pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

Religia
pr. Eugen Popa

achizitionare: 10.03.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior RELIGIILE PRIMITIVE

1. Conștiința socială, ca orice concept colectiv, are o origine individuală; de aceea societatea ca atare nu gândește (în afară de cazul în care ar fi redusă la o entitate mistică, sau mai degrabă mitică), decât prin indivizi. Chiar dacă o mare parte din actele individuale reproduc reprezentări generale, colective, acestea își au originea tot într-o conștiință individuală, care s-a impus, învingând rezistența colectivă și antrenând întreaga societate. Nu negăm că viața materială și organizarea socială se va reflecta în gândirea individului, dar acesta înnoiește și dă colectivului ceva nou, sistematizat. Aceasta în toate domeniile vieții spirituale: sociale (Marx), religioase (Mahomed), etc.

Individul a avut un rol important în religiile primitive. La un nivel inferior de activitate intelectuală a omenirii, influența unui individ mai dotat a antrenat colectivitatea spre progres. În anumite triburi din America, inițiatul este izolat, iar profeții stau retrași înainte de a-și începe misiunea, tocmai pentru ca prin meditațiile și inspirațiile lor să îmbogățească viața spirituală a colectivității. De altfel, în organizarea socială a primitivilor, familia joacă un rol preponderent. Viața colectivă este foarte redusă, iar individualismul accentuat.

Faptul religios n-a putut să se nască dintr-un principiu impersonal: societate, totem, etc. Având ca obiect o ființă transcedentală și personală, religia leagă pe om de această ființă de care se simte dependent, cu care dorește să se unească, făcând efortul de a se depăși.

Nici societatea, nici animalul, nici magia, nu pot explica singure atitudinea religioasă a individului și a societății. "Ne-ai făcut Doamne pentru tine și neliniștit este sufletul nostru până se va odihni în tine", spunea Sfântul Augustin. Această neliniște, această căutare pe care omul o simte mai mult sau mai puțin conștient, îl face să tindă spre ceva deasupra lui, spre un ideal pe care să-l admire, căruia să-i jertfească și prin care să ajungă la plenitudinea ființei sale. De aceea, numai filosofia este în stare să dea un răspuns cert în legătură cu originea religiei.

Istoria, etnologia, sociologia nu fac decât să studieze din afară exteriorul fenomenului religios. Interiorul, aspirațiile și reacțiile sufletului individual, le scapă. Ori, în religie, tocmai acest element interior este esențialul.

Omul, dându-și seama în mod spontan de finitudinea lui și a lumii în care trăiește, știe că depinde de cineva, spre care își orientează cunoașterea și iubirea. Fiul știe că depinde de un tată pe care, chiar dacă nu l-ar cunoaște, îl caută în mod spontan să-i poată manifesta dorința de a trăi împreună cu el. Aici trebuie căutată originea religiei, ca relație între individ și Ființa supremă de care depinde.

De aceea, "luată în ansamblul ei omenirea este religioasă", afirmă L. de Grandmaison [1], care citează apoi cuvintele lui F. Bayron Jevons: "Niciodată nu a existat în istorie vreo epocă în care omul să fi trăit fără religie". Cei care au scris despre acest subiect, deși din unghiuri diferite, cum ar fi cele adoptate de profesorul Tylor, Max Müller, Ratzel, de Quatrefages, Waitz, Peschel, sunt însă cu toții de acord în a afirma că nu există rasă omenească, oricât de înapoiată ar fi ea, care să fie lipsită "de orice idee religioasă" [2].

2. Studiul religiilor duce la istoria comparată a lor. Aceste studii sunt multe și variate, cu un caracter de polemică uneori, cu afirmații combătute sau retractate. De fapt, cine ar putea, plecând - cum face etnologia și sociologia - de la starea actuală a omenirii și mergând în mod regresiv, să ajungă, prin conjuncturi, la o certitudine în ceea ce privește starea oamenilor de care ne despart câteva mii de ani? De aceea, este oare just ca din cele observate la primitivii de astăzi să tragem concluzii asupra stărilor religioase ale primilor oameni? Dacă primitivii de azi practică animismul, totemismul, magia, etc., este oare semn că acestea stau la originea religiei? Trebuie să remarcăm că starea primitivului de azi este o degenerare, mai mult un infantilism decât o copilărie. Copiii primilor oameni erau plini de vigoare, apți să se dezvolte, să crească, ceea ce lipsește celor pe care-i numim astăzi primitivi. La fel stau lucrurile și în privința religiei lor. Cu cât se merge mai adânc în istoria religiilor, cu atât noțiunea Ființei apare mai pură.

Oamenii paleoliticului inferior nu erau mai primitivi decât sălbaticii de azi. Dar ei nu-și concretizau divinitățile sub forma unor idoli, obiect de adorație pentru credincioși. Antropomorfismul religios nu-i decât o etapă degenerată a religiei primitive. La început, omul a conceput divinitatea atât de puternică, încât nu credea că ar putea să o reducă la o formă umană. Mai târziu, când acest concept primitiv își va pierde din forță, omul va particulariza și va diviniza diferitele atribute ale divinității. Numai atunci va sculpta zei după imaginea sa, înzestrându-i cu calități și uneori cu viciile umane (Gousy).

Andrew Lang, care la început apărase teoria animistă a lui Tylor - după care monoteismul, religie superioară celorlalte ar fi rezultatul unei lungi evoluții, începând de la formele inferioare ale animismului - și-a dat seama mai târziu de această eroare și a susținut că un anumit număr de triburi cred în ființe supreme. Alții au confirmat studiile lui, și s-a dovedit că pigmeii din Filipine, într-un stadiu de viață socială foarte simplă (culegători și vânători, fără șefi), au o religie evoluată. Ființa supremă este concepută ca un creator, fără corp, imprevizibil; pigmeii din Malaca atribuie Dumnezeului lor omnipotență, bunătate, etc., lăsându-se ulterior influențați de mituri primite de la alții; pigmeii din Africa ecuatorială numesc pe Dumnezeu stăpânul lucrurilor și al cerului, adorându-l și aducându-i jertfe; băștinașii din Țara de Foc, găsiți de coloniști în condiții de viață foarte primitive sunt foarte religioși, numind Ființa supremă: "Veșnicul", "Cel preaînalt", "Tatăl meu"; pentru bantuși, monoteiști, Dumnezeu - "Munga" - este singur, inaccesibil, Ființă supremă, Mare Spirit, Creator, etc., care domină totul [3].

Toate acestea dovedesc că nu întotdeauna religia primitivă este legată de orânduirea socială primitivă și că nici monoteismul nu a apărut ulterior politeismului. Relativa elevație religioasă contrastează de multe ori cu mizeria civilizației materiale, ceea ce dovedește că viața spirituală nu depinde întotdeauna de viața materială și de organizarea socială [4]. Dimpotrivă, aceasta nu face decât să influențeze negativ asupra religiei.

Sentimentul religios este pervertit de influențele extrareligioase. În civilizația primitivă, organizarea socială este preponderent familială, iar religia constă în credința în ființe supreme. Când oamenii se organizează și tribul reunește mai multe familii, apare totemismul. Magia, izvor de crime și de turpitudini (canibalism ritual, sacrificii umane, prostituții sacre), a evoluat din anumite condiții particulare ale economiei politice și sociale. Societatea nu a creat religia, ci a contribuit la desfigurarea ei în anumite condiții.

Aceste false religii nu produc, ci presupun conștiința religioasă. Faptul că ea a putut fi desfigurată sub presiunea unor condiții economico-sociale dar nu a putut fi desființată, este o dovadă că ea nu depinde nici de individ, nici de societate, nici de condițiile economice, sociale și politice, ci este ceva sădit în conștiința omului de însuși Dumnezeu. Chiar religiile mitologice sunt o dovadă istorică a faptului religios; divinitatea depășește omul care, ca să îmblânzească zeii, prin diferite rituri își manifestă sentimentele de frică, de cerere, etc.

Chiar dacă "cu timpul, noțiunea pură a divinității este încetul cu încetul supusă unor transformări, apropiindu-se de materia concretă și ... astfel lumea veche monoteistă devine politeistă" [5], totuși, nici în aceste religii politeiste, ideea Ființei supreme nu este înlăturată cu totul, ba chiar în multe dintre ele este evidențiată, cum ar fi de exemplu în China (Cerul suveran care domină întreaga ierarhie a spiritelor și a zeilor), la indo-europeni (Zeus-pater, Jupiter), păstrându-se ceva din sensul adevăratei religii.

Acest sens ce străbate ca definitoriu orice religie, face ca toate religiile - de la cele primitive până la cele superioare - să aibă o anumită asemănare, inclusiv cu creștinismul. Tot ceea ce poate fi definit religie trebuie să conțină aceleași elemente prin care se definește religia; după cum în fluxul vieții, în perpetua sa devenire istorică, și religiile s-au influențat reciproc ca și ceilalți factori culturali. Dar faptul asemănărilor care există între religii și a reciprocei influențe nu implică și dependența cauzală, mai ales când este vorba de o religie superioară în raport cu una inferioară. Inferiorul poate fi degradarea superiorului, dar niciodată cauza lui. De aceea, superiorul în religie (monoteismul, creștinismul) n-a putut fi cauzat de inferior (politeismul, păgânismul).

Dar, "cu cât cercetăm mai mult, cu atât ajungem la o singură concluzie finală: în această importantă problemă totul ni se prezintă ca și când specia umană - iradiind dintr-un punct comun din care ea putea să apară, într-o epocă pe care știința e neputincioasă să o determine în mod precis - s-a găsit în posesia unui fond de adevăruri religioase și morale, care conțineau elemente de cult, totul având rădăcina în însăși natura omului, păstrându-se prin familie și dezvoltându-se prin societate, născând, încetul cu încetul - după mentalitățile particulare ale fiecărei rase, conform dezvoltării intelectuale proprii și după condițiile specifice ale vieții - aceste forme de suprafață variate, dar în fond identice, pe care le numim religii, religii de care pretutindeni și de la început s-au legat mitologiile, superstițiile și magia, viciindu-le, deformându-le și îndepărtându-le de obiectul lor [6].

Starea materială și organizarea socială au influențat asupra religiei nu ca o cauză intrinsecă, ci ca o cauză externă, nu pentru a crea, ci - în cele mai multe cazuri - pentru a deforma religia.

Acest lucru apare clar din istoria religiilor primitive, dar reiese și din istoria religiilor superioare.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire