pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

Urmele lui Dumnezeu
IPS Ioan Ploscaru

achizitionare: 28.03.2005; sursa: Editura Signata

CONȘTIINȚA OMULUI

Sufletul este principiul vital rațional al ființei umane, prin care ne deosebim de animale. El are atribute precise și de necontestat, care-l ridică spre înălțimi metafizice (dincolo de materie). Așa sunt:

  • rațiunea sau inteligența;
  • voința;
  • libertatea.

Prin aceste calități sufletul

  • gândește dincolo de materie;
  • voiește ceea ce crede că este bine pentru el, și
  • alege liber, între bine și rău.

După cum am văzut în capitolul anterior, sufletul ia cunoștință de lucruri prin noțiuni abstracte, deducție, cauză etc. și, mai ales, are ideea de bine și de rău. Chiar dacă depind de obiceiuri, cultură, moralitate, precum și de gradul de civilizație, aceste două idei - de bine și rău - sunt nedespărțite în mintea oricărei făpturi cu rațiune și voință. Ideea de bine și rău este o parte esențială a sufletului, dând naștere tribunalului sufletesc al fiecărui individ, și acest tribunal se numește conștiință. Conștiința nu poate fi nimicită nici de regi, nici de războaie, teroare, sau filosofii. Din fața conștiinței nimeni nu poate să fugă.

Marii filosofi ai antichității, cu mintea naturală au descoperit această forță care este conștiința. Astfel: Platon (428-348) spunea: "Glasul conștiinței este geniul sau simțul divin care conduce către Dumnezeu sufletul curat, dezbărat de patimi". Iar în altă parte: "Este un glas care îmi vorbește, acest glas l-am auzit de când eram copil. Este glasul lui Dumnezeu, care îmi poruncește să trăiesc căutând înțelepciunea și cunoașterea de mine însumi".

Marcus Tulius Cicero (106-43) î. Cristos, om politic și mare orator roman spunea: "Dumnezeu a scris în inima tuturor oamenilor legea binelui și a răului. Nimeni din senat, nici din popor, nu poate să scutească de această lege, sau să dorească de la noi ceva contra ei." Plutarc (50-125) mărturisește că țipătul unor vrăbii au silit pe tânărul fenician Besus să declare că el a omorât pe tatăl său. La întrebarea cu totul întâmplătoare de ce a ucis vrăbiile și le-a stricat cuibul, tânărul a răspuns că acele vrăbii îl tot acuzau că a omorât pe tatăl său.

Regele David (1000 ani î. de Cristos) în urma căinței pentru uciderea lui Urie a compus unul din cei mai frumoși Psalmi (50 sau 51), "Miluiește-mă Dumnezeule", în care cerea iertare pentru păcatele săvârșite. Iuda Apostolul, după ce l-a vândut pe Cristos, la glasul conștiinței aruncă arginții strigând: "Am vândut sânge nevinovat", apoi se spânzură.

Sf. Ioan Gură de Aur scrie: "De la începutul vieții ni s-au dat doi dascăli. Amândoi ne vorbesc tăcând: primul este Universul, iar al doilea, propria conștiință". Tot același sfânt spune: "Dumnezeu creând pe om a sădit în el legea naturală, înzestrându-l cu o conștiință înnăscută despre bine și despre rău". Sf. Augustin ne învață: "Dumnezeu vorbește și celui bun și celui rău, prin glasul conștiinței. În cămăruța inimii El vorbește cu glas tare, laudă ce-i bine și ceartă pentru ce-i rău. Căci Dumnezeu este însuși Adevărul".

Jean Racine (1639-1699), mare dramaturg și poet francez, scrie: "Conștiința este scrisă în sufletul meu. Este codul suprem în care în tot minutul citesc legea care mă oprește de la tâlhărie și de la trădare. Această lege a fost înainte de Licurg și de Solon" (personalități politice din vechea Grecie, care au avut ideea democrației). Emanuel Kant (1724-1804), filosof german, deși necredincios, a trebuit să constate: "Două lucruri mă pun în uimire: cerul înstelat deasupra mea și legea morală dinăuntrul meu".

Henri Lacordaire (1802-1861), călugăr dominican francez, mare orator, spunea: "O mulțime de demagogi au încercat să șteargă deosebirea dintre bine și rău. Ei au reușit adeseori să înșele rațiunea, dar niciodată conștiința". Cardinalul Faulhaber scrie: "Animalele au instincte precise ca să deosebească plantele folositoare de cele otrăvitoare. Întocmai așa și omul are în cel mai înalt grad un dar asemănător. În locul instinctului, conștiința prin care deosebește ce este nutremânt bun pentru sufletul său și ce este buruiană otrăvitoare". (Stimmen 134).

În istoria omenirii sunt nenumărate cazuri despre judecata conștiinței, care este cel mai teribil tribunal. Au fost persoane care în timpul vieții n-au dat importanță, sau nici n-au voit să asculte glasul conștiinței, dar când s-a apropiat moartea, în fața necunoscutului, a disperării și singurătății, șoapta conștiinței s-a făcut auzită. Din adâncul sufletului s-a ridicat spre Dumnezeu o rugăciune sau un regret pentru viața pe care au dus-o până atunci.

Vom reda mai jos câteva personalități care au trăit disprețuind și urând pe Dumnezeu, însă în fața durerii și a morții l-au strigat cu disperare: Voltaire (Francois Marie Arouet 1694-1778), scriitor francez, precursorul Revoluției franceze, anticlerical, în ultima noapte a vieții sale striga tot timpul să i se aducă un preot. Călugărița care l-a asistat până la moarte a declarat: "Pentru tot aurul Europei, nu aș dori să mai văd murind un ateu".

Artur Schopenhauer (1788-1860), filosof german, pesimist și necredincios; pe patul de moarte chinuit de boală striga: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu". Medicul care-l îngrijea l-a întrebat: "Există Dumnezeu în filosofia dumneavoastră?" Filosoful răspunse: "Filosofia mea fără Dumnezeu nu poate face nimic în fața durerii". Frederic Engels (1820-1895), propagator al ateismului împreună cu Marx, ajungând la o vârstă înaintată revine la Dumnezeu, spunând: "Trebuie să ne întoarcem spre Acela care a murit pe cruce pentru noi oamenii" (Atheismus-ein Weg S.170).

Heinrich Heine (1797-1856), scriitor german, mare blasfemiator al lui Isus, recunoaște înainte de moarte: "Vechea liră s-a sfărâmat de stânca ce se numește Cristos. Această liră condusă de un spirit rău a dus la revoltă, îndoială, blasfemie, cădere... O, Doamne, îngenunchiez în fața Ta, iartă-mă, iartă-mi aceste cântece..." Karl Marx spunea: "Am pierdut cerul, o știu cu certitudine, sufletul meu care aparținea lui Dumnezeu este destinat infernului. Ah, eternitate, ce va fi suferința noastră eternă" (Die blasse Maid, Dietz-Verlag Berlin 1975). După moartea lui K. Marx menajera lui declara: "Era un om foarte religios, când a căzut bolnav petrecea timp îndelungat în rugăciune. Singur în camera sa aprindea o lumânare și fixând o panglică în jurul frunții se ruga" (Marx era evreu) (S.M. Riis, Karl Marx, Robert Speller New-York 1962).

Lenin cerea iertare lui Dumnezeu și oamenilor, chiar stând la masă ori pe fotoliu, pentru toate greșelile sale, spunând: "Noi am urmat o cale greșită. Rusia va avea nevoie de o duzină de sfinți ca Sf. Francisc, pentru a se opri sângele care curge..." (Prof. Mobius, Bildpost, Pilger). Zinowiew, președinte al Internaționalei comuniste și colaborator al lui Lenin, striga înainte de moarte: "Domnul Dumnezeul nostru este singurul Dumnezeu" {Antwort auf Moskaus Bibel, S. 50). Jaroslawski, președintele mișcării atee internaționale, cerea lui Stalin pe patul de moarte: "Ardeți toate cărțile mele! Uite pe Domnul; mă așteaptă, ardeți-mi cărțile".

Maiorul Kling, comandantul securității din Lugoj, care m-a arestat în 1949, a lucrat și la securitatea din Bocșa-Reșița înainte. Aici s-a făcut vinovat de multe atrocități și crime împotriva partizanilor care erau ascunși în munții Banatului. După ce m-am eliberat, în anul 1964, am aflat că este bolnav, apoi a fost internat la spital, secția neurologie. Înainte de a fi internat a istorisit unui profesor un caz de al său: la Bocșa conducea un pluton de securitate care urmărea pe cei fugiți în pădure, considerați partizani. Într-o zi a văzut un grup de muncitori venind pe drum. Crezând că sunt partizani, a ordonat foc... Așa au murit niște oameni nevinovați, căci erau muncitori care veneau la schimbul de după-masă.

Kling ajunsese într-o stare absolut inconștientă. Era zguduit de propriile sale crime. A fost separat într-o cameră de spital și păzit în mod deosebit. Cei care lucrau la această secție auzeau cum strigă: "Nu sunt vinovat, am primit ordin să trag. Nu sunt vinovat!" Ajunsese paralizat și nebun. A murit în anul 1975. El a avut și un copil dement. Conștiința este cel mai teribil judecător și nici unul din torționarii celor 40 de ani de teroare nu vor scăpa dacă nu se întorc la Dumnezeu cerând iertare și făcând penitență pentru crimele săvârșite... Dar poate nici atunci...
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire