreabă capul), ce-ați fost după grâne"?
"- Da, chiar robii tăi sunt, preabune stăpâne!"
"-Tot tâlhari sunteți voi și de neam dușman
și inimi de scorpii și câine!"

Stăpânu-a crezut la minciună și prea
v-a-ncărcat de daruri, că-i milos din fire,
v-a lăsat argintul, iar drept răsplătire,
i-ați furat paharul din care ghicea,
scump aur bătut cu safire!"

"- Să rămânem robi, cu toții,-n sol străin
de-am furat paharul!" "- Nu toți, dar cel care
va fi fost tâlharul, nu are scăpare!"
iar vasul din sacul lui Beniamin,
găsit, îi umplu de teroare.

Prin țară se-ntreabă văzându-i în praf,
de gât trași cu funii și brațe legate:
"- De ce-s duși străinii târâți prin cetate?"
"- Sunt hoți și iscoade, intrați pentru jaf
și crime ce nu-s cercetate!"

" - Noi n-am avut milă - zic duși de soldați -
de Iosif, când milă cerea să ne fie
de frageda-i vârstă și copilărie...
Iar Domnu-n pedeapsă ne dă-acum legați
pe-aceeași cărare-n robie!"

Egiptu-i o mare piață de sclavi,
aduși din deșerturi, cărați peste mare,
de limbă diversă, diverși în culoare,
în lanțuri așteaptă vânzârea și-s gravi
în sânge și praf și sudoare!

Îi țin sub povară să ia preț urcat,
din sânge-și fac pâinea - câștiguri perfide -
în munci îi omoară, zidind piramide,
pe fratele nostru, de viu l-am vărsat
în iadul ce-aici se deschide.

Egiptul e țara de negru mister
căci zei sunt și boii și câinii ce latră,
la ei și scrisoarea e tot idolatră,
înalță morminte cu creștetu-n cer
pe sânge mai mult decât piatră.

Sunt cruzi și vicleni ca pantere și lincși
și țin milioane la muncă-n robie.
Înalță-n secrete, cum nimeni nu știe,
coloși, piramide și temple și sfincși,
vieți dau pe piatra pustie.

În temple coloane cât stânci mari pustii,
din noaptea lor singur ecoul răspunde.
Sub bolți reci zac mumii, și groaza s-ascunde...
iar Nilul aduce pe mal bogății
și nimeni nu știe de unde!"

.........................................................

Iosif îi primește pe-un tron maiestos.
Târâți de soldați, printre negrii de pază,
văzându-l îi umple cutremur și groază...
Dar dânsu-i privește tăcut și duios,
iar ochii lui blânzi lăcrimează.

Ei toți de la Ruben la Beniamin,
sunt pulbere, zdrențe, șiroi de sudoare,
doar lanțul dă sânge pe moarta paloare,
aduși între suliți, abea se mai țin
de rănile vii la picioare.

Iosif îi întreabă, abea stăpânit:
"- Mai este în viață cucernicul tată?
jelește-și copilul ce-a fost altă dată?
mai cheamă-l pe nume? Mai plânge amăgit
pe haina cea-n sânge muiată?

Putut-a să vadă că-i pleacă din prag
trecând prin deșerturi ce-aduc pătimire,
putut-a să vadă că-i pleacă-n neștire
și cel ce avea locul copilului drag
iubit cu-nmiită iubire?

"- Eu sunt Iosif-robul vândut pe argint!
târât de cămile-n deșerturi departe,
de temniți și târguri de sclavi mi-a fost parte!"
Cum prind ei cuvântul, cad toți la pământ
și-așteaptă sentința de moarte.

La vestea nespusă, cel mic, Beniamin,
nici paza, nici teama, nici lanțul nu-l ține,
s-aruncă la pieptu-i uitându-și de sine:
"-Te-a pus Domnu-rege în solul străin,
ce mare și bun e cu mine!"

"- Sculați, nu vă temeți. Cel Sfânt v-a adus.
El întoarce chinu-n fericire...
El mi-a dat avere, mi-a dat strălucire,
încât doar cu tronu-i Faraon mai sus
iar eu după el, în mărire."

V-am ales în țară-un paradis vestit
cu livezi și ape și grădini în floare,
unde-ntinde Nilul brațele spre mare.
Aduceți pe tata să-l văd fericit
la mine-n Egipt până moare!"

... Pe cărări umbrite de eucalipt cu fiii,
pe familii, și Iacob coboară
din țara cu foamete, moarte și fiare,
iar inima-i sfântă găsește-n Egipt,
pierduta și plânsa comoară!...

.........................................................

Cum Iacob adoarme cu sfinții curând
văd frații că Iosif îi ține ca-n mână,
în cuget îi mustră vânzarea păgână
sosesc toți la dânsul și-l roagă plângând
cu fruntea plecată-n țărână:

"- Ne-a spus bunul tată, când se stinge lent
că-n inima vie-îi tot sângeră-un spine:
Pe dragostea sfântă ce tu i-o știi bine,
te roagă din moarte, ca sfânt testament,
să ierți ce-am făcut noi cu tine!

Să ne uiți omorul ce l-am plănuit
că l-am plâns pribegi, pierduți sub stele afară,
ne-a hăituit Domnul cum vânezi o fiară,
cu foame și groază, și robi ne-a târât
în lanțuri departe de țară!

Văzând des Egiptul de idoli și sclavi,
vedeam spectrul morții cum caută-anume
și inima-n piepturi s-o ia s-o sugrume,
și-aflam în căminuri copii bolnavi,
noi n-am avut pace pe lume!"

Iosif îi cuprinde în brațe suav,
plângând de-amintirea duiosului tată,
de soarta sa crudă și-atât de-ncercată,
de drumuri, de temniți și-n târguri ca sclav,
și zice cu voce-necată:

"- Sculați-vă-n pace, deși m-ați vândut,
să nu aveți groază și teamă de mine,
c-a-ntors însuși Domnul vânzătoarea spre bine
și mie și vouă din ea ne-a făcut
lumini și cărări de destine!"


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire