pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

Religia
pr. Eugen Popa

achizitionare: 10.03.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior RELIGII SUROGAT

Trecând în revistă istoria religiilor, constatăm existența faptului religios, puternic afirmat atât în religiile primitive, cât și în religiile superioare.

Omul a ajuns, pe plan istoric, să-și formeze anumite convingeri despre Dumnezeu și despre ideea monoteistă a divinității, îmbrăcată cu atribute creatoare: putere, protecție etc.

Odată cu evoluția civilizațiilor această idee a slăbit, iar fantezia legendelor și a imaginilor populare și poetice au multiplicat ideea de Dumnezeu. Dar cu cât se multiplică imaginile zeilor, scade sentimentul autentic religios, ba chiar se pervertește, ajungând la divinizarea imoralului și a antisocialului. Politeismul n-a fost pregătirea monoteismului, ci degradarea lui [16].

Este de reținut însă că, fie că Dumnezeu e considerat unul, sau multiplu, omul afirmă în mod constant convingerea într-o putere superioară, căreia i se supune. "Este imposibil a susține că există popoare cu totul lipsite de religie" (Guyan). "Istoria și preistoria (...) arată că apariția fenomenului religios este legată de apariția rasei umane" [17].

Omul este deci religios prin esență. Chiar atunci când înlătură divinitatea tradițională își creează zei după gustul lui. Fără religiozitate, însă, el nu poate trăi.

Dar este oare valabilă această afirmație pentru prezent și pentru viitor, ca și pentru trecut? Se pare că spiritul religios dispare în mod progresiv, ceea ce ar dovedi că faptul religios era legat de starea primitivă a umanității, care însă, evoluând, se scutură de jugul religiei.

Totuși, și sub aparențele păgânismului sau ale indiferentismului religios ce pare că se întinde tot mai mult, faptul religios rămâne. Dacă se renunță tot mai mult la practicile religioase - poate nu suficient adaptate omului matur, subzistă însă, atât la indivizi cât și în colectivități, puternice elanuri spirituale, tendințe spre un nou misticism, care exaltă idei ce depășesc limitele umane, transformate ad-hoc în forțe atotputernice, îmbrăcate în forma unor noi divinități.

Dacă religia este o corelație caracteristică față de tot ceea ce - adevărat sau fals - constituie un element de forță, suprauman, căruia omul i se supune și căreia îi sacrifică bunurile sale, sau chiar și viața, și de la care primește tăria de a trăi, sprijin în a suferi, care-l conduce pe calea unui progres, oare omul contemporan nu este religios?

 

Comunismul

În secolul nostru, ideea de rasă, de Patrie, de popor, a devenit generatoare de entuziasm. Rasa și Statul sunt atotputeri în fața cărora oamenii s-au înclinat, au îndeplinit anumite rituri, cântece, parade, jertfe, mai ales asentiment interior, care formează caracterul specific, destul de apropiat, în general, de religie.

Alături de misticismul rasei, sub impulsul laicismului s-a dezvoltat o altă formă de religie în unele țări, care și-au pus în știință speranța viitorului lor. Prin industrializare, știința trebuie să dea omului mijloacele de a produce bogății nelimitate, de a-și întinde stăpânirea peste lume. Această mistică a științei s-a transformat în una mai concretă, mistica clasei. Clasa muncitoare, sau proletariatul oprimat, caută să se elibereze, printr-o doctrină economică radicală a mijloacelor de producție, în speranța progresului spiritual și a condițiilor de viață. Ajuns la conștiința forței sale, proletariatul și-a făcut un program, și-a creat o mistică de răsturnare a tot ce era vechi, sprijinit de ideea dreptății și solidarității, idee ce a îmbrăcat un caracter de transcendență, punând în fața omenirii viitoare forța unui nou zeu, a unei forțe ce depășește omul. Solidaritatea care unește membrii acestei clase conține elementele cultului noii divinități: obligații, sacrificii, în speranța profetică a unui viitor mai bun [18]. "Această tendință a societății de a se erija în dumnezeu sau de a crea zei n-a fost mai vizibilă nicăieri ca în primii ani ai Revoluției. Atunci, sub influența entuziasmului general, lucruri prin natura lor laice, au fost transformate de către opinia publică în lucruri sacre: Patria, Libertatea, Națiunea. Începea să se nască o religie, cu drapele, simboluri, altare și sărbători..." (Durkheim).

Dar și azi, "comunismul, așa cum există, este un sistem complet de doctrină și viață ce pretinde să dezvăluie omului sensul existenței sale, răspunzând tuturor problemelor fundamentale pe care le pune viața și posedă o forță de neîntrecut de desfășurare totalitară. Este o religie din cele mai imperioase, sigură că este chemată să înlocuiască orice altă religie: o religie atee a cărei dogmă o constituie materialismul dialectic, iar expresia etică și socială este comunismul ca regim de viață. Astfel, ateismul nu este o consecință necesară a sistemului social, ci este presupus ca principiu al acestuia...", constată Jacques Maritain [19], care continuă: "Acest univers (de credință și de religie, în sânul căruia se desfășoară revoluția comunistă) este atât de natural pentru ei, întrucât... această religie și această credință nu le apar ca o religie, pentru că ei sunt atei; nici ca o credință, pentru că se prezintă ca o expresie a științei. Astfel nu au sentimentul că, pentru ei, comunismul este pentru ei o religie, deși în realitate aceasta este. Credinciosul perfect se roagă atât de bine încât ignoră că se roagă. Comunismul este atât de profund și substanțial o religie - terestră - încât el ignoră că este o religie." [20].

Fără îndoială, astfel de manifestări, cum sunt cele amintite, nu pot fi numite cu adevărat religii. Totuși, ele relevă conștiința religioasă, mai puternică decât orice laicizare. Aceasta deoarece omul este stăpânit de o nevoie irezistibilă, de o necesitate religioasă, în întreaga sa ființă spirituală. Tocmai fiindcă este spirituală.

În mod instinctiv omul își pune probleme legate în mod esențial de viața sa. Chiar cel ce își pune problema destinului său personal crede în viitorul științei și progresului indefinit al omenirii. Chinuiți de neliniștea dezlegării acestei probleme, unii au recurs la un pesimism radical: viața omului se termină cu neantul. Odată cu moartea se sfârșește totul. Dar ideea de neant este absurdă. Ea nu conține nimic real. Este mai degrabă un refugiu comod pentru cei care vor să-și găsească destinul în această viață. Evitând problema destinului prin negație, ei se leagă în mod absolut de ființă. În timp ce declară în mod pesimist că după moarte nu mai există nimic, se leagă cu disperare de viață, ca și când aceasta ar avea valoare absolută. În mod inconștient se omagiază dorința de a trăi.

Pe lângă pesimiști, diletanții acestei probleme caută să o evite. Ei nu-și pun problema destinului. Viața este un joc, o senzație, o plăcere. Totul e să reușești, să găsești noi forme de bucurie în viață.

În felul acesta, însă, diletantul manifestă un fond de egoism radical: a nu da nimic pentru a se bucura de orice. "El se iubește prea mult, căci sacrifică totul pentru egoismul său, dar se iubește destul de rău, căci e gata să se înjosească în fața obiectului plăcerii sale" (Blondel).

Totuși, problema destinului este inevitabilă. Într-o formă sau alta, mai mult sau mai puțin explicit, și-o pune fiecare. Dacă nu și-o pune, este semn că și-a rezolvat-o printr-o formă de religiozitate erzaț, suficientă pentru un moment vieții sale.

Aspirațiile vieții umane sunt indestructibile. Chiar în mijlocul pesimismului și diletanismului există o puternică dragoste de a fi.

Omul vrea să trăiască, dar viața îi apare ca fiind ceva contingent, care reclamă un început ce tinde spre desăvârșire. Omul nu-și este suficient sieși. Elementele experienței și activității lui, incomplete, deficiente, atestă pecetea infinitului. Căutarea infinitului în afara omului este semnul religiozității sale.

Aici trebuie căutată originea religiei: în ființa spirituală a omului. De această ființă se leagă în mod indestructibil și nimic, nici știința, nici indiferentismul nu o pot distruge. Chiar dacă rămâne un surogat de religie. Omul este religios prin natură pentru că sesizează în mod sigur dependența de o altă ființă. Fiindcă există această Ființă, Dumnezeu, omul este religios. Religia nu crează pe Dumnezeu; ea este căutarea Lui de către om.

Religia, fiind o relație între om și Dumnezeu, spre care aspiră căutându-și destinul, știința nu o poate înlocui, cum ochiul nu poate înlocui urechea.

Ele vor merge mână în mână pentru a descoperi omului minunățiile naturii sensibile și pentru a-l călăuzi spre destinul său transcedental.

 

New-Age

Dar în loc de acest destin eschatologic, iată că apare curentul New-Age, care leagă și el știința de religie, pentru a le îndrepta însă spre un destin pământesc.

New-Age (Era Nouă) este un fel de religie care vrea să răspundă dezorientării în care se găsesc oamenii, conflictelor dintre ei și societate și lumea întreagă. De fapt însă el nu este o religie, ci vrea să fie o suprareligie, care ia din toate religiile câte ceva: din gnosticism [21], din esoterism [22] și din ocultism, din budism și astrologie, din islamism și creștinism. Din toate ia câte ceva, ca la o masă variată din care fiecare își alege bucatele ce-i convin.

Astăzi oamenii sunt atrași de religiile orientale, bazate mai mult pe experiență decât pe rațiune și autoritate. Conform acestora, Dumnezeu se găsește în om, și anumiți maeștri (guru) îl pot ajuta să-l afle pe Dumnezeu prin meditație transcedentală [23], făcută purtând ochelari negri speciali, care favorizează relaxarea și produce în creier unde alfa, prin spiritism (channelling) și prin exerciții yoga.

New-Age susține că noi suntem Dumnezeu. Neagă deosebirea dintre Creator și creatură (panteism). Dumnezeu nu este o persoană, ci expresia cea mai înaltă a conștiinței omenirii. Noi trebuie să-L avem în noi și dacă nu reușim în viața aceasta o putem face în altă viață, căci reîncarnarea este și ea un element esențial al acestei mișcări [24], ca și cititul în stele care ne descoperă destinul nostru înscris în ele. În jurul anului 2000-2010, soarele va intra în era Vărsătorului, care va aduce o schimbare totală a lumii și a istoriei: o nouă ordine mondială, o nouă omenire, o nouă "religie" care va înlocui creștinismul, legat de era Peștelui. În curând Cristos se va întrupa din nou, pentru a arăta oamenilor felul cum se pot mântui ei înșiși. De altfel, Cristos nu e decât o idee care se poate întrupa în diferite apariții: Buddha, Zoroastru, Mani, Isus, etc. Mântuirea se câștigă prin cunoașterea de sine, nu prin credință și prin grație. Mântuirea înseamnă o lume fără conflicte, o lume a păcii, a fraternității universale, fără opreliști, fără boli, o lume plină de "energii".

Pentru aceste promisiuni, New-Age atrage foarte multă lume și vrea să devină o religie nouă, în care lumea este una cu Dumnezeu (panteism), una cu omul, cu tot ce există. Omul aparține lumii întregi și trebuie să găsească armonia între cer și pământ, între corp și suflet, între omenesc și divin, la o stare planetară de lumină, plin de energiile cosmosului, prin care poate produce zei și zeițe.

Prin aceste caracteristici, mișcarea New-Age își are rădăcina în mișcările gnostice, care au tulburat Biserica chiar de la începuturile ei. Gnosticimul este reîntoarcerea la păgânism, mascat de aparențe creștine. Dar temelia acestei mișcări o pune Alice Ana Bailey (1880-1949), care, bazându-se pe astrologie, a constatat că cele douăsprezece ere zodiacale corespund fiecare cu nașterea și dispariția unei religii, fiecare eră durând circa 2000-2010 ani. Multele publicații, preluate de mass-media și acceptate de oameni slabi în credință atrag spre această învățătură. Era Nouă a istoriei se extinde în mod progresiv în întreg universul, constată Conciliul Vatican II (GS, 4), vizând un Stat mondilal atotputernic. Dar "Viziunea creștină a viitorului e caracterizată de o încrezătoare speranță, nu de un optimism copilăresc... Țința finală a omului nu este progresul pur pământesc. Ideea eschatologică a Împărăției nu permite să se confunde Împărăția (lui Cristos) cu un oarecare proiect social. Împărăția e ceva mai mult și mai deosebit decât progresul pământesc. El își găsește încoronarea în prietenia cu Dumnezeu și în comuniunea sfinților.

Noi nu cunoaștem timpul sfârșitului pământului și a omenirii și nici nu știm cum la sfârșit lucrurile vor fi schimbate și cum va arăta creația în momentul desăvârșirii sale definitive. Această cunoaștere depășește posibilitățile omului. Noua creație pregătită de Dumnezeu va răspunde tuturor dorințelor de pace care nasc din inima omului, ba chiar le va depăși (GS, 39). Domnul însuși este termenul istoriei omenești, focarul dorințelor istoriei și a civilizației, centrul neamului omenesc, bucuria tuturor inimilor, plinătatea aspirațiilor lor... Pătrunși de spiritul Său și uniți prin El, noi înaintăm ca niște pelegrini spre finala desăvârșire a istoriei omenești, care corespunde pe deplin cu planul iubirii Sale: readucerea tuturor sub un singur cap, Cristos, a celor din cer și a celor de pe pământ (Efeseni 1, 10; GS, 45; 10).

 

Note:

[1] În "Christus", p. 20.

[2] La bantuși se găsește și animismul, și magia, etc., dar aceste credințe nu constituie religia lor. Forțele sau spiritele ascunse în lucruri, pe care vracii, medicii, etc., caută să le influențeze, nu sunt zei.

[3] Vezi nota 1, p.15

[4] Dr. I. Kiriac, Mytologie, ed. a II-a, București, p. 2-3.

[5] Christus, p. 127-128

[6] Vedele cuprind patru cărți: Rig-Veda, Saoma-Veda, Iagina-Veda, Atharva-Veda.

[7] Lui Indra îi sunt consacrate în Vede peste 300 de imnuri.

[8] Brahmanas sunt scrierile alcătuite din imnuri legate de ritul brahmanic.

[9] Între școlile ortodoxe, care mențin - cel puțin în aparență - învățăturile vedice și nu se opun ordinei brahmane, sunt: Nyoga, al cărei autor, Gotama, arată mijlocul de a ajunge la câștigarea științei; Yoga, al cărei autor, Pantanjali, indică practica (exercițiul virtuților, exerciții fizice: de respirație, de poziția trupului, de fixarea privirii asupra obiectului de meditat, de alungarea gândurilor, etc.) câștigării perfecțiunii, căutând să ducă pe om la contemplație mistică, în care sufletul este cu totul dezlipit de lumea materială, prin înăbușirea oricărei dorințe; Sankhya, în care autorul său Kapila face mai mult filosofie, tratând despre deosebirea dintre materie și spirit; Vaiseshika, al cărei autor, Konada, susține că sufletul ajunge la libertate prin mortificare, contemplație și înăbușirea dorințelor și chiar a gândurilor.

[10] Cam în același timp trăiește Mahevira, predicatorul jainismului, opus doctrinei vedelor.

[11] Tripataka este cartea - compusă din trei părți, "trei uși" - care cuprinde legea budistă.

[12] Fiecare trebuie să tindă spre nirvana, să se identifice cu Buddha cel veșnic: astfel fiecare aspiră să devină un Buddha. În Tibet, în biserica reformată de către Tsang-echa-pa există o hierachie, în fruntea căreia există Dalai-Lama, și el unul dintre Buddha, încarnat.

[13] În 1902, J. de Morgan a descoperit Codul lui Hammurabi, culegere de legi elaborate în vremea domniei acestui rege babilonian.

[14] Despre Creștinism, vezi capitol separat.

[15] Monoteismul este singura religie cu forță de explozie, de transforre radicală în concepție și în viață. De aceea este socotită de toți ca superioară tuturor celorlalte religii. Dar ea nu s-a născut în țări unificate, în noi state, după importante cuceriri. Religia predicată de Zoroastru, "religia cea mai puțin păgână dintre religiile păgâne" s-a născut într-un ținut îndepărtat al Iranului, nu în focarul de cultură babiloniană. Islamismul a apărut în Arabia încă neunificată. Iudaismul s-a născut la un popor mic, care abia se forma din triburile nomade. Creștinismul a venit în mica țară Palestina. Aceste fapte dezmint teoria care susține că originea religiilor trebuie căutată în factori străini, de înclinare religioasă a oamenilor.

[16] Jean Fourastié, Lettre ouverte au théologiens, în "Le Figaro" din 5 iulie 1973, p. 13.

[17] Toynbee numește marxismul «escatologie», scrie C.I. Gulian, în "Confruntări despre om și cultură", Ed. Acad. RSR, București, 1971, p. 41, iar Enciclica "Divini Redemtoris" îl numește "o imitație a mântuirii": "Fucata tenniorum redemtionis specie proferetur". Viața istoricului și filosofului A. I. Toynbee, vezi în rev. "Magazin istoric" nr. 1/1976, p. 34-37.

[18] Op. cit., p. 25.

[19] Ibid., p. 48. "Între elementele originare ale comunismului există elemente creștine. Sfântul Toma Morus avea idei comuniste. Comunismul, în faza sa incipientă, n-a fost întotdeauna ateu. Însăși ideea de comunism, care este forța sa spirituală... este o idee de origine creștină", scrie Jacques Maritain, ibid. p. 49.

[20] Vezi Addenda.

[21] Învățătură accesibilă numai celor inițiați.

[22] Vezi Addenda.

[23] Vezi Addenda.

[24] Vezi Karl Peschke, "Etica Cristiana", I, Roma, 1988, p. 135.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire