pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

Urmele lui Dumnezeu
IPS Ioan Ploscaru

achizitionare: 28.03.2005; sursa: Editura Signata

ARGUMENTUL ISTORIC

La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul.
(Facere 1,1)

În afară de cele două mari argumente ale existenței lui Dumnezeu - argumentul cosmologic și argumentul teleologic, mai este și argumentul istoric. Credința de totdeauna a omenirii a fost că există o ființă superioară, dar care nu poate fi cunoscută de om.

Unii ar putea aduce obiecția că din credința în Dumnezeu a întregii omeniri nu se poate trage concluzia că El există cu adevărat. Din cauza ignoranței, popoarele puteau să cadă într-o mulțime de erori. De exemplu, omul a cunoscut greșit originea bolilor până la Pasteur; a ignorat originea trăsnetului până la B. Franklin; omul s-a înșelat asupra mișcării pământului în jurul axei sale și în jurul soarelui până la Copernicus. Deci omenirea a trăit în multe iluzii. La această obiecție răspundem:

Este adevărat că omul s-a înșelat asupra originii bolilor, asupra rotației pământului, ori a cauzei adevărate a producerii trăsnetului, însă niciodată nu s-a înșelat asupra existenței bolilor, pământului, trăsnetului etc. Tot așa s-a înșelat și asupra naturii lui Dumnezeu, făcându-l uneori ca animal (Apis, Horus...) sau cu pasiuni omenești, dar nicicând nu a negat existența Lui. Credința în Dumnezeu este o necesitate a minții omenești.

Definițiile propuse pentru specia umană au fost multe, între care: Homo faber, ca singur folositor de instrumente; Homo ridens, singurul dintre animale care râde; Homo sapiens, singurul dintre animale care are rațiune; Homo religiosus, singurul animal care a avut noțiuni de religie. Seneca constată "Tuturor le este înnăscută ideea de divinitate, de aceea încă nu s-a aflat un popor atât de nelegiuit și imoral, încât să nu fi crezut într-o divinitate" (Epist. 117).

Religiile preistorice

La începuturile sale preistorice omul a avut o credință. Săpăturile arheologice și rămășițele umane o dovedesc. Chiar dacă nu se știe precis care i-a fost religia, cum nu se știe care i-a fost culoarea și limba (comunicarea), sunt multe urme care dovedesc că a avut o credință.

Ritul funerar. Înmormântările se făceau într-o groapă sau cavou făcut anume. În unele morminte trupurile erau așezate în poziție funerară. Iată câteva localități în Franța: La Ferasie, La Chapelle aux Saints etc. unde morților li s-au pus podoabe, arme de vânătoare, unelte de gresie... Pereții unde era așezat mortul erau vopsiți în roșu - culoarea vieții - cu peroxid de fier. În mâinile defuncților așezau lame de silex și podoabe de fildeș, oase gravate din coarne de ren, chiar și flori.

Palenologia este o știință (în Paleontologie) care se ocupă cu studierea polenului fosil, așa că se poate preciza și ce fel de flori au fost în acele vremuri. Toate acestea dovedesc preocuparea vieții de dincolo de moarte. Acele clanuri primitive dădeau morților onoruri funerare. În multe peșteri de înmormântare se aflau camere mortuare în care erau așezate piese de mobilier, scoici etc. așa cum mai târziu în epoca bronzului, în regiunea mediteraneană, era obiceiul să se pună în mormânt tot felul de obiecte de care răposatul să se folosească în cealaltă lume. Așa erau și mormintele faraonilor din Egipt.

Viața de dincolo. Se presupunea că este asemănătoare cu cea de aici. Credința în altă viață se vede din poziția fetală (ca fătul în pântecele mamei), pe care o dădeau mortului. Era așezat cu palmele unite sub cap, culcat pe partea dreaptă, cu genunchii uniți și adunați sub piept (poziția somnului) iar orientarea era spre lumină, spre răsărit. Pentru ca scheletele să rămână în această poziție, erau legate imediat după deces. Practica aceasta a fost observată și mai târziu la popoarele primitive. Procedeul era pur religios, deci aveau o credință.

Credința în forțe superioare se remarcă din orientarea mortului spre răsărit, spre lumină, de unde reiese o credință, dacă nu un cult solar, cel puțin un ansamblu de sentimente destul de complexe și înalte. Din comparațiile făcute cu alte popoare mai recent apărute pe scara istoriei s-a constatat că orientarea spre lumină este un procedeu pur religios.

Religia în neolitic. Ultima perioadă a cuaternarului aduce cu sine o viață mai dezvoltată, un cult special al morților. Populațiile fiind mai dese și mai bine organizate au putut ridica monumente megalitice impresionante: Dolmenele din Bretagne (Franța); uriașa construcție de la Stonehenge (Anglia) și piramidele egiptene. Acestea erau monumente funerare, chiar dacă au folosit și la astrologie, fiind ridicate în credința unei vieți de după moarte.

Religiile protoistorice. Cele mai mari și numeroase monumente ce ne-au rămas de la: sumerieni, egipteni, greci și romani etc. sunt temple sau construcții funerare în legătură cu religia lor.

Scriitorii antici sunt unanimi în a afirma că toate popoarele au crezut în divinitate: Plato (+348 î. de Cristos) afirmă: "Toți oamenii, atât elini cât și barbari, au o credință în divinitate!" Cicero (+43 î. Cr.) scrie: "Nu știu nici un popor atât de sălbatic încât să nu știe că trebuie să existe o divinitate, chiar dacă nu știu cum ar trebui să fie acea divinitate" (De Legibus, I, 24). Seneca (+65) constată: "Tuturor le este înnăscută ideea de divinitate, pentru aceea nu s-a aflat un popor atât de nelegiuit și imoral încât să nu fi crezut în Dumnezeu" (Epist. 117).

Plutarch (+125) ne învață: "Priviți în lumea largă și veți găsi oameni fără cetăți, fără știință și fără cârmuitori; veți afla oameni fără locuințe stabile, care nu știu întrebuința moneda și nu au cunoștințe despre arte, dar nu veți afla niciodată societate omenească fără credința în dumnezeire, nici oraș care să nu aibă un sanctuar în care să nu se folosească nici un fel de rugăciune." (Adv. Colot. Epicur. c. 31).

Dacă credința în Dumnezeu este patrimoniul comun al omenirii, tot așa este și cunoașterea naturii lui Dumnezeu. Marii filosofi antici: Socrate, Plato, Aristotel, Empedocles, Seneca etc, pornind de la ideea că nu poate exista decât un singur Absolut, că nu poate avea toate perfecțiunile în cel mai înalt grad decât o singură ființă, au ajuns la ideea că Dumnezeu nu poate fi decât unul singur, deși ei trăiau în mediu politeist.

Consensul universal al omenirii, credința tuturor popoarelor, este o dovadă că omul a avut experiența lui Dumnezeu, fie din descoperirea divină, făcută primei perechi de oameni (revelația primitivă), fie din descoperiri ulterioare, dar pe care le-a interpretat după posibilitățile minții sale, la acea dată.

Totuși, dacă vrem să comparăm ce importanță avea religia la popoarele vechi și la cele noi, să ne gândim la măreția templelor, mormintelor, catedralelor, care sunt mult mai mari decât monumentele profane. Așa se poate vedea importanța atribuită credinței în societățile preistorice și cele istorice, cu o precizie de toată evidența.

Religiile vechi. Să parcurgem rapid credințele popoarelor din antichitate: China a adorat întotdeauna un Dumnezeu prea înalt, numit Sangti sau Thieng, care este dătător de bine și împiedică răul. Egiptul s-a închinat unui Dumnezeu atotputernic, numit Nutar sau Amon-Ra. Lui Amon-Ra egipteanul îi aduce slavă și se roagă pentru iertarea numeroaselor sale greșeli (v. hieroglifele). Sălbaticii din Australia, ca și cei din Noua Zeelandă, credeau într-o ființă superioară, numită "tatăl totului" (Coyaunm Motogon) și care locuiește în cer.

Hotentoții recunosc o zeitate superioară nevăzută, numită Tosip, care domnește peste tot universul. În prezent mai sunt triburi izolate care păstrează vechile credințe, atât în Africa cât și în America de Sud. Astfel, în America centrală mai sunt triburi care cred într-un spirit suprem creator a toate; cei din Africa Centrală numesc acest Spirit suprem Mulung, și exemplele ar fi foarte multe... India a avut la început o religie bazată pe cartea Vedelor, răspândită de casta preoțească a brahmanilor. Brahma era considerat Ființa supremă, un Absolut, din care a emanat Universul, adică un monoteism ce a decăzut în panteism, confundându-se Creatorul cu natura creată.

Budha (Sacya-Muni-Siddartha), ce a trăit cu cinci secole înainte de Cristos, cu învățăturile sale s-a suprapus vechilor principii. Astfel apare o religie politeistă-superstițioasă-pesimistă în care viețile se succed prin reîncarnare (Nirvana). Propagă o viață de meditații și de izolare, egoistă, pentru a-și pregăti o viață mai bună dincolo, după moarte. Budismul acceptă o mulțime de zei Budha din viețile trecute, care vin între oameni, precum și pe cei viitori. Dalai-Lama din Tibet este considerat ca o întrupare permanentă a unui Budha, și credincioșii îl adoră, atât ca șef politic cât și religios.

Un trib din Insulele Adaman, numit Mincopii, erau atât de înapoiați, când au fost descoperiți de englezi, întrucât ei nu cunoșteau nici cultura cerealelor, nici întrebuințarea fierului, nici focul, nici îmbrăcămintea. Drept îmbrăcăminte le servea un noroi argilos, cu care se mânjeau. Uneltele lor de piatră sau de lemn au uimit pe Quatrefage (antropolog și naturalist francez, 1810-1892), făcându-l să afirme că acest grup de indivizi ar aparține încă erei terțiare. S-ar face o mare nedreptate dacă s-ar crede că ei nu aveau idei religioase. Fiind observați îndeaproape, s-a constatat că acești sălbatici cred într-un singur Spirit, numit Puluga, Creator, judecător sever; credeau în viața de dincolo de moarte, aveau o singură femeie, cunoscând chiar și păcatul strămoșesc! Iată o descoperire uimitoare la niște sălbatici!

"Neamuri lăudați-L pe Domnul! Popoare preamăriți-L împreună, căci fidelitatea Sa e mai presus de noi, și bunătatea Domnului e pe veci!" (Psalmul 116)
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire