pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

Religia
pr. Eugen Popa

achizitionare: 10.03.2002; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprins INTRODUCERE

Religia are diferite sensuri. Ea poate fi înțeleasă ca un simplu raport al omului cu Ființa supremă, divină- căreia în decursul istoriei i s-au dat diferite denumiri - sau ca un ansamblu de rituri exterioare, prin care omul exprimă acest raport. Religia pornește de la om în direcția divinului. Credința, dimpotrivă, pornește de la Dumnezeu spre om [1].

Faptul religios își are originea în realitatea umană, în ceea ce are ea mai profund și mai specific: spiritualitatea. În ființa spirituală a omului există o capacitate pre-reflexivă de absolut, o orientare spontană spre Ființa divină. De la această stare pre-reflexivă, faptul religios trece apoi la starea conștiinței reflexive, la cunoașterea rațională a Ființei supreme, a lui Dumnezeu.

Cunoașterea lui Dumnezeu nu este deci o credință, ci o cunoaștere naturală, care se realizează și se justifică prin concluzii raționale trase din experiența concretă a realității lumii și a ființei omenești. De la existență omul ajunge la un existent, de la viață la viu, de la gândire la gânditor. Pornind de la considerarea lumii reale, omul ajunge la convingerea existenței unei Ființe de care lumea și omul depind în existența lor [2].

Cu această Ființă omul caută o legătură, pornind din nevoia de omagiu pe care o încearcă în fața divinului, din nevoia de securitate născută din experiența insecurității cotidiene, din nevoia unei evadări din nemulțumirea vieții sub imperiul unei așteptări și transformări vitale. Astfel, începe un dialog între om și Dumnezeu: omul se închină, se roagă, omul dorește unirea cu divinitatea. Toate acestea omul le manifestă prin cult: prosternări, ceremonii, jertfe, etc.

Deci, religia este un raport între om și Dumnezeu. Omul e înclinat prin firea lui spirituală să caute Ființa absolută de care depinde, pe care să o omagieze, căreia să-i ceară ajutorul și spre care tinde să-și găsească propria perfecțiune. Această înclinație spontană ajunge apoi la cunoașterea rațională a Ființei supreme și la trăirea legăturii cu Ea. Aceasta este Religia.

Cei care nu admit existența lui Dumnezeu, ateii, zic că acest raport nu este real, ci iluzoriu, deoarece dintre cei doi termeni ai raportului unul, Dumnezeu, este inexistent. De aceea, religia - legătura omului cu o închipuire - este o amăgire. Deci, nimic în religie nu are consistență: nici iubirea pe care o pretinde nu poate fi adevărată, nici preceptele ei nu sunt conforme naturii omului care, prin religie, trăiește într-o stare de supunere neputincioasă, cu forțele paralizate, așteptând în zadar un sprijin și o răsplată. Religia este un opiu pentru popor.

Astfel de afirmații au o mulțime variată de cauze.

De fapt, Dumnezeu a fost de-atâtea ori reprezentat de către oamenii religioși într-un mod cu totul neadecvat, încât nu este de mirare că ideea pe care și-o fac unii despre Dumnezeu, din pricina acestor reprezentări, este falsă. Dacă pentru cineva icoanele sau statuile sunt dumnezei, se cade în idolatrie. Dumnezeu-polițist, Dumnezeu-Lege, Dumnezeu-Stat, Dumnezeu-despot sunt reprezentări false. Reprezentările infantile, sau născocite de cineva pentru a-și justifica comportamentul, duc și ele la ideea unui dumnezeu fals, cu care omul nu poate avea o reală și edificatoare legătură. Căci între cei ce-și zic religioși, impostura poate fi întâlnită alături de sfințenie. În loc să onoreze numele lui Dumnezeu, oamenii Îl dezonorează. Masacrele, exploatarea omului, rasismul, naționalismul idolatru, etc., toate făcute în numele lui Dumnezeu, compromit pe Dumnezeu.

Lumea creștină - care este altceva decât creștinismul - a contribuit și ea la combaterea religiei, deoarece a restrâns adevărul și viața creștină la o parte limitată a existenței sale: în cult, în religie sau în viața interioară. În viața socială, economică și politică s-a condus după legea trupească, sustrasă de la lumina lui Cristos, după cum observă Jacques Maritain [3].

Pe lângă acestea, morala religioasă dacă este înțeleasă, nu așa cum au expus-o Sfântul Pavel, Sfântul Toma d'Aquino și alții până la Maurice Blondel, ca fiind înscrisă în realitatea umană ce trebuie să se desăvârșească, ca depinzând de arbitrul lui Dumnezeu, extrinsecă omului și oprimantă, duce și ea la un resentiment contra religiei și la ateism.

Dar astăzi ateismul are față de religie un resentiment născut și din alt motiv. Asupra religiei se răsfrânge resentimentul contra exploatatorilor, contra creștinilor de suprafață sau a celor care reprezintă un creștinism lipsit de seva socială. Este resentimentul contra lumii creștine infidelă principiilor sale, ba uneori chiar contrară acestor principii. Resentimentul respectiv se răsfrânge asupra creștinismului însuși, deși el transcende lumea creștină și nu se confundă cu ea.

Acest creștinism, care intră în ansamblul civilizației burgheze, este combătut cu scopul de a fi distrus odată cu burghezia.

În acest context, religia e privită ca un aspect al opresiunii spirituale: o invenție a exploatatorilor. Ea e legată de capitalism, de imperialism, de fascism.

Deci lupta pentru emanciparea omului trebuie să ducă la lupta contra religiei! De fapt, lupta împotriva religiei e numită abecedarul marxismului integral. În felul acesta ateismul devine combatant: se organizează și luptă sistematic împotriva religiei. Adevărații marxiști nu sunt numai atei, ci atei-militanți. Pentru ei religia nu este numai o afacere particulară, ci e considerată ca dușman al luptei de clasă.

Lupta de clasă este forța motrice a istoriei, pentru a se ajunge la țelul comunismului: o societate fără de clase. De aceea religia care se opune acestei lupte trebuie să dispară cu orice preț din inimile oamenilor, mai ales creștinismul.

Mijloacele de combatere a religiei se numesc "științifice", iar dialectica, pe care se bazează ideologia marxistă și care justifică orice tactică, justifică și folosirea acestor mijloace: batjocuri, represalii, teroare sau îngăduință, ba chiar exploatarea temporară a pasiunilor religioase, etc. Se scot la iveală practici superstițioase, scandaluri din istoria Bisericii, se neagă că religia ar fi făcut vreun bine omenirii.

Fiindcă mișcarea muncitoarească are un scop social-politic, care trebuie să-și aibă o ideologie, filosofia marxistă ia din vechile sisteme filosofice ceea ce se potrivește cu acest scop și elimină tot ceea ce nu se potrivește. În primul rând este eliminat idealismul, pentru că "duce la religie", iar religia pentru că se opune luptei de clasă.

Astfel se realizează marxism-leninismul ca sistem filosofic propriu, servitor al proletariatului, instrument pentru făurirea revoluției socialiste. El se numește "științific", adică în concordanță cu adevărurile științei, dar o știință care ea însăși trebuie să servească aceluiași interes social-politic. Pentru marxiști, știința nu este altceva decât suma acelor ipoteze care se împotrivise mișcării muncitorești în lupta împotriva burgheziei, împotriva proprietății particulare, împotriva religiei [4].

În lupta împotriva religiei, cea dintâi preocupare este discreditarea ei, prezentând-o falsificat sau îmbrăcând-o în haine care nu-i aparțin, dar care sunt potrivite ca să stârnească repulsia.

Iată deci cum este definită religia. Se afirmă că esența oricărei forme de religie constă în credința în supranatural; iar supranaturalul cuprinde ființe (zei, spirite, suflete, draci), calități supranaturale ale unor obiecte materiale (fetișism), legături supranaturale dintre obiectele materiale (magie, totemism), ceea ce este un mod eronat de a prezenta religia, deoarece se amestecă noțiunile și religia devine una cu fetișismul.

Am afirmat însă că religia nu este o credință în existența unei Ființe ce transcende lumea. Existența acestei ființe, Dumnezeu, e cunoscută nu ca o enunțare - al cărei motiv rațional nu se poate preciza - ci ca o cunoaștere naturală, rațională. Savantul P. Lecomte de Noüy afirma în cartea sa "L'avenir de l'éspirit" (1941) în legătură cu existența lui Dumnezeu: "Convingerea pe care o am este rațională". Cine admite existența lui Dumnezeu, a Ființei supranaturale, nu înseamnă în mod necesar că este un credincios, ci un om rațional. El este religios.

Pe lângă confuzia între religie și credință, se face și o altă detestabilă confuzie: se confundă supranaturalul cu naturalul, realul cu fantasticul: se așează în aceeași categorie Dumnezeu cu sufletul, cu dracii, cu zeii (de exemplu: cum ai pune pe același plan pe marele Ștefan al Moldovei cu Ecaterina Teodoroiu și cu Făt-Frumos care s-a luptat cu balaurul).

În universul material există nivele de existență cu legi și naturi proprii, deosebite și superioare unele altora. Materia nevie își are caracteristicile proprii care nu depășesc fenomenele fizice și chimice; viața își are legile ei, nu numai superioare, dar cu totul deosebite de legile materiei nevii și uneori în opoziție cu ele [5]; iar omul, care gândește, este o natură superioară celorlalte ființe, care nu se mai supune determinismului ci libertății, capabil să stăpânească și să transforme natura.

Toate acestea au însă ceva în comun: ființe finite, care nu au în ele însele rațiunea propriei existențe. Formează ceea ce numim natura (natura naturata).

Dumnezeu își are și el natura proprie, caracterizată prin infinitatea, veșnicia și aseitatea sa, adică este de la sine, nedepinzând de nimeni și nimic - atribute cu totul deosebite de calitățile celorlalte ființe. Nu numai deosebite, dar infinit distanțate. Doar analogia le poate apropia, fiindcă Dumnezeu este cauza oricărei ființe (materiale sau spirituale) ce nu-și are în sine rațiunea propriei existențe.

Prin natura sa (natura naturans), Dumnezeu unic transcende orice altă natură. De aceea tot ceea ce este propriu lui Dumnezeu în mod exclusiv și specific: existență, atribute, lucrare - formează supranaturalul. Supranaturalul depășește orice posibilitate activă și orice exigență a oricărei naturi.

Deci supranaturalul nu are sens de contra-natural, ci de peste - superior-naturalului. Supranaturalul e plin de plinătatea Ființei absolute, infinită în perfecțiuni, în bunătate și dar care nu contrazice, ci dimpotrivă, creează, dă existență naturii.

Dumnezeu, Ființa supremă este unică. De aceea, ordinea supranaturală nu aparține nici sufletelor, nici îngerilor care, fiind ființe create ca și materia, fac parte din ceea ce numim natură, stând la un nivel superior în ierarhia ordinii naturii. Deci Dumnezeu nu poate fi coborât la același nivel cu îngerii și sufletele.

Cu atât mai mult este degradant și insultător a pune pe Dumnezeu în rând cu zeii, care nu aparțin naturii reale, ci imaginației și fanteziei omului care, căutând dialogul cu Ființa supremă, influențat de patimi și interese, o substituie cu ființe imaginare cărora le atribuie, într-o formă sau alta, și atribute ce aparțin lui Dumnezeu, însușiri, și chiar patimi omenești. Zeii sunt obiectul mitologiei, pe când Dumnezeu e obiectul teologiei.

Legătura omului cu zeii - politeismul - este o formă de religie decadentă, dovada pervertirii sentimentului religios, slăbiciunii rațiunii influențate de patimi sau de alte elemente extrareligioase, în căutarea adevăratului Dumnezeu [6].

Dacă ideea divinității se compromite cu așezarea lui Dumnezeu pe același plan cu zeii, ideea religiei se compromite situând-o la același nivel cu anumite manifestări religioase, care însă nu sunt religie. Între aceste manifestări, născute din aceleași motive religioase, este magia.

Magia constă în convingerea că anumite cuvinte și gesturi au putere, prin ele însele, de a atrage asupra omului bunăvoința cerului sau de a alunga nenorocirile. Magia nu este religie. Religia se adresează ființei supreme - oricum ar fi cunoscută de către om - pe când magia așteaptă ajutorul de la diverse gesturi sau acțiuni, care în sine nu au nici o putere [7]. Magia este formalism și interes. Magicianul consideră obiectul în care crede că are ascunse anumite forțe folositoare sau nocive, ce pot fi atrase sau respinse, ca un receptacol de bine sau de rău, și nicidecum ca un bun suprem și divin. Sentimentele celor ce practică magia sunt cu totul deosebite de sentimentele religioase.

Religia se deosebește și de animism, care este un sistem rudimentar de reprezentare și constă în a imagina pretutindeni, îndărătul obiectelor sensibile, o viață, o activitate. Orice lucru vizibil are un interior viu, un principiu numit suflet, suflu, cu care, în anumite condiții se poate intra în legătură.

Animismul nu este o religie, ci doar o aplicare simplă și eronată a tendinței naturale și spontane, care conduce spiritul uman de la efect la cauză, de la creat la Creator.

Visele, halucinațiile, tulburările conștiinței psihologice, au contribuit la nașterea și la menținerea stării de spirit animistă, făcând pe om să-și reprezinte ființe intermediare, suflete reîncarnate, demon, etc., unele în chip de monștri sau animale antropomorfe.

Unii cred că anumite reprezentări: aștri, arbori, animale, etc., nu numai că au puterea de a ajuta ele însele, dar pot comunica ceva din partea lor obiectelor care vin în contact cu ele (statuete, imagini, etc.), iar cine le poartă are noroc sau este apărat de ele. Aceste obiecte se numesc fetișuri, iar cultul lor fetișism.

Totemismul este cultul totemului, pe care I. G. Frazer l-a definit ca o clasă de obiecte materiale (șarpe, leopard, etc.), pe care omul sălbatic le respectă în mod superstițios, crezând că între ele și fiecare membru din această clasă există o relație intimă. În tribul care avea ca totem șarpele, membrii tribului îi purtau numele, nu-l omorau și credeau că sunt scutiți de mușcătura lui.

Totemismul se bazează pe ideea că omul nu poate intra direct în relație cu Ființa supremă. Pentru aceea trebuie să recurgă la intermediari vizibili pe care să și-i apropie prin ceremonii magice, prin sacrificii, etc.

Totemismul este o instituție socială, bazată pe o concepție magică. El nu creează conștiința religioasă, ci o presupune. Se caută ca prin totem să se ajungă în relație cu o ființă invizibilă, ceea ce dovedește existența convingerii existenței acesteia. Chiar Frazer a recunoscut că totemismul nu este religie [8].

Ca și religia, aceste anti-religii - magia, animismul, fetișismul, totemismul - au cultul lor, invocări specifice, sacrificii, miniștri, locuri de reuniune. Dar, spre deosebire de religie, prin aceste practici se caută să se obțină ajutorul, nu prin rugăciune, ci silind să se pună la dispoziția omului forțe ascunse și misterioase. De obicei, vrăjitorii sunt miniștri cultului acestor false religii. Puterea lor vine în urma unui pact pe care îl fac cu spiritele lumii invizibile, ce stăpânesc lucrurile vizibile, totem sau fetiș, considerate ca sacre sau "tabu", de care nu te poți atinge.

Religia nu trebuie confundată nici cu superstiția. Aceasta este devierea sentimentului religios, prin care omul își creează false obligații, se înfricoșează de lucruri care nu trebuie să inspire teamă sau își pune speranțe în lucruri fără nici o valoare.

Superstiția - nu religia - este aceea care paralizează viața omului și-i împiedică dezvoltarea spirituală. Din păcate, superstiția este un rău universal și actual. A existat în vechime și există și astăzi, uneori în forme de mascată religiozitate. Superstiția își are mai multe cauze, mai întâi, frica: frica de rele, de boli, de necunoscut, de moarte. O frică instinctivă și universală. Frica paralizează. La fel și superstiția care se naște din ea, pentru că omul, dorind să scape de nenorocire, de o moarte rea, de boală, prin anumite practici nepotrivite și mai comode, fără să mai lupte, fără să mai caute remedii adecvate, speriat, neîncrezător, aleargă la vrăjitori, la descântătoare, etc [9].

O altă cauză a superstiției este gustul morbid pentru suferință și sânge (unii aleargă cu aviditate să vadă un accident), care duce la tatuaje dureroase, pe care atâția le poartă pentru a fi feriți de accidente.

La fel, atracția spre neobișnuit duce la căutarea de formule secrete, întruniri clandestine, ceremonii bizare.

Dar o cauză - foarte răspândită - a superstiției, care face ca mulți să confunde religia cu superstiția, este infantilismul religios. Oameni, care din religie nu știu decât ceea ce își mai amintesc de când erau copii, merg la biserică, dar se dedau și la practici exterioare fără consistență spirituală: după ceremonia religioasă a înmormântării, sparg un pahar în casa de unde a fost scos mortul, sau pun acestuia un ban în mână sau lucruri de sorginte păgână [10].

Din aceste motive, nu e de mirare că superstițiile au început să se grefeze pe tulpina religiei chiar de la începuturile ei.

Este necesar deci a face deosebire clară între religie și celelalte manifestări asemănătoare. Chiar când se găsesc în mod concomitent, nu trebuie făcută între ele legătură cauzală. A spune că religia s-a născut din magie, totemism, etc., sau a o pune pe același plan, este o tactică pentru a discredita religia...

Dar combaterea religiei nu se mărginește numai la discreditarea ei, ci se procedează în mod sistematic, pe trei planuri: I. istoric; II. naturalist-științific; III. filosofic.

Engels spune că a combate religia proclamând-o este o absurditate născocită de cei interesați să înșele poporul, nu poate rezolva nimic [11]. În speranța de a rezolva ceva, se recurge la cele trei căi amintite mai sus, pe care le vom examina și mai îndeaproape.

 

Note:

[1] Dacă omul sesizează existența Ființei supreme, Dumnezeu, el poate cădea în greșeli, uneori grosolane, în ceea ce privește natura acestei Ființe. Era necesar ca însuși Dumnezeu să comunice omului ceva despre natura lui, planurile pe care le are cu făpturile create, cu destinul nostru, etc., pentru a-l readuce la adevăr. Această comunicare, revelația, este baza credinței. Despre credință, vezi capitolul separat.

[2] Vezi capitolul: Existența lui Dumnezeu.

[3] În Humannisme intégral, Aubier, Editions Montaigne, 1968, p. 52. După J. Maritain, "Cuvântul creștinism ca și cuvântul Biserică are o semnificație religioasă și spirituală: înseamnă o credință și o viață supranaturală. În schimb, prin cuvintele lumea creștină înțelegem ceva temporal și pământesc, care se raportează la o ordine, nu a religiei, ci a civilizației și culturii. Înseamnă un anumit ansamblu de formații culturale, politice și economice, caracteristice pentru o etapă dată a istoriei și a cărui spirit tipic este datorat în primul rând elementelor sociale care în acest ansamblu au un rol preponderent și rector[...] Pentru lumea creștină există o sarcină temporală[...]; sarcina temporală a lumii creștine este de a lucra pentru realizarea social-temporală a adevărurilor evanghelice" (op. cit., p. 50-51).

[4] Materialismul filosofic implică partinitatea, obligând ca, ori de câte ori trebuie apreciat vreun eveniment, să se stea pe față și deschis pe punctul de vedere al clasei muncitoare.

[5] De exemplu, organismele se comportă altfel față de principiul al doilea al termodinamicii, decât sistemele fizice închise. "Din punct de vedere al termodinamicii, existența lumii vii este într-o anumită măsură inexplicabilă..." (V. Soran, De la moleculă la viață, EER, București, 1972, p. 72).

[6] Materializarea divinului și înmulțirea zeilor este urmarea anumitor condiții ale vieții economice și sociale.

[7] De exemplu: ca să moară cineva se împunge cu acul fotografia acestuia, așa cum în epoca străveche omul desena în caverne un animal străpuns de o săgeată, cum vedem și în peștera din Niseux (Ariege) - Franța. Sacramentele creștine nu sunt semne magice. Efectul lor de har nu depinde de timp favorabil, de loc, de cuvinte sau de materiale folosite (apa de botez, uleiul de mir, etc.), căci acestea în sine nu au nici o putere. Eficiența lor depinde de Isus, care le-a instituit ca instrumente și semne. Cei ce le săvârșesc, fac ceea ce a voit Isus să facă.

[8] Vezi Amédée Bouyssonie în Christus, manuel d'histoire des religions, par I. Nuby, Beauchesne, 1934, p. 68.

[9] În această stare, omul e lipsit de reflexie logică: crede că iepurele sau pisica neagră care trec drumul, aduc nenorocire.

[10] Din acest motiv, Biserica a luptat întotdeauna împotriva superstițiilor care denaturează religia.

[11] Vezi Addenda 6.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire