pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

Urmele lui Dumnezeu
IPS Ioan Ploscaru

achizitionare: 28.03.2005; sursa: Editura Signata

REVELAȚIA

Vedem că în această viață omul nu poate cunoaște pe Dumnezeu, decât în mod indirect, prin creația Sa și acțiunile Sale. Știm că Dumnezeu este de la sine preafericit. Deci nu avea nevoie să creeze. Și totuși de ce a făcut-o? Sfântul Augustin spune simplu: "Noi existăm pentru că Dumnezeu este bun". Iar Biserica ne învață: "Dumnezeu a creat lumea, ca să dea din bunătatea Sa lucrurilor pe care le-a făcut!"

Crearea lumii este expusă în Biblie (Cartea Facerii) într-o relatare populară adaptată epocii respective și oamenilor cărora li s-a scris. Moise a trăit cu circa 1.500 de ani înainte de Cristos. Nici știința nu a pătruns și nu a ajuns să cunoască cum și când s-a format Universul, decât lansând o mulțime de ipoteze.

Până acum am meditat despre Natura creată, care este o oglindă a înțelepciunii și măreției Creatorului, de la firul de nisip, până la curcubeul multicolor, sau fluturele care zboară din floare în floare. Totul în natură ne vorbește despre Dumnezeu. Dar în afară de natura creată, mai avem și alte dovezi ale existenței lui Dumnezeu, care se pot cunoaște prin rațiune, fiind de domeniul spiritual, dincolo de materie, și care sunt cuprinse în REVELAȚIE.

Capitolele următoare vor trata despre această cunoaștere. Revelația este descoperirea divină care se cuprinde în:

1. Sfânta Scriptură, sau Biblia și

2. Sfânta Tradiție.

 

1. SFÂNTA SCRIPTURĂ este cuvântul lui Dumnezeu, scris de oameni, care au fost inspirați de Spiritul Sfânt. Biblia este formată din două părți. Vechiul Testament este format din 46 de cărți scrise toate înainte de Cristos, în care găsim descrieri uimitoare pentru acea vreme (când au fost scrise, cu 400-1500 de ani înainte de Cristos), care nu puteau decât să fie revelate de Dumnezeu. Așa este crearea lumii: "La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul..." "A zis să fie lumină..." (Facere 1).

Vechiul Testament este și o istorie a poporului ales, evreii, de la Avram până la ocuparea țării de către romani la anul 40 î. de Cristos, când aceștia au pus rege un idumeu, pe Irod. Împlinindu-se astfel una din profețiile mesianice, și anume, că nu va mai fi rege din Iuda: "Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor, din coapsele sale, până ce va veni împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele" (Facere 49, 10). Vechiul Testament cuprinde și marile profeții despre venirea lui Mesia. Unele din ele sunt atât de precise, încât s-ar părea că vizionarul a fost martor ocular.

Noul Testament cuprinde cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, 21 de Scrisori ale Apostolilor, precum și Apocalipsa, carte profetică. Sfânta Scriptură a fost scrisă în limbile: ebraică, aramaică, limbă folosită pe vremea Mântuitorului, și limba greacă. Întreg Vechiul Testament a fost tradus din limba ebraică și aramaică în limba greacă între anii 300-130 î.Cr. Această traducere se numește Septuaginta (fiindcă a fost tradusă de șaptezeci de rabini). Noul Testament a fost scris în grecește, afară de Evanghelia lui Matei, care fiind anume pentru iudei, a fost scrisă în ebraică (sau aramaică), dar noi nu avem decât traducerea ei în grecește.

La sfârșitul secolului IV, Sfântul Ieronim (+ 420) a făcut o traducere a întregii Sfintei Scripturi, în limba latină, traducere cunoscută sub denumirea de "Vulgata", care a devenit textul oficial al Bisericii Catolice. Sfânta Scriptură sau Biblia este cea mai răspândită carte din lume. A fost tradusă în aproape o mie de limbi. Ea poate fi considerată ca un mesaj, o scrisoare a lui Dumnezeu trimisă întregului neam omenesc.

În Biblie găsim o mare diversitate de stiluri, pentru că la scrierea ei și-au adus aportul oameni din diferite epoci, de diferite mentalități, obiceiuri, clase sociale... Noi trebuie să credem că Biblia a fost scrisă din inspirație divină. Dumnezeu este cauza principală a acestor scrieri sfinte, transpusă prin diferiți oameni. Unele pasaje din Vechiul Testament pun în uimire pe oamenii de știință moderni, astfel:

Champollion J.F. (1790-1832), geolog și egiptolog ilustru, primul care a descifrat hieroglifele egiptene, spunea despre Moise: "Nici geologia, nici știința nu pot formula argumente împotriva descrierii făcute de Moise în Cartea Facerii (Geneza). Din aceasta se vede clar că el a fost un istoric inspirat al timpurilor primitive". Inspirat înseamnă că Dumnezeu i-a poruncit să scrie, i-a cerut ce să scrie și l-a păzit să nu facă greșeli de credință. I-a lăsat însă stilul și cunoștințele proprii.

Ampere Andrei (1775-1836), mare fizician și matematician francez, scria: "Ori Moise avea o pregătire la fel de temeinică ca științele moderne, ori a fost inspirat. Evident, Moise nu avea la dispoziție descoperirile geologice ale epocii noastre! El nu cunoștea fizica, chimia și astronomia, cunoștințe necesare pentru a formula deducțiile științifice; trebuie căutată deci o altă sursă mult superioară, care i-a inspirat exactitatea descrierii sale". (Revue des Deux-Mondes/1953).

Sfânta Scriptură este autentică și inspirată, autoritatea ei este incontestabilă, chiar și pentru adversarii religiei. Dumnezeu a voit să ne arate adevărurile religioase și nu adevăruri științifice. "Intenția Sfintei Scripturi este de a ne arăta cum se merge la cer, și nicidecum ce este cerul!" (Cardinalul Baronius). Cu toate acestea în Biblie nu sunt erori științifice, deși nu acesta a fost scopul scrierii ei. "Dumnezeu este autorul naturii și al științei, precum și al revelației. El nu se poate contrazice!" (Papa Pius al IX-lea).

Sfântul Antoniu cel Mare, mort în anul 356, care a trăit în pustiul Tebaidei (Egipt) primi într-o zi o scrisoare de la împăratul Constantin cel Mare. Discipolii săi fură impresionați că însuși împăratul a binevoit să-i scrie lui Antoniu. Dar sfântul le zise: "Voi sunteți mirați și încântați că împăratul Constantin cel Mare a binevoit să-mi scrie, dar noi trebuie să fim impresionați cu mult mai mult de bunăvoința pe care a avut-o Dumnezeu față de noi, sărmane creaturi, trimițându-ne o scrisoare din partea sa, sub forma Sfintei Scripturi".

 

2. SFÂNTA TRADIȚIE

Sfânta Tradiție cuprinde toate învățăturile date de urmașii Sfinților Apostoli, precum și de părinții Bisericii, până pe la anul 600. În aceste învățături se includ și cuvintele Mântuitorului, date Apostolilor, care nu au fost scrise în Noul Testament. Căci spune Sfântul Ioan Evanghelistul: "Sunt și alte multe, care le-a făcut Isus, care de s-ar scrie, una câte una, mi se pare că nici în toată lumea n-ar încăpea cărțile ce ar trebui scrise" (Ioan 21, 25).

Sfântul Pavel încă zice: "Frații mei, fiți hotărâți și păstrați tradiția care v-a fost făcută cunoscută prin cuvântul și prin scrisorile noastre" (II Tes. 11, 14). Sfântul Ioan Crisostomul certifică faptul că Apostolii au învățat multe lucruri fără a le scrie, ori ele merită aceeași crezare ca și Sfânta Scriptură.

Noi cunoaștem că Sfânta Tradiție este tot de la Dumnezeu, prin Biserica sa, care a păstrat toate scrierile ulterioare, verificând autenticitatea lor, înlăturând tot ce nu este conform cu învățătura adevărată (toate ereziile). Prin Conciliile ecumenice, Biserica a păstrat integritatea Tradiției. Tradiția este absolut necesară mântuirii, alături de Biblie, pentru că din ea aflăm o mulțime de fapte și învățături nescrise în Evanghelii. Necesitatea Tradiției se poate dovedi și din următoarele constatări:

  1. Creștinismul s-a răspândit înainte de a se scrie Noul Testament;
  2. Biblia nu este totdeauna un învățământ clar și complet. Ea a fost scrisă după necesități și nu ca un cod format pentru învățământ;
  3. Biblia cuprinde și pasaje dificile, profunzimea ei scapă uneori și oamenilor mai instruiți;
  4. Până la descoperirea tiparului, foarte puțini erau cei care știau să citească. Chiar și nobilii erau de multe ori analfabeți.

Interpretarea exactă și transmiterea învățăturilor Bibliei Dumnezeu a încredințat-o Bisericii sale, care prin magisterul totdeauna viu (preoții), conduce și dirijează pe credincioșii săi spre limanul mântuirii.

Un catolic și un protestant discutau într-o zi despre Tradiție. Protestantul pretindea că toată revelația se cuprinde în Sfânta Scriptură și că Tradiția este inutilă și fără valoare.

- Ei bine, replică celălalt, dați-mi o Biblie și vă voi dovedi contrariul.
Protestantul îi dădu o Biblie pe care catolicul începu să o răsfoiască, zicând:
- Domnule, eu v-am cerut Cărțile Sfinte, nu această colecție de fabule!
- Dar aceasta este o Biblie! răspunse protestantul.
- De unde știți? Cine v-a spus că acestea sunt cărțile sfinte?
- Știu de la tatăl meu, de la bunici și de secole s-a păstrat această carte sfântă!
- Iată Domnule, aceasta este Tradiția pe care dumneavoastră nu voiți s-o admiteți!

Avea dreptate Sfântul Augustin când zicea: "Eu nu voi crede acestor Cărți, dacă autoritatea Bisericii nu-mi garantează autenticitatea lor!" Alături de Biblie, Tradiția este completarea învățăturilor lui Cristos. De altfel știm că însuși Isus nu a scris nimic și nici nu a spus niciodată "scrieți ce vă spun" sau "veți citi învățătura mea", ci El a zis: "Cine vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă" (Luca 10,16).

Când îi trimite pe ucenici doi câte doi, le zice: "mergând, predicați, zicând că s-a apropiat împărăția cerurilor" (Mt. 10,17). Iar înainte de înălțarea sa la cer, Isus a zis ucenicilor: "Mergând, învățați toate neamurile..." (Mt. 28,19). Din cuvintele Mântuitorului se vede că recomandă o învățătură orală, gură de la gură, de altfel Isus a venit în lume, în mod special, pentru săraci, nenorociți, oropsiți, care nici atunci și nici în secolele următoare n-au știut să citească.

Sfânta Tradiție cuprinde scrierile urmașilor Apostolilor până prin anul 600. Ei se numesc Sfinții Părinți ai Bisericii, și au fost renumiți prin zelul și activitatea lor în răspândirea și apărarea credinței. Cei mai mulți dintre ei au murit martiri, pecetluind cu sângele lor adevărurile scrise. Redăm mai jos câteva personalități:

- Sfântul Policarp (sec. I), episcop de Smirna, a fost ucenicul Sfântului Ioan Evanghelistul. A murit ars de viu în amfiteatrul din Smirna.

- Sfântul Ignațiu (+107), episcop de Antiohia, prieten cu Sfântul Policarp, este sfâșiat de dinții fiarelor sălbatice în arenele Romei, pe timpul prigoanei împăratului Traian, la anul 107.

- Sfântul Atanasie (296-373), episcop de Alexandria, a fost exilat de cinci ori, din cauză că a apărat cu toată ardoarea adevărurile de credință, atacate de secta ariană.

- Sfântul Vasile cel Mare (329-379), episcop de Capadocia, este primul care organizează viața călugărească în Orient.

- Sfântul Grigorie din Nazianz, teologul (329-390), episcop de Nazianz, s-a distins prin excelentul talent oratoric al predicilor sale.

- Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), arhiepiscop de Constantinopol, exilat pe malul Mării Negre. Moare chinuit de ostași, lăsând o imensă operă scrisă în apărarea credinței.

- Sfântul Ambrozie (340-397), episcop de Milano. Timp de patruzeci și doi de ani a dus o intensă activitate pentru organizarea și întărirea tinerei Biserici, recunoscută de împăratul Constantin cel Mare la anul 323.

- Sfântul Ciril de Ierusalim (315-386), episcop, a petrecut șaisprezece ani în exil, din cauza arianismului, contra căruia a luptat în cele două Concilii de la Niceea și Constantinopol. De la el ne-au rămas 24 de predici, unde tratează pe larg învățătura Bisericii.

- Sfântul Ilarie (315-367), episcop de Poitiers, a luptat atât prin scrieri cât și predici împotriva arianilor. Aceștia din răzbunare au influențat pe împăratul Constanțiu care l-a exilat în Frigia, unde a stat cinci ani.

- Sfântul Augustin (354-430), episcop de Hipona. Mare teolog, filosof, moralist, apologet și maestru desăvârșit al condeiului. Sfântul Augustin a scris în "Confesiunile" sale: "Pentru Tine ne-ai creat Doamne, și neliniștit e sufletul nostru, până nu te găsește pe Tine!"

- Sfântul Ciril (376-444), episcop de Alexandria, a luptat pentru păstrarea dreptei credințe împotriva erorilor lui Nestoriu, a suportat și închisoare. El a participat la Conciliul din Efes unde s-a hotărât lauda Născătoarei de Dumnezeu, preamărind măreția divină a misiunii Preacuratei Fecioare Maria. De la el ne-au rămas 156 de Omilii asupra Evangheliei lui Luca.

- Sfântul Leon cel Mare (390-461), papă, a trăit într-o perioadă de mari frământări atât în interiorul Bisericii cât și în afară, conducând-o timp de 21 de ani cu multă prudență și fermitate. De la el ne-a rămas celebra scrisoare Epistola dogmatica ad Flavianum, unde expune limpede învățătura ortodoxă (adevărată) a Sinoadelor anterioare.

- Sfântul Grigorie cel Mare (543-604), papă, cinstit atât în Apus cât și în Răsărit. Deși cu sănătatea șubredă, el a depus o intensă activitate pentru organizarea Bisericii creștine. A stabilit normele care au dus la cântul gregorian; de la el au rămas peste 800 de scrisori și predici de valoare.

Astfel de personalități, care au condus Biserica în primele veacuri, ferind-o de mulțimea ereziilor (învățături greșite) și aducând un aport imens la răspândirea creștinismului, merită și trebuie să fie crezute. Lucrările lor și ale altor sfinți părinți formează Sfânta Tradiție. Toate aceste lucrări se găsesc într-o colecție numită: Patrologia greco-latină.

- Sfântul Policarp, născut spre anul 80, a fost discipolul Sfântului Ioan Evanghelistul. Încă tânăr a fost numit episcop de Smirna. În această calitate el primește pe Sfântul Ignațiu din Antiohia, care era dus la Roma pentru a fi aruncat fiarelor sălbatice în circurile metropolei. Sfântul Policarp este un martor ocular al Apostolilor. Când s-a declanșat persecuția împotriva creștinilor din 150-156, el a încercat să se ascundă într-un hambar, dar a fost descoperit și readus în oraș. Cu această ocazie bătrânul episcop dovedește curajul senin al credinței sale. Când proconsulul Statius îi cere să se lepede de Cristos, Policarp răspunde: "De 86 de ani îl slujesc, și nu mi-a făcut nici un rău, cum aș putea să-l trădez pe Regele meu, care m-a răscumpărat?"

În timp ce era ars de viu în amfiteatrul din Smirna, martirul înălța către Dumnezeu o splendidă rugăciune: "Fii binecuvântat de-a pururi Doamne, numele tău, vrednic de închinare să fie glorificat de-a lungul tuturor veacurilor de către Isus Cristos, Preotul veșnic și autotputernic și Ție împreună cu El și cu Spiritul Sfânt, mărire în toți vecii vecilor". În acea clipă o lovitură de pumnal îl împinse în flăcările care l-au mistuit. Așa a dispărut în cenușă unul din marii Sfinți Părinți ai Bisericii creștine. Trebuie să dai crezare unui om care acceptă moartea pentru credință (De laude Martyrum V).

- Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia, ca fiu al unui ofițer. Sub influența mamei sale Antusa se botează la 19 ani, îndrăgind viața de rugăciune și de studiu. După moartea mamei sale se retrage în pustiu, unde rămâne timp de șase ani. În 386 este sfințit preot. Are un mare talent oratoric și o cultură profundă. În anul 398 este chemat să devină episcop, la Constantinopol. Depune o activitate organizatorică și pastorală deosebită: evanghelizează satele, ridică spitale, biciuiește moravurile etc. Predicile sale durau adesea peste două ore. Dar neavând diplomație își atrage ura împărătesei Eudoxia, care nu ducea o viață morală, dar mai cu seamă ea dorea să i se aducă cinste ca unei zeități, construindu-și propria statuie. Un grup de episcopi, îndemnați de Eudoxia, s-au constituit în sinod - ilegal - și l-au exilat pe Sfântul Ioan.

Nu după mult timp este rechemat de împăratul Arcadie, deoarece s-au abătut asupra palatului mari nenorociri. Însă după două luni a fost exilat din nou, departe, în munții Caucaz. Este cunoscută fraza cu care a răspuns când i s-a comunicat exilul: "Unde ați putea să mă exilați și eu să nu-l găsesc pretutindeni pe Dumnezeu?!" În drum spre locul de surghiun mulțimile îl întâmpinau cu venerație și durere. Din cauza tratamentului, fiind o construcție șubredă, nu și-a mai putut continua drumul. În ziua de 1 septembrie 407, ajuns la Comana (Turcia), roagă pe ostașii care l-au chinuit până atunci fără milă să-l așeze pe pământul gol, unde se sfârși încredințându-și sufletul Tatălui ceresc. Rămășițele pământești au fost ulterior transferate la Roma și se află în Bazilica Sf. Petru.

Sfântul Ioan Gură de Aur a lăsat o imensă operă: tratate de ascetică, predici, scrisori. Lui i se atribuie Liturghia orientală. Conciliul din Calcedon, la 451, l-a declarat învățător al Bisericii. Sfântul Ioan Gură de Aur (Crisostomul) a fost martir al credinței în Sfânta Treime și un luptător aprig împotriva arianismului și a corupției din timpul său.

Până acum am meditat despre Revelație, care se cuprinde în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Dar ce dovezi avem că ele sunt inspirate de Dumnezeu? În marea sa înțelepciune, Dumnezeu a voit să confirme autenticitatea Revelației prin două dovezi incontestabile:
1. Profețiile și
2. Minunile.

Să le medităm pe rând.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire