pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

Religia
pr. Eugen Popa

achizitionare: 10.03.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior RELIGIILE SUPERIOARE

Brahmanismul

S-a născut în India ca operă a filosofilor mistici care, prin meditație și asceză, au căutat să descopere absolutul în ei înșiși pentru a evita karma - pe care omul, însărcinat cu faptele sale, o duce din existență în existență. Brahma este zeul principal, considerat creator al lumii, locuind în cerul cel mai de sus (Vrinda) dintre cele șapte ceruri care formează prima regiune a universului (Indra). A doua regiune este pământul (Boumi), iar a treia este regiunea subterană (Naxaca).

Brahmanismul este o reacție contrară politeismului conținut în Vede. Vedele sunt cărți din care se desprinde lupta albilor (Arya) contra triburilor dravidiene, cu care apoi s-au încrucișat. Aceste cărți ne prezintă o religie care a decăzut din puritatea ei. Totuși, urmele monoteismului inițial apar destul de clar: "Pe atunci nu exista nimic, nici ființă, nici neființă, nici regiuni superioare, nici cer, nici zi, nici noapte... doar El singur respira, astfel încât respirația rămânea în El însuși. Nimic nu exista în afară de El... Înșiși zeii sunt creați de El..." (Rig-Veda) [7]. Vedele amintesc de o religie politeistă, în care se cinstesc ca zei elementele naturii: lumina sau focul, cerul, etc. [8].

Brahmanismul s-a ridicat împotriva acestui politeism, împotriva unei religii pur exterioare, și a vrut să înlocuiască sacrificiul vedic - care domina întreaga activitate religioasă - cu o pietate mai simțită. Acesta este motivul de inspirație a celebrei Bagavada-Gita (Cântecul Fericitului).

Dar, imediat ce brahmanii - preoții care aduceau jertfă zeului Brahma - s-au constituit într-o castă aparte, câștigă mare importanță cultul, constând mai ales din sacrificii; un cult cu caracter magic, deoarece se aștepta ca efectul să se nască din însăși împlinirea lui de către brahmani, fără nici o relație cu zeii. Astfel, în brahmanism se dezvoltă magia, care la început a concurat cu religia, apoi a absorbit-o [9].

Alături de preoții brahmani, ajunși magicieni perfecți, existau asceți, solitari, care preferau cultului meditația. Dacă legea cosmosului și destinele sunt în puterea omului, acum că în om există ceva din Brahma, ceva permanent și inalienabil, un suflu vital (prana, atman), a sesiza în tine acest ceva etern, înseamnă a cunoaște secretul unei ființe și a câștiga putere asupra ei. Acest Absolut este perfect liniștit; ființele și evenimentele nu sunt decât aspectele lui superficiale, trecătoare. Cine le cunoaște, învață să se detașeze de ele și să trăiască într-o fericire, a cărei imagine imperfectă este somnul adânc.

Aceasta este doctrina de bază cuprinsă un Upanishad, scrierile acestor pustnici, devenite sursa întregii filosofii în India. Ea duce însă la panetism, deoarece Totul este tot. Totul este Absolutul sau Dumnezeu.

Speculațiile rituale asupra lui Brahman (forța ocultă a riturilor și a rugăciunilor), și speculațiile contemplative asupra lui atman (care cauzează Brahman) s-au unit, astfel încât, după aceea, se vorbește numai de înțelepciunea Brahman-atman la care se poate ajunge fie prin fapte rituale, fie prin cunoaștere, fie prin amândouă combinate.

Dar vechea religie vedică se mai păstra la castele inferioare ale populației Cudras. Zeii acestora au fost și ei încorporați în credințele brahmane, la care s-a adăugat apoi cultul eroilor și al semi-zeilor. Astfel, Crișna, un șef legendar al unui trib de păstori - sub numele căruia Vișnu, zeu ce reprezintă scânteia solară, s-a coborât pe pământ - a eliberat popoarele de tirania unor părinți răi; sau Rama, o altă încarnare a lui Vișnu, pornește război, în fruntea unei armate de maimuțe și urși, împotriva lui Ravana, care i-a răpit soția.

Cu timpul, Brahma devine Vișnu, conservatorul ființelor, sau Civa (Siva) destructorul care, prin moartea ființelor trecătoare, asigură fără încetare loc pentru noi vieți.

Astfel, gândirea indiană va fi mereu sfâșiată de această contrazicere între un Dumnezeu unic și personal și panteismul care ia diferite nuanțe.

Sinteza între teism - sau chiar monoteism - și panteism se prezintă în giganticele epopei Mahabharata și Ramayana.

În Mahabharata este încorporată și scrierea mistică Bhagavad-Gita, în care se arată că Bhahti sau "devoțiunea" - dăruirea totală de sine însuși lui Dumnezeu - este superioară formelor rituale.

Prin această învățătură, în care e cuprinsă o morală activă și dezinteresată, supusă lui Dumnezeu numai din iubire față de El, Gita se apropie de creștinism. Atât doar că metafizica de care e pătrunsă este incoerentă din cauza juxtapunerilor nepotrivite ale datelor monoteiste, politeiste și panteiste, de care însă poetul nu ține seama.

 

Hinduismul

Faza definitivă a înfloririi religioase indiene se găsește în hinduism, care cuprinde pe lângă numeroasele sisteme născute în decursul timpului, două puncte stabile: a) credința, cel puțin teoretică, în revelația vedică, în afară de care toate celelalte curente religioase (jainismul, carvahaismul, budismul) nu sunt hindus [10], ci erezie; b) credința în samsava, sau transmigrarea prin toate formele de viață umană, divină, animală, cerească, infernală, pe care cineva trebuia să o trăiască timp de anumite kalpas (perioade calculate uneori în cifre astronomice), înainte de a ajunge la liniște, la mântuire, la nirvana, conform karmei, sau faptelor săvârșite în decursul acestor existențe, în stare umană.

Această idee a karmei și samsarei, deși se găsește în germene în Brahmanes, este considerată ca un împrumut din religiile preariene, împrumut care însă a avut un mare succes, căci a pătruns întreaga gândire indiană și a devenit dogmă indiscutabilă, care însă a dat acestei gândiri un colorit pesimist de a nega sau subaprecia viața, de a sustrage de la activitate, sau - ca la sectele ciraite - de a abuza nebunește și în mod imoral de acest "dans" al vieții, pentru a ieși din el cât mai repede.

Deși ideea karmei nu este fatalistă, căci dacă "trebuie să mănânci roadele faptelor tale" anterioare, totuși poți să-ți pregătești, în mod liber, prin alte fapte, un viitor mai bun., cu toate acestea, un mare număr de hinduși cred că nu se poate reacționa împotriva implicațiilor faptelor odată săvârșite, și au devenit fataliști. Orice durere, orice nenorocire, este considerată meritată. De aceea în civilizația hindusă lipsește mila față de năpăstuiți, de bolnavi, de paria, socotiți vrednici de soarta lor. Aceasta face ca sistemul castelor să fie inuman și greu de reformat. Bhahti cere iubire față de Dumnezeu, dar ignoră cu totul iubirea față de aproapele nostru. Prin aceasta hinduismul se opune creștinismului și este inferior budismului.

Budismul

Budismul s-a născut ca o reacție împotriva brahmanism-hinduismului, înlocuind ritualul cu morala.

Fondatorul budismului este cu siguranță un personaj istoric, Siddartha, cunoscut sub numele de Gotama, și mai ales de Sakya Muni (pustnicul din neamul Sakya), a cărui viață, foarte lungă, e plasată între secolul al VI-lea și al V-lea [11]. Se pare că Siddartha aparținea familiei princiare Sakya, din nordul Indiei. De tânăr renunță la viața lumească pentru a duce o viață de pustnic. După ce ajunse la "iluminarea definitivă" s-a reîntors între oameni pentru a le predica doctrina pe care el a descoperit-o, infailibilă pentru a ajunge la nirvana, și anume: suferința. El i-a sesizat întinderea (universalitatea), el i-a găsit cauzele și mijloacele de a scăpa de ea.

Genialul gânditor și-a luat numele de Buddha, "Iluminatul". El s-a declarat dușmanul metafizicii, proclamând că încetarea transmigrării dureroase a sufletelor depinde de îndeplinirea faptelor bune care duc la o stare în care se atinge orice dorință, orice "sete" de a mai renaște, la o fericită descătușare, nirvana, a cărei natură este misterioasă; dacă nu e nimicirea, în orice caz e depersonalizarea.

Această doctrină, încredințată comunităților de monahi (samgha), stabilește o lege (dharma) care arată calea mântuirii prin renunțarea de sine, adică renunțarea la senzualitate, orgoliu și eroism, cauze ale suferinței. Ea era predicată tuturor oamenilor, indiferent de castă sau de rasă.

În doctrina budistă se insistă asupra sensului trecător al satisfacțiilor sensibile, care în final se rezolvă în suferință, precum și asupra stării de permanență a nirvanei în care încetează orice durere, ca rod nu al ceremoniilor religioase - recomandate de brahmani - ci al faptelor morale.

Budismul s-a răspândit mai ales în secolul III î.e.n. sub împăratul Așoka, iar faimosul rege Kanishka l-a impus și în Turkestan. Dar în secolul al IX-lea invadatorii musulmani i-au masacrat pe "credincioși" și au împins budismul în afara Indiei. De aceea, cea mai mare parte a budiștilor se găsește astăzi în China, Japonia, Ceylon, Coreea, Mongolia și în alte țări asiatice.

După moartea lui Buddha, între învățătorii săi au început sciziunile și au apărut sectele. Există o mulțime de biserici budiste, școli și secte, precum și o mulțime de cărți canonice care cuprind viața și doctrina lui Sakya-Muni [12].

Unii își organizează viața în comunități din ce în ce mai închise, comunități care rezervau pentru membrii lor (considerați perfecți=arhat) monopolul nirvanei.

Însă mulțimea discipolilor lui Buddha, pe lângă că ei credeau în reforma moralizatoare a ministrului, mai țineau și la vechii lor zei, deasupra cărora îl așezau pe Buddha însuși ca pe o ființă supranaturală.

Ne găsim în fața a două mari curente budiste: unul strict, monahal ("Micul vehicol"), care este mai mult o filosofie rezervată unor înțelepți; celălalt, mai larg ("Marele vehicol"), care este mai de grabă o religie, practicată de mulțime.

Înțelepciunea ezoterică (secretă, cunoscută numai de inițiați), se reduce la meditarea durerii, a cauzelor ei, cu scopul de a o evita. Pentru cei câțiva înțelepți nu există nici absolut, nici persoană, nici substanță. Nu există decât un flux de fenomene schimbătoare care se va pierde într-o nirvana, o stare necunoscută de fericire, fără durere. Această filosofie nu este religie, iar credințele esențiale în legătură cu karma, nirvana, sunt diferit expuse în diferitele școli filosofice (Nagarjuna, din secolul al II-lea e.n. este cel mai mare dintre filosofii budiști).

Însă pentru masele credincioșilor Buddha este un zeu adevărat, cel mai mare dintre zeii vechilor religii, pe care populația Ceylonului și a Birmaniei mai continuă să-l invoce. Acestea au deci o religie politeistă, cu temple, cu un cult foarte dezvoltat, cu pelerinaje și rugăciuni [13].

Credința budistă este deschisă tuturor influențelor hinduiste, mazdeiste, eleniste, etc. Spiritul de devoțiune față de divinitate, completat cu iubirea mai atentă, mai simțită față de aproapele nostru, a degenerat de multe ori în forme de magie, dând naștere la o mulțime de secte care prezintă religia budistă în forme diferite.

Fără îndoială că Buddha a fost un mare om, iar budismul a avut un important rol în istorie. Ceea ce a făcut ca budismul să poată seduce atâta lume a fost sensul său de pietate și învățătura lui despre caritatea universală. Dar această caritate se deosebește în mod esențial de caritatea creștină, deoarece din ea este exclus Absolutul; ea se adresează numai creaturilor. Creștinul iubește pe aproapele lui pentru Dumnezeu, care iubește pe om mântuit de Isus Cristos; iubire care trebuie să fie activă, dezinteresată, tradusă în fapte. "Bunăvoința" budistă este de natură filosofică, nu religioasă. La unele secte facerea de bine prescrisă de Buddha nu e decât un mijloc pentru a-și asigura fericirea individuală; la altele, prescripția are un sens altruist: fiecare să-și găsească binele propriu în binele altuia. Dar ea rămâne pasivă și se mulțumește numai cu formule și declarații. Este un expedient pentru a înainta spre iluminare, dar inutilă când cineva a ajuns la starea superioară de indiferență.

Marea eroare morală a Indiei este tocmai teama de acțiune, fericirea constând într-o imobilitate impasibilă, a cărei imagine imperfectă este somnul fără vise.

A așeza budismul pe același plan cu creștinismul este tendențios, sau efect al ignoranței.

 

Mazdeismul

Este sistemul religios al Iranului. A fost religia puternicului Imperiu Persan, dar istoria lui este destul de obscură deoarece n-a format niciodată un singur bloc omogen.

Această religie este cuprinsă în cărți numite Avesta, pe care se zice că Zoroastru ar fi dat-o sub inspirația lui Ahura-Mazda. Ormuzd este dumnezeu, autorul lucrurilor bune, pe care le conduce cu alți zei, protectori ai focului, pământului, plantelor, animalelor, metalelor, etc. Pe lângă aceștia, mai există Ardvi Anahita, zeița apelor, Mithra, zeul luminii cerești, al cărui cult s-a răspândit foarte mult chiar în Imperiul Roman (secolul I e.n.). Inferiori acestora sunt fravashi, un fel de îngeri păzitori ai oamenilor și ai lucrurilor.

Alături de această armată a Binelui există și una a Răului condusă de Ahriman - stăpânul morții și al corupției - care și-a creat o lume infernală cu tot ce poate fi mi impur și mai nociv. Ahriman este asistat de o mulțime de duhuri rele.

Între acești doi principi ai Binelui și Răului se dă o luptă perpetuă. Oamenii trebuie să opteze pentru unul sau pentru altul. Lupta se va sfârși prin biruința celor buni, prin curățirea lumii, printr-un râu de foc, învierea morților și distrugerea demonilor. Din când în când (din mie în mie de ani) vor apărea "Mântuitori", dintre care cel din urmă, Mesia, va prezida învierea morților. Pe de altă parte, Arhiman a făcut, pentru distrugerea lumii, un antichrist, Ahbi-Lahaca, care până la urmă va fi ucis de către eroul Keresaspa.

Primul om creat de Ormuzd va învia cel dintâi la sfârșitul lumii. Omenirea este supusă influențelor Binelui și Răului. Ormuzd dă omenirii legea și grația, dar Arhiman trimite boli, păcat și moarte. Omul trebuie să reziste Răului observând legea religioasă și morala, dar mai ales practicând rituri de purificare, atât de numeroase, încât devin imposibile: a evita contactul cu cadavrele abandonate; boul, câinele, cocoșul sunt ființe sacre; urina vacilor e considerată "apă binecuvântată", etc.

După moarte, sufletele sunt judecate de către trei zei: Mithra, Svaoska și Rashnon, și trec pe podul Sinvat spre locul răsplătirii, sau cad de pe el în împărăția lui Ahriman, până în ziua învierii. Cei lâncezi petrec într-un loc intermediar sau purgator.

Din punct de vedere moral, mazdeismul este o religie mai mult legalistă și formală, având prescripții mai mult barbare decât caritabile.

Ideea de dumnezeu este mult inferioară aceleia aflată la Platon sau în mozaism. Înainte ca israeliții să fi venit în contact cu mazdeismul, la ei exista în substanță ideea de îngeri și de demoni, sau ideea sfârșitului lumii prin foc. Ideea învierii morților care se găsește în Avesta, scrisă mai recent, poate fi o influență iudaică sau chiar creștină.

Celelalte idei care apropie mazdeismul de creștinism (judecata, etc.), nu se găsesc în Avesta, ci în literatura pehlvie (limba în care, după cucerirea arabă, mazdeienii au scris numeroase comentarii asupra cărților lor sfinte, comentarii care formează Zend-Avesta), literatură caracterizată printr-un larg sincretism.

 

Islamismul

Islamismul a pretins să devină religia întregii lumi. După măceluri și convertiri forțate a milioane de păgâni, astăzi se găsește restrâns la popoarele din Africa neagră, Maroc, Rusia orientală până în sudul Indiei.

Leagănul islamismului este Arabia. Nomazii semiți care locuiau acest pământ sărac, ce se găsea pe drumul între Europa și India, nu apar în istorie decât în anumite pasaje din Biblie și în câteva documente asiro-babiloniene. Unele triburi - îmbogățite prin contactul cu caravanele ce se îndreptau spre India sau spre Mediterana - și-au fixat locuințe în mod definitiv, ca mai târziu în nord să se formeze mai multe regate, reduse apoi la provincii romane, bizantine sau persane.

Religia acestor popoare era politeistă, dând cult stelelor și nenumăratelor spirite inferioare. Dar peste tot domina marele zeu al popoarelor semite, zeu pe care arabii l-au numit Allah. Cultul lui Allah cuprindea sacrificii omenești, de miei și cămile. Omul era sclavul dumnezeului Său.

În jurul unuia dintre vechile sanctuare (haram) s-a format un oraș comercial, numit Mecca, unde se venera o piatră neagră, Caaba. Aici s-a născut reformatorul și unificatorul religios și politic al Arabiei, Mohamed, care a trăit între anii 570-632. El făcea parte din cel mai umil și sărac trib al Hakhimilor. Rămânând orfan, a fost crescut de unchiul său în condiții modeste. Probabil n-a învățat niciodată să citească. Avea o înfățișare plăcută, era simpatic, cu înclinări spre reflexii religioase; serios, cinstit, bun și modest. Stăpâna în serviciul căreia se găsea, Khadidja, văduvă, mai vârstnică decât el, comerciantă bogată, îi oferi mâna și Mohamed se căsători cu ea. Scăpat de grijile vieții de toate zilele, Mohamed se putea dedica mai liniștit meditației.

Unitatea lui Dumnezeu și atotputernicia lui Allah îi păreau evidente. Ideea sancțiunii veșnice, luată de la creștini, îl frământa. Zgârcenia și cruzimea oamenilor, care l-au făcut să sufere atâta, îl cutremurau. Credea că compatrioții săi vor trebui să dea seama în fața teribilei judecăți divine care, din cauza viciilor, devine tot mai iminentă. Spre anul 610 deveni conștient de misiunea sa. Crezu că îngerul Gavril îi poruncește să facă cunoscute neamului său unitatea lui Dumnezeu, recompensele și pedepsele divine, pe care ei le ignorau.

Începu să predice. Cei săraci și oprimați au fost cei dintâi care l-au ascultat. Dar bogații, care-și vedeau interesele amenințate, îl luară în derâdere și începură maltratările, din cauza cărora mulți învățăcei se refugiară în Abisinia. După moartea unchiului său și a Khadidjaei fugi și el la Medina, de unde se strădui să-și impună doctrina tuturor arabilor. De la acest an, 622, datează era musulmană, numită Hegira (fuga).

Primit cu entuziasm la Medina, urmat de alți refugiați din Mecca, Mohamed nu mai este predicatorul batjocorit de dinainte, ci devine șeful unui mic stat, fondat nu pe solidaritatea triburilor, ci pe profesiunea aceleiași credințe religioase. Mohamed impune legi, ca un monarh, în numele lui Allah.

Începând să comande, descoperă că armele constituie instrumentul legitim și singurul posibil pentru a face să triumfe misiunea sa. Se ia la harță cu iudeii - în număr mare la Medina - care nu dădeau credit noului profet. Încep masacre, confiscări, exilări în masă. Cu prada obținută, atrage o mulțime de beduini, care se convertesc și pe care-i angajează în "războiul sfânt" (djihad) împotriva păgânilor care n-au vrut să asculte de Allah și de profetul său.

Caracterul lui Mohamed se schimbă și sub alt aspect. Vechiul soț, fidel Khadidjei, care a restrâns pentru alții obiceiul arab al poligamiei nelimitate la patru soții, se căsătorește cu Aișca, fiica prietenului său Abu-Behar, în vârstă de 9 ani, și, printr-o "dispensă" specială a cerului, profetul va avea în total nouă soții - între care Zenaibu, soția fiului său Zeid - precum și mai multe concubine.

Se socotea trimis de Dumnezeu pentru toți arabii, fiii lui Avram, precum Moise pentru fiii lui Iacob. Fără să pretindă că-i întrece pe aceștia în sfințenie, se consideră totuși într-un oarecare fel superior, pentru că le completează opera.

Dădu religiei sale un caracter național și cuceri sanctuarul din Mecca pentru a izgoni de acolo falșii zei și pentru a face din acel oraș centrul religios și monoteist al tuturor arabilor. Când muri, la 632, în Medina, Mohamed era stăpânul întregii Arabii, deoarece triburile nomade, din interes sau de frică, i-au primit religia.

Numele religiei predicate de Mohamed este islamismul, adică resemnarea, abandonul în voia lui Dumnezeu. Revelațiile lui Mohamed, scrise în parte de secretarii lui, în parte rămase prin tradiție, sunt cuprinse în Coran.

În substanță, principalele îndatoriri ale credincioșilor - căci islamismul este în primul rând o legislație - sunt cele "cinci coloane ale islamismului" și anume: 1. credința se exprimă prin formula: "nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este trimisul lui". Cine pronunță această formulă este musulman și este obligat să respecte toate prescripțiile Coranului; 2. Rugăciunea trebuie făcută de cinci ori pe zi, la ore fixe, anunțate de muezin din înălțimea minaretelor; 3. Pomana, devenită cu timpul impozit; 4. Postul, ce durează în luna ramadan, ține 30 de zile; 5. Pelerinajul la Mecca, pe care fiecare credincios trebuie să-l facă măcar o dată în viață.

Monoteismul islamic este absolut. Există însă și îngeri buni și îngeri răi (Ihlis). Dumnezeu a comunicat revelația sa oamenilor prin șapte trimiși. Penultimul este Isus, iar ultimul este Mohamed. Isus este model de sfințenie, Fiul miraculos al Fecioarei Maria. N-a murit, ci a fost ridicat la cer.

Sufletele celor răi așteaptă în mormânt învierea și judecata. Necredincioșii vor fi condamnați la iad, împreună cu Ihlis. Cei aleși se vor bucura în veșnicie de o fericire - după Coran - ce constă în plăceri senzuale.

Teologii musulmani, mai ales în contact cu popoarele creștine, caută să împace credința cu speculațiile raționale. Al-Ghazhi († 1111) este unul dintre cei mai renumiți teologi, pe care și astăzi mulți îl urmează, dar pe care Waheliții - care se leagă în mod literar de expresiile coranice cele mai antropomorfice în legătură cu Allah și cele mai fataliste în ceea ce privește soarta omului - îl repudiază.

 

Iudaismul

Între religiile vechi, religia poporului Israil este superioară tuturor, s-a dezvoltat progresiv, pentru a pregăti sufletele ca să primească credința în Întruparea și viața adusă de Fiul lui Dumnezeu.

Fiindcă această religie prezintă o dezvoltare continuă, adică o trecere de la o stare imperfectă la una mai perfectă, este normal ca în ea să se găsească limite și imperfecțiuni, ca în orice fază destinată să fie absorbită în una superioară și definitivă.

Vechiul Testament, care cuprinde Cărțile Sfinte ale acestei religii, este orânduirea providențială care trebuie să-i ducă pe oameni până la o schimbare de ordin spiritual mai ridicat, la o viață mai bună.

Vechiul Testament ne arată pe Dumnezeu ca educatorul unui popor grosolan în gândire și în moravuri. Concepțiile strâmte și sălbatice ale acestui popor trebuiau schimbate treptat pentru ca, în final, să poată face loc perfecțiunii morale și plenitudinii credinței Noului Testament. Religia israeliteană este o religie orientată spre viitor și numai în acest context poate fi înțeleasă, cu tot ceea ce conține, inclusiv profețiile.

Tezele prin care a trecut religia Vechiului Testament pot fi delimitate la patru: religia patriarhală, religia mozaică, religia profetică și religia iudaică.

Religia israeliteană începe cu Avram, care a trăit pe vremea regelui Babilonului Hammurabi (1792-1750 î.e.n.), care, în fruntea triburilor din rasa Amoniților, a stăpânit și a organizat întreaga Mesopotamie [14].

Cu tribul său, Avram a plecat din Ur - teritoriu cuprins în partea sudică dintre Tigru și Eufrat; a locuit un timp în Heran, în Mesopotamia occidentală, apoi a coborât în Palestina, iar apoi în Egipt, fapt atestat de sculptura unei caverne semite, care se găsește pe un mormânt al unor faraoni egipteni.

Religia patriarhilor este monoteistă. Preceptele morale sunt porunci ale lui Dumnezeu (ca în toate vechile religii), în anumite puncte foarte severe.

Chiar la începutul Vechiului Testament, în Cartea Genezei (Facerea), se găsesc promisiuni făcute din partea lui Dumnezeu patriarhilor și în special lui Avram și urmașilor lui. Pe aceste promisiuni s-a bazat speranța mesianică, la început cu caracter național, dar cuprinzând și insinuări ale unui mesianism universal și transcedental.

Pe timpul faraonului Amenofis II (1447-1421), se pare că evreii - care în Egipt duseseră o viață semi-nomadă, cu o autonomie etnică destul de largă și cu tradiția religioasă a lui Avram - au părăsit Egiptul sub conducerea lui Moise. La Sinai-Horeb, alianța solemnă între Dumnezeu și cele douăsprezece triburi din care se compunea poporul evreu dădu acestora o coeziune atât de mare încât, cu toate vicisitudinile ulterioare, au rămas strâns uniți.

 

Începutul religiei mozaice

Esențialul în revelația mozaică este numele lui Dumnezeu: "Eu sunt cel ce sunt" (Ieșire 3, 14), adică cel care există prin sine, care are în el însuși perfecțiunea existenței și este, deci, infinit, absolut, independent, neschimbător. Dacă Dumnezeu se numește: "Eu sunt", omul Îi spune: "El este", în limba evreiască: Iahve. Iahve este însă imperfectul verbului Hawâh (a fi); acest imperfect arată că numele divin este numele Celui care există în continuitate deplină.

La Sinai, Dumnezeu a revelat lui Moise Decalogul și alte legi laice și religioase. Cele două elemente importante în religia mozaică sunt: monoteismul și alianța între cele douăsprezece triburi și între Cel ce este. În mozaism, monoteismul este confirmat și implantat de acum unui întreg popor, chiar în centrul conștiinței sale naționale. De aici înainte, Israel este prin excelență poporul lui Iahve, în măsura în care va rămâne fidel chemării sale.

Dacă Cel necuprins își dă un nume este pentru a se distinge mai clar de falșii zei; iar prin Decalog morala devine indestructibil legată de religie. Aceasta dovedește că monoteismul - profetismul - creștinismul sunt pe aceeași linie de dezvoltare, pe când fariseismul, care separă practica cultului de cerințele conștiinței, este condamnat. Religia trebuie să fie, în primul rând, viața interioară, o atitudine și un progres al conștiinței, cultul exterior fiind doar expresia, traducerea în acțiuni a acestei realități intime.

Mozaismul pune în lumină libera alegere a lui Israil din partea bunătății lui Dumnezeu, care se interesează îndeaproape de destinul acestui popor. Legătura lui Iahve cu Israil nu este însă exclusivă, deoarece El ar putea alege și alte popoare, ba chiar toate popoarele, alături de cel dintâi ales.

După ocuparea Canaanului, începe faza profetică a religiei iudaice. Israeliții vin în contact permanent cu alte popoare și cu alte religii, mai atrăgătoare, care provoacă o mulțime de tentații, cu căderi și reveniri în urma intervențiilor hotărâte ale profeților, autentici apărători ai iahvismului contra idolatriei.

Profeții apără credința iahvistă, așezând dreptatea înaintea oricărui lucru, chiar a existenței poporului. Acești profeți sunt oameni izolați, dezinteresați, consacrați cu totul misiunii lor. Ei caută inspirația în rugăciune, nu în contagiune colectivă, nu în muzică, în dans, ca și "profeții" păgâni.

Fiindcă regele poporului era considerat ca un delegat al lui Iahve pe timpul primilor profeți, Mesia cel așteptat era prezentat, prin prisma acelui timp - timp de forță și violență - ca un rege cuceritor, dar și ca preot, preot veșnic și judecător drept. Aceste caractere întăresc elementul spiritual al ideii mesianice, dându-ne să înțelegem că biruințele lui Mesia, descrise în această perioadă, nu trebuie luate ad-literam. Ele exprimă imaginația războinică a vechiului Orient.

Dar, încetul cu încetul, speranța mesianică, la profeții următori, se spiritualizează și se universalizează. Mântuitorul care va veni este, în primul rând, un servitor al lui Dumnezeu și un drept, supus suferințelor. El va muri ca jertfă de ispășire acceptată de bunăvoie pentru păcătoși.

Sub chipul Mesiei, descris de profeți, creștinismul a recunoscut realizarea planului lui Dumnezeu în Isus Cristos.

Începând cu secolul V se trece la faza iudaică. După ce trece prin vasalitatea asirienilor, mezilor, babilonienilor, apoi a perșilor și a grecilor, rezistând uneori prin lupte și jertfe (Macabeii), comunitatea iudaică, pentru a-și păstra credința, trebuie să o practice în mod exclusiv și intransigent. Iudaismul devine un stat în care există o strânsă legătură între neam și religie. Legislația civilă și cea religioasă sunt legate prin aceeași lege, iar autoritatea se restrânge în mâna marelui preot.

Scribii copiau legea și o interpretau. Ea pătrunse întreaga viață a poporului. Vechile scrieri, Biblia, se redactează, citindu-se și meditându-se. Cărțile Vechiului Testament, scrise în timpul acesta, orientează gândirea religioasă către căutarea unei mântuiri individuale. Raportul direct, personal și intim cu Dumnezeu a dus sufletele de bunăvoință să recunoască pe Mesia nu ca pe un suveran temporar, ci ca pe unul a cărui împărăție este înainte de toate înăuntrul omului. Prin Înțelepciunea sa, Dumnezeu va trăi personal în noi. Se delimitează deja ideea unui Mesia interior, a unei Întrupări.

Acesta este firul roșu al religiei poporului evreu, care nu excelează nici în artă, nici în politică sau în științele exacte, ca la alte popoare de pe timpul respectiv. Dar în domeniul literar are mari poeți lirici, naratori de seamă, profeți și psalmiști. Are cărțile Vechiului Testament.

Adevărata măreție a poporului evreu este de ordin religios. Cu toate obstacolele ivite în decursul dramaticei sale istorii, aceasta a rămas un fapt unic în istoria antichității, și nu numai că a rămas, dar a și progresat. Alianța de la Sinai s-a reînnoit mereu, câștigând tot mai multă conștiință și îmbrăcându-se în idei tot mai elevate despre Dumnezeu. El nu este abstracție, ca la filosofii greci, ci este Dumnezeu cel viu. Dreptatea Sa este absolută, interesul sau capriciul neputând-o atinge, ca la păgânii vechiului Orient.

Ceea ce este de reținut însă este că Vechiul Testament conține profeții, iar acestea s-au realizat.

Mai ales profețiile despre Mesia, regele Împărăției viitoare, s-au realizat în Isus Cristos. S-au realizat în El, și prin El au primit o lumină nouă. Această lumină nouă este religia creștină [15].
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire