pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

Dincolo de moarte - Reîncarnare și înviere
Cardinal Godfried Danneels

achizitionare: 20.09.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior ÎNVIEREA

Față de 'legea cosmică' a reîncarnării, credința creștină prezintă, evident, cu totul altceva: făgăduința lui Dumnezeu că noi toți vom învia. Fără îndoială, nu este inutil să schițăm mai întâi trăsăturile majore ale credinței noastre în înviere pentru a pune în lumină principalele diferențe față de credința în reîncarnare.

Vom învia fiecare personal. După această viață pământească - unică și irepetabilă - Dumnezeu ne va învia, pe fiecare personal, așa cum l-a înviat pe Fiul Său. Căci El ne iubește pe fiecare în parte și purtăm cu toții în ochii Săi un singur nume, unic. Nu suntem o perlă în colierul de renașteri ce se reiau neîncetat pentru a sfârși neîncetat în moarte. Moartea a fost învinsă de Cristos o dată pentru totdeauna. De aceea, suntem eliberați de moarte și de orice reîncarnare.

Cristos a sfărâmat legea dură a 'karmei'. Această lege spune că nimic nu rămâne nerăsplătit sau nepedepsit, că trebuie să dăm personal socoteală de tot. Cristos a proclamat mai întâi legea iubirii și a iertării. Nu trebuie să plătim totul noi înșine până la ultima centimă. Prin patimile Sale, Domnul a 'plătit' pentru noi. Fără îndoială, suntem chemați la o desăvârșire mereu mai mare, dar nu prin intermediul unor reîncarnări succesive, ci prin fidelitatea noastră în limitele unicei noastre existențe de oameni mântuiți prin har.

Cu trupul nostru. Trupul nostru este unic; nu este un veșmânt care să poată fi schimbat cu altul. El este în aceeași măsură obiect al iubirii lui Dumnezeu ca și miezul spiritual al ființei noastre pe care îl numim, în mod obișnuit, suflet. Dragostea lui Dumnezeu ne îmbrățișează în întregime: trup și suflet. Iar trupul nostru este unic. învierea nu este însă o reanimare sau o întoarcere în interiorul timpului pământesc; a învia înseamnă a intra într-o viață nouă cu tot ceea ce suntem, inclusiv cu trupul nostru, pentru a nu mai muri niciodată.

La sfârșitul timpului. Învierea va fi realizată când va lua sfârșit istoria pământească a tuturor oamenilor. Abia atunci va fi bilanțul complet. Va fi un eveniment colectiv. Învierea universală nu este însumarea unor 'nirvana' individuale, ci se va trezi un întreg popor. Așa-zisul interval de timp dintre moartea noastră și această înviere generală colectivă este un mod defectuos de a gândi: el nu există decât din punctul nostru de vedere de pământeni. În perspectiva divină, timpul nu există. Dar noi nu putem gândi decât în mod temporal. Deși trebuie să considerăm ca 'momente' distincte înfățișarea noastră individuală înaintea lui Dumnezeu și Judecata de apoi, această distincție nu constă într-o diferență de timp.

De aici de pe pământ putem lucra activ la viața noastră veșnică. Viața de după înviere este deja anticipată și pregătită aici. Viața noastră nu revine pentru a lua loc cu resemnare într-un ciclu de reîncarnări impuse. Viața creștină este o angajare hotărâtă astăzi care se va deschide mai târziu către o viață glorificată: atunci personalitatea noastră își va atinge deplina dezvoltare și nu se va stinge.

Există o comuniune a sfinților. Există o legătură între cei vii și cei morți, legătură pe care o numim 'comuniunea sfinților'. Această legătură nu trebuie înțeleasă în sensul reîncarnării: ca și cum cei vii din jurul nostru și noi înșine n-am fi decât niște morți-cu-nume-noi. Nu trebuie confundată nici cu o invazie a răposaților în lumea noastră cum o susține spiritismul, nici cu posedarea unui om viu de către un mort (Vaudou). Este vorba despre o solidaritate între cei vii și cei morți, solidaritate întemeiată pe mijlocirea lui Cristos, "Domnul celor vii și al celor morți".

 

O alegere necesară

S-a putut deja constata cât de departe sunt toate acestea de reîncarnare. Așadar, va trebui făcută o alegere. Ceea ce nu înseamnă în nici un caz că trebuie disprețuiți cei care consideră că trebuie să creadă în reîncarnare. Aceasta este o doctrină veche ce-și are titlurile ei de noblețe și pune o serie de întrebări reale. Faptele pe care se bazează nu sunt sigure, dar nu sunt nici imposibile. E vorba în realitate de un gen de 'credință'.

Credința în înviere este și ea o adeziune personală, o credință în sens religios. Există fapte ce motivează adeziunea noastră, dar nici ele nu demonstrează învierea în mod rațional și absolut. Am dori tocmai să arătăm acum că există într-adevăr baze solide pentru credința în înviere, că noi nu credem așadar fără motive întemeiate.

 

Vechiul Testament - Un fenomen recent

Credința în învierea morților este un fenomen târziu în Vechiul Testament. Ea nu se manifestă clar decât în ultimele cărți, spre secolul al II-lea î. C. Cu toate acestea, de multă vreme, fiii lui Israel reflectau la relațiile lui Dumnezeu cu poporul Său. Pe nesimțite, ei au trecut de la o noțiune de mântuire colectivă aici pe pământ și de la ideea vagă a unei supraviețuiri după moarte, la credința într-o înviere individuală a celor drepți pentru o viață veșnică alături de Dumnezeu.

 

Osea și Ezechiel

Inițial, Biblia imaginează mântuirea poporului lui Israel în mod colectiv și aici pe pământ. Întregul popor este pedepsit când este necredincios; întregul popor va fi ridicat iarăși prin harul lui Dumnezeu și va primi o nouă șansă. La profetul Osea putem citi acest foarte frumos text: "Veniți să ne întoarcem la Domnul, căci El ne-a rănit și El ne va tămădui, El ne-a lovit și El va lega rănile noastre. După două zile ne va da viață; în ziua a treia ne va scula și vom trăi în prezența Lui" (Osea 6,1-2). Să notăm că expresia 'după două zile... a treia zi...' înseamnă: repede și în mod sigur. In tradiția creștină, a treia zi va deveni cea a vieții reînviate, (cf. Matei 16, 21).

Profetul Ezechiel va exprima ideea îndreptării poporului într-un mod surprinzător care ne face deja să ne gândim la învierea morților - în faimoasa vedenie a oaselor uscate ce revin la viață. (Ezechiel 37,1-14).

 

Iob

De multă vreme, autorii biblici aveau o vagă idee a unei supraviețuiri individuale după moarte. Despre răposați se spune că "sunt la un loc cu părinții lor" și se crede că ar locui în 'șeol', un tărâm al umbrelor, imprecis și nedeterminat, în mod vădit locul unde se duce o viață micșorată. Fără îndoială, datorită problemei foarte grave a răsplătirii binelui și pedepsirii răului, s-a ajuns, încetul cu încetul, să se conceapă un alt tip de supraviețuire.

La început, israeliții credeau că răsplătirea unei vieți virtuoase are loc în timpul vieții pământești: cei drepți își primesc răsplata virtuții în timpul vieții. Această credință este contrazisă în mod brutal de fapte: e evident că atâția drepți nu-și văd răsplata faptelor bune, ci dimpotrivă.

Această problemă este adusă la paroxism în cartea lui Iob. Iob este nevinovat și totuși suferă îngrozitor. Prietenii săi încearcă să-l convingă că undeva trebuie să fi comis răul. Dar Iob protestează: el se declară nevinovat În final, cartea nu dă o altă soluție a problemei decât aceasta: gândurile noastre nu sunt și gândurile lui Dumnezeu. Noi suntem prea mici pentru a închide dreptatea lui Dumnezeu în schemele noastre înguste de răsplătire. Sfârșitul cărții îl reașează pe Iob în fericirea lui anterioară, dar acest 'happy end' nu rezolvă problema; naratorul se mulțumește să facă povestirea mai acceptabilă, în mod provizoriu.

Fără îndoială, datorită acestei probleme, în Israel se va dezvolta treptat convingerea că trebuie să existe un alt loc unde Dumnezeu acordă celor drepți o răsplată după fapte. Poate nici contactele cu civilizația elenistică (secolul al II-lea î. C.), ce vehicula ideea nemuririi sufletului, să nu fie străine de această evoluție.

 

Daniel, Macabeii, Cartea înțelepciunii

Oricum în ultimele cărți ale Vechiului Testament este prezentă credința în "viața veșnică pentru care Regele lumii îi va învia" pe martiri.(2 Macabei 7, 9). În cartea lui Daniel citim: "Un mare număr dintre cei care dorm în ținutul pulberii se vor deștepta, unii pentru viața veșnică, alții pentru grozăvia veșnică" (Daniel 12, 2). Pentru un israelit nu poate fi vorba doar de nemurirea sufletului: mântuirea omului este totală, la fel ca și osândirea lui.

Este adevărat că învierea, în aceste texte, se referă în mod esențial la cei drepți. Despre soarta celor răi nu găsim nici un fel de indicații precise în Vechiul Testament.

În epoca lui Isus, numai fariseii erau partizani ai credinței în înviere; saduceii o respingeau. (Matei 22, 23-33)

 

Isus

Isus vorbește adesea despre înviere. E vorba despre un mare eveniment la sfârșitul timpurilor, pe care El îl descrie în termeni apocaliptici (între altele, semnele din cer). Punctul culminant al evenimentului este El însuși care, ca Fiu al omului, va veni pe norii cerului pentru a-i judeca pe cei buni și pe cei răi. (cf. Matei 24, 30; 25, 31-32). "Îl veți vedea pe Fiul omului șezând de-a dreapta Puterii și venind pe norii cerului (Marcu 14, 62).

Isus vorbește și de propria Sa înviere, dar totdeauna în strânsă legătură cu suferința. Mulțimile nu voiau să vadă această legătură, iar ucenicii nu o înțelegeau defel.

Experimentând eșecul, meditând și rostind Psalmii (între alții, 16 și 22), și cântările Slujitorului care suferă din Isaia, Isus devine tot mai conștient de faptul că va suferi și va muri. Dar în toate aceste texte ce evocă suferința, strălucește și speranța unei depășiri a suferinței, a unei posibilități de a o birui. Isus știe că, prin moarte, El poate să se lase în grija Tatălui Său cu o încredere totală, că Tatăl Său nu-i poate "lăsa viața în șeol, nici nu va îngădui ca dreptul Său să vadă putrezirea" (Psalmul 16, 10). Perspectiva învierii nu este deci o proiecție a dorințelor Sale; ea nu se sprijină nici pe miturile despre moartea și învierea naturii, nici pe ciclul vieții și al morții. Isus se bazează numai pe încrederea Sa filială în puterea și dragostea Tatălui Său, care va continua să-l susțină dincolo de moarte.

 

Isus a înviat cu adevărat?

Credința în învierea noastră după moarte este în întregime legată de faptul că Isus însuși a înviat. Paul leagă indisolubil învierea noastră de cea a lui Cristos. El le scrie corintenilor: "Dacă se propovăduiește că Cristos a înviat din morți, cum pot spune unii dintre voi că nu există învierea morților? Dacă nu există învierea morților, nici Cristos nu a înviat." (1 Corinteni 15,12-13) Și mai departe: "Dar Cristos a înviat din morți ca pârgă a celor care au adormit" (1 Corinteni 15, 20). La Ioan, Isus îi spune Martei, referitor la fratele ei Lazăr: "Eu sunt învierea. Cine crede în mine chiar dacă moare va trăi; și oricine trăiește și crede în mine, nu va muri niciodată" (Ioan 11, 25 s.)

 

Există dovezi istorice ale învierii lui Isus?

Învierea lui Isus nu este un eveniment care să poată fi constatat la fel ca, de exemplu, patima Sa sub Pilat din Pont, moartea Sa pe Cruce, punerea Sa în mormânt. Acestea din urmă sunt fapte care se pot constata de visu; pot fi verificate ca atare. Învierea lui Isus scapă timpului; ea aparține unei ordini extratemporale. Nu face parte din suita de peripeții ale vieții lui Isus, peripeții vizibile în sine, perceptibile. Prin învierea Sa, Isus a depășit un punct de ruptură în existența Sa. El a intrat într-o lume nouă, în care nu există istoricitate. De unde și necesitatea de a sublinia faptul că învierea nu poate fi nici percepută, nici verificată științific. Aici se impune credința, deoarece învierea este un act al puterii dumnezeiești, iar puterea dumnezeiască nu poate fi obiect de percepție.

Cu toate acestea, deoarece învierea lui Isus este o irumpere a lui Dumnezeu în timp și în istorie (a avut loc la Ierusalim în timpul unei sărbători de Paști), ea s-a produs totuși în cursul istoriei. Trebuie să fi lăsat urme undeva, amprente pe tablele istoriei. Iar aceste amprente sunt verificabile din punct de vedere istoric.

Învierea însăși n-a fost văzută de nimeni. Dar dacă n-ar fi rămas nicăieri nici cel mai mic vestigiu care să poată fi constatat, atunci n-am fi avut despre ea nici o amintire și nu ne-am pune acum întrebarea cu privire la acest subiect, și nu am fi avut nici un motiv (adică ar fi fost irațional și deci imoral) să credem în ea. Creștinii, la fel ca ceilalți oameni, trebuie să aibă motive pentru a săvârși un act moral, deci și pentru a săvârși un act de credință. O comparație: Se vorbește despre un incendiu petrecut în noaptea precedentă, dar pe care nimeni nu l-a văzut; dacă nicăieri nu s-ar găsi urme de incendiu, miros de ars, urme de fum sau cenușă, n-ar exista nici un motiv pentru a crede că incendiul a avut loc în realitate; a admite totuși că a avut loc ar fi un act iresponsabil.

 

Care sunt 'urmele'?

Există deci motive foarte întemeiate pentru a căuta cu grijă în istorie ceea ce ar putea merge în sensul învierii. Nicăieri nu găsim o dovadă formală. Învierea este un adevăr de credință. Dar există totuși anumite fapte care se cer explicate. Și explicația cea mai plauzibilă a lor este răspunsul pe care l-au dat înșiși primii martori: "A înviat!"

 

Două fapte de explicat

Pentru istoricul care merge fără idei preconcepute la întâlnirea cu mărturia Noului Testament, există două fapte bine atestate care cer o explicație.

Primul fapt este schimbarea uluitoare a stării de spirit care s-a produs într-un timp record în interiorul cercului ucenicilor lui Isus. După moartea Lui, atmosfera este dezolantă, de durere neconsolabilă, de deziluzie, de disperare. Plimbarea pascală a ucenicilor de la Emaus ilustrează perfect acest lucru. Dar aceeași este și situația celorlalți ucenici. E greu să spui cum se afirmă uneori: "Au vestit învierea învățătorului lor antrenați de o euforie colectivă". Nu există nici un indiciu în acest sens. Printre ucenici domnește numai o descurajare profundă. Ei părăsesc cauza Domnului, fug sau se adună cu teamă, așteptând să se reîntoarcă la pescuit.

Or, într-un timp foarte scurt, tabloul își schimbă complet culorile. Ucenicii consideră cauza lui Isus ca purtătoarea celei mai mari speranțe, ies în lume, vestesc învierea pretutindeni, chiar și în fata Sinedriului care l-a condamnat pe Isus la moarte. Până și un istoric păgân ca Tacit recunoaște: "În pofida unei slăbiri de moment, această impietate funestă (credința creștină) se manifesta din nou."

Cum se explică această schimbare radicală? Pentru istoricul imparțial, răspunsul nu lasă loc de îndoială: s-a întâmplat ceva. Căci schimbările presupun cauze. Dar ce este acel ceva? În teorie, ar putea fi vorba de orice: halucinație colectivă, înțelegere între ucenici...

Dar mai există și motivul pe care îl avansează ucenicii înșiși; în mod unanim, ei vestesc cu toții că Isus nu a rămas în puterea morții, că a înviat. Faptul că au făcut aceasta - o vestire unanimă - este un al doilea fapt istoric la fel de greu de eludat ca și primul.

Întrebarea ce trebuie pusă acum este următoarea: există motive valabile din punct de vedere istoric pentru a ne îndoi de faptul că ucenicii spun adevărul, sau se poate găsi vreun fapt istoric care să arate că schimbarea stării lor de spirit se datora altei cauze? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să examinăm textele mai îndeaproape.

 

Mărturia lui Paul

Paul scrie prima sa scrisoare către corinteni la mai puțin de treizeci de ani de la moartea lui Isus. Judecând după cele scrise de el, învierea lui Isus este admisă pretutindeni în acel moment, și la Corint. Căci întrebarea corintenilor nu se referă la realitatea învierii lui Isus. Problema lor este alta: "Oare vom învia și noi?" Și Paul pornește de la un fapt stabilit: Isus a înviat. Deci și noi vom învia. Așadar, la mai puțin de treizeci de ani de la moartea lui Isus, învierea Lui este un dat de credință stabilit.

Paul spune, de altfel, că el însuși a primit acest adevăr de credință de la tradiție. Trebuie deci să-l fi primit în timpul convertirii sale la Damasc, sau la Antiochia, sau la Ierusalim. Aceasta ne duce la numai vreo zece ani de la producerea faptelor.

Să recitim mai întâi textul lui Paul: "V-am transmis, deci, mai întâi ceea ce am primit eu însumi, și anume că Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, că El a fost așezat în mormânt, că a înviat a treia zi, potrivit Scripturilor, că i-a apărut lui Chefa, apoi celor Doisprezece. Apoi, El le-a apărut la mai mult de cinci sute de frați deodată - cei mai mulți dintre ei trăiesc încă, iar câțiva au murit; apoi, i-a apărut lui Iacob și apoi tuturor apostolilor. Și, la urmă, ca unuia născut fără de vreme, mi-a apărut și mie". (1 Corinteni 15, 3-8)

Acest text este scurt și precis; într-adevăr, el nu conține decât o enumerare de fapte: principalele apariții ale Celui înviat. Paul transmite ceea ce a primit el însuși la aproximativ zece ani după evenimente. El numește martorii, pe unii cu numele lor, și notează că mulți dintre ei sunt încă în viață. Deci se pot cere eventual informații direct de la ei. Principalilor martori, Petru și Iacob, le-a făcut el însuși o vizită la Ierusalim și a vorbit cu ei. A primit deci informații de primă mână. Textul este atât de ponderat și de precis, atât de obiectiv și de scurt, încât este dificil să vezi în el vreo impostură, vreo manipulare sau vreo invenție. "Cel ce vrea să pună la îndoială sinceritatea acestui text, trebuie să pună la îndoială aproape tot ce e relatat în Noul Testament, și chiar mai mult de atât" (H. von Campenhausen).

Examinând îndeaproape relatările aparițiilor, este greu de acceptat și ideea că discipolii și le-ar fi imaginat pur și simplu. În toate se întâlnește un element de surpriză (nu-L așteptau pe Isus, El apare dintr-odată); la începutul apariției există întotdeauna îndoială, sau de-a dreptul necredință.

Relatările aparițiilor

Relatările despre aparițiile lui Isus sunt cu certitudine mai târzii decât textul lui Paul. Ele vădesc și intenția de a pune în lumină anumite trăsături ale Celui înviat. Autorii vor, mai ales, să sublinieze obiectivitatea aparițiilor (ucenicii nu și le-au imaginat) și faptul că trupul lui Isus era un trup adevărat. Sunt deci observații colorate de o mărturie de credință; dar această colorare are loc în limite foarte stricte. Descrierile sunt făcute cu mare rezervă. Însuși evenimentul învierii nu este, de altfel, descris nicăieri. Descrierea lui poate fi însă întâlnită în evangheliile apocrife, de exemplu în cea a lui Petru. Evangheliile autentice ne scutesc de orice fantezii. Interesul lor se îndreaptă numai spre faptul învierii și deloc spre felul cum s-a petrecut.

S-a remarcat adesea că relatările aparițiilor sunt diferite unele de altele, chiar contradictorii, că sunt, în tot cazul, imposibil de armonizat într-un reportaj coerent asupra evenimentelor. Este adevărat. Dar aceasta nu înseamnă neapărat că faptul învierii ar fi fals. În tot cazul, autorii nu s-au înțeles pentru a redacta aceeași istorisire! Istoricii sunt, de altfel, de părere că relatările care concordă prea perfect nu sunt adesea decât copii, iar valoarea lor probatorie e mai degrabă diminuată; dimpotrivă, faptul că relatările nu se completează decât imperfect ar fi mai curând o dovadă de independență a scriitorilor unii față de alții, o garanție a sincerității și veracității lor.

 

Mormântul gol

Ce să spunem despre mormântul gol? În zilele noastre e la modă să vezi în acesta pur și simplu o poveste. În general, subiectul este expediat la iuțeală: nu e istoric! Greșeală. Chiar dacă se neglijează faptul că mormântul gol aparține tradiției primitive a Bisericii, trebuie să i se facă loc bunului simț. Isus a fost răstignit la Ierusalim și tot orașul a știut aceasta; era, de altfel, Paștele și mulți oameni au trecut pe lângă Golgota, aflată chiar la intrarea în oraș; tot Ierusalimul vorbea despre cele petrecute. Or, nu după multă vreme, se formează un mic grup de ucenici care pretinde că Isus nu a rămas în puterea morții. Ce putea fi mai firesc decât să le vină la destui oameni ideea să se ducă să verifice mormântul? De altfel, urmele acestei reacții se pot întrezări în Evanghelii. Dacă, în fapt, cadavrul lui Isus s-ar mai fi aflat în mormânt, acest lucru nu ar fi făcut, poate, imposibilă vestirea învierii Lui, dar, cel puțin între oamenii simpli, ar fi fost o tentativă deosebit de critică și fără mare succes.

"Când se cercetează tot ceea ce trebuie cercetat" spune H. von Campenhausen, "nu se poate în nici un fel lăsa deoparte informația privind mormântul gol și nici descoperirea lui în dimineața de Paști. Argumentele în favoarea lui sunt numeroase și nu există nimic determinant sau sigur împotriva lui. Mormântul gol pare deci a fi cu adevărat istoric."

Este evident însă că mormântul gol nu dovedește faptul învierii. El te determină numai să spui: aici s-a petrecut ceva neobișnuit. Ucenicii au subtilizat oare trupul în secret? Unii, desigur, așa vor spune; evreii au răspândit deja acest zvon. Dar se poate, de asemenea, să fie vorba de ceea ce spun ucenicii, spre propria lor stupefacție la început: trupul lui Isus este glorificat, intrat într-o existență nouă și nemuritoare. Unii vor spune, însă, că mormântul gol nu era necesar, că Isus putea învia, mormântul rămânând ocupat. Dar nu se pune problema ce era posibil sau necesar; problema este: în realitate, ce s-a petrecut?

Toate aceste date - schimbarea radicală a stării de spirit a apostolilor, propovăduirea lor unanimă, mormântul gol - constituie urme istorice care pot fi constatate. Ele nasc întrebări. Și, în principal, pe aceasta: care este sensul acestor date? Necredinciosul va răspunde: "Nu mă simt obligat să cred că răspunsul 'Isus a înviat cu adevărat' se impune în mod absolut". Efectiv, faptele nu conduc neapărat la actul de credință ca într-un silogism unde premisele impun concluzia. Credința se sprijină pe harul lui Dumnezeu și pe supunerea liberă a omului.

Cel care crede, însă, poate spune pe bună dreptate: eu nu acționez fără motiv sau în mod iresponsabil când spun că Domnul a înviat. Deoarece aceste fapte cer o explicație, și cea mai plauzibilă dintre toate explicațiile este și rămâne aceea pe care au dat-o primii martori înșiși: "Isus a înviat". Credința nu este rațională, însă este rezonabilă.

De învierea lui Isus este legată învierea noastră. El este primul născut dintre cei ce au adormit și dacă Cristos a înviat, vom învia și noi. De aceea putem spune la sfârșitul Crezului: "(cred în) învierea morților și în viața veșnică" (Simbolul Apostolilor). Se spune "cred", căci toate acestea sunt obiect de credință și de speranță, nu de știință sau de viziune.

 

Viața după moarte. Cum?

Că vom învia ca urmare a învierii lui Isus este deci obiect de credință.

Putem să mai înaintăm puțin spunând câte ceva despre modalitățile vieții noastre după moarte? În privința 'lucrurilor de pe urmă': învierea trupului, judecata, cerul, purgatoriul, iadul? Ce trebuie să gândim despre acestea?

În tot cazul, la acest capitol al modalităților, al felului în care s-ar petrece lucrurile, ne găsim pe un teren mult mai puțin sigur decât atunci când este vorba despre faptul însuși al învierii noastre. Într-adevăr, toate cuvintele, conceptele, imaginile pe care le folosim sunt determinate din punct de vedere cultural și istoric. Nici unul dintre conceptele noastre nu este adecvat pentru a traduce în cuvinte viața de dincolo.

 

Întreaga ființă umană

Mărturisirea noastră de credință vorbește despre învierea trupului. Aceasta înseamnă că dincolo de moarte noi continuăm să trăim cu tot ceea ce suntem, cu întreaga noastră ființă umană. Astfel îl întâlnim pe Dumnezeu în viața veșnică: cu întreaga noastră persoană. Cu istoria noastră, cu 'eul', nucleu al personalității noastre, dar și cu trupul nostru.

Paul vorbește de un trup glorificat sau spiritual. 'Trup spiritual' este aproape o contradicție. Și totuși ne păstrăm propriul trup; el scapă de limitele spațiului și timpului. "Se seamănă un trup natural și învie un trup spiritual. Dacă există trup fizic, există și trup spiritual." (1 Corinteni 15, 44). 'Trup spiritual' înseamnă mai ales: trup pătruns de spirit, de forța însăși a lui Dumnezeu. Trupul spiritual nu este trupul anterior reanimat, el este o nouă creație. Dar rămâne trupul nostru. Paul își imaginează comparația cu planta care crește dintr-o sămânță. E vorba de aceeași plantă și totuși de ceva cu totul nou, care era mai înainte invizibil. Continuitate și discontinuitate. De la botez, 'spiritualizarea' trupului nostru a început deja.

Această 'spiritualizare' se referă de altfel la întreaga creație: ea va deveni "un cer nou și un pământ nou". Ceea ce există acum nu va fi distrus, ci purificat, transformat, înviat (cf. Apocalips 21).

Se mai vorbește uneori de o supraviețuire separată a sufletului omenesc nemuritor, în timp ce trupul ar dispărea pentru a fi reconstituit mai târziu și reunit glorificat cu sufletul. Această prezentare este grecească și dualistă. Sigur, dincolo de moarte, subzistă nucleul spiritual al persoanei, principiul pe care-l numim în mod tradițional 'suflet'. Dar trupul nu este ca o treaptă de rachetă care se aruncă, el face prezent lumii 'eul' spiritual. După moarte, 'sufletul' omenesc rămâne orientat spre propriul său trup.

 

Cerul

Noi, cei de-aici, oamenii, "țesuți din timp și spațiu", nu ne putem exprima decât în termeni de timp și de loc. De aceea suntem cu ușurință tentați să spunem că Cerul este un loc, iar veșnicia, un timp fără sfârșit. Atât sunt de sărace gândirea și limba noastră.

Cerul nu este, evident, un loc delimitat spațial. Cerul înseamnă a fi pentru totdeauna lângă Dumnezeu într-o relație de iubire: să-L iubești pentru că ești iubit de El.

Biblia sugerează o fericire netulburată și se servește de imaginile de fericire cele mai intense pe care le avem: participarea la ospățul ceresc, șederea în lumină, odihna, pacea. Dar înainte de orice, Isus vorbește despre 'vederea lui Dumnezeu'. Față în față: "Noi știm că atunci când se va arăta (ceea ce vom fi), vom fi asemenea Lui, pentru că îl vom vedea așa cum este" (1 Ioan 3, 2). Această vedere a lui Dumnezeu ne va face să percepem clar cine este El și cine suntem noi. Ea ne va face să înțelegem că El este într-adevăr acela care ne îndeplinește toate dorințele de fericire. Îl vom vedea în interiorul vieții Sale trinitare. Nu va fi vorba doar de o apropiere intelectuală: această viziune se va scălda în iubire, pace și bucurie. Ea ne va introduce în sânul focarului de iubire care este Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Toate acestea sunt exprimate de Sfântul Paul în frumosul text: "Cum este scris, ceea ce ochiul nu a văzut, ceea ce urechea n-a auzit, ceea ce la inima omului nu s-a suit, aceasta vă vestim vouă, tot ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru cei care îl iubesc." (1 Cor 2, 9) Această fericire nu va fi una individuală. Uniți cu Dumnezeu, vom cunoaște totodată și cea mai profundă unire cu toți ceilalți, comuniunea sfinților. Fericirea Cerului implică unirea cu Isus Cristos, cu îngerii și sfinții, cu familia noastră și cu prietenii, cu tot ceea ce Dumnezeu creează frumos și adevărat în întregul univers.

 

Iadul

Cuvântul 'iad' stârnește prin el însuși rezistență la mulți dintre noi. "Existența pământească nu este destul de infernală pentru atâția dintre noi?" Alții sunt de părere că o suferință veșnică nu se potrivește cu ideea unui Dumnezeu bun, gata de iertare. Mai ales cei tineri!

Ce să credem despre acest gen de reflecții? Nu se poate tăgădui faptul că Vechiul Testament și Isus însuși i-au amenințat pe cei nelegiuiți și pe păcătoșii nepocăiți cu eventualitatea unei alungări, a unei osânde. (cf. Matei 5, 29-30; 10, 28; 23,15 și 33). Evangheliile evocă un "foc care nu se stinge", "un chin veșnic" (cf. Matei 3, 12; 25, 41; 25, 46).

Biserica se sprijină deci pe un fundament biblic solid când vorbește de pedepsele veșnice ale iadului. Ea a respins de altfel întotdeauna tezele care pretindeau că la sfârșitul timpurilor întreaga creație, inclusiv păcătoșii, va fi mântuită: ca să spunem așa, o amnistie generală, chiar și pentru păcătoșii înrăiți și nepocăiți. În această perspectivă ne-am putea întreba, de altfel, ce ar mai rămâne din libertatea și demnitatea ființei umane: indivizi care în mod deliberat și definitiv au optat împotriva lui Dumnezeu să fie sfințiți fără acordul lor. Caracterul serios și definitiv al actului uman liber n-ar fi oare extrem de afectat? Viața pe pământ n-ar deveni un simplu joc al umbrelor, iar oamenii - marionete?

Trebuie totuși să înțelegem corect limbajul Scripturii în privința iadului. De fiecare dată este vorba de avertismente care au ca scop să-i prevină pe oameni, să-i păzească de hotărâri greșite. Fără îndoială, omul este capabil să se întoarcă definitiv împotriva lui Dumnezeu; altfel, adeziunea sa la Dumnezeu nu ar fi nici autentică, nici profundă. Nu-l putem iubi în mod liber pe Dumnezeu dacă suntem în incapacitate de a-L urî în mod liber. Dar nicăieri, nici Scriptura, nici Biserica, nu spun că o ființă umană a optat vreodată împotriva lui Dumnezeu și se află definitiv în iad.

 

Purgatoriul

Purgatoriul nu este o noțiune simplă. Afirmația privind posibilitatea de purificare după moarte a acelora care au optat deja în mod fundamental pentru Dumnezeu se bazează pe date biblice mai degrabă reduse. Isus vorbește de o iertare posibilă după moarte (cf. Matei 12, 32; 5, 26) și Paul despre o eventualitate de mântuire "ca prin foc" (1 Corinteni 3,15). Adevăratul fundament al doctrinei Bisericii în materie rezidă de fapt în practica seculară de a face rugăciuni și penitență pentru cei răposați. Deja 2 Macabei 12,45 făcea aluzie la o practică asemănătoare la evrei. Iuda Macabeul organizează o colectă destinată aducerii unor jertfe pentru evreii morți în război care, în timpul luptelor, își puseseră încrederea în dumnezei străini mai mult decât în Iahve. Catacombele sunt pline de rugăciuni pentru răposați.

După moarte, omul nu mai poate face nimic pentru sine însuși în mod activ. În mod pasiv, el poate fi ajutat prin rugăciuni, ofrande, pomeni și fapte bune ale celor vii, precum și prin purificarea la care este supus.

'Focul' purgatoriului este o imagine, dar o imagine care își are valoarea ei. Bunătatea, mila, atotputernicia lui Dumnezeu pot fi reprezentate ca un foc care purifică în felul în care se petrec lucrurile într-o topitorie: impuritățile sunt eliminate, ultimele neregularități dispar de pe firul vieții, până când aceasta este orientată spre Dumnezeu, perfect sănătoasă și dreaptă.

Purgatoriul nu este deci nimic altceva decât Dumnezeu însuși în forța pe care, din pură îndurare, o pune în mișcare pentru a-l purifica pe om și a-l aduce la desăvârșire.

 

Judecata

Isus face frecvent aluzie la Judecata de apoi a tuturor oamenilor (cf. Matei 25), când totul va fi dat pe față, când cei drepți vor fi răsplătiți și cei răi pedepsiți. Cel mai adesea, descrierea se face într-un limbaj bogat în imagini și mai degrabă înfricoșător.

La moartea fiecărei ființe umane, i se arată clar dacă a trăit bine sau rău. Ca fiul pierdut din parabolă, "el intră în sine" și recunoaște că "nu mai merită să fie numit fiu" (Luca 15, 11-31). Într-adevăr, mai mult decât trebuie să o facă Dumnezeu, singuri ne judecăm pe noi înșine. Tradițional, se vorbește aici despre judecata particulară. Biserica socotește că judecata universală care însoțește revelarea glorioasă a lui Cristos care vine nu coincide cu situația care urmează imediat morții individuale: sunt două momente distincte.

Altceva ar fi - am subliniat-o deja - să vorbim despre un timp scurs între moarte și judecata de apoi, ceea ce ar trezi întrebarea: "Ce se întâmplă atunci cu sufletul?" Trebuie să considerăm că, după moarte, timpul nu mai există. Și putem spune că după moarte vom fi deja înviați alături de Domnul în Cer. Dar din punctul de vedere al lumii noastre temporale, nu va fi încă ultima zi. Impactul global al conduitei noastre asupra anturajului și a mediului nostru înconjurător nu va fi nici el realizat și nici cunoscut încă. Văzut din perspectiva pământului și a istoriei, timpul mântuirii nu va fi încă împlinit, nici bilanțul stabilit. Spiritul nostru nu poate depăși aceste abordări sărăcăcioase.

La fel, problema locului unde se află 'eul' spiritual al omului între moarte și judecata de apoi nu este o problemă pertinentă. Acest așa-zis interval este un mod de a gândi care nu are sens pentru noi decât de această parte a morții. Fără îndoială, e preferabil să adoptăm discreția lui Paul și să spunem că viața noastră este ascunsă în Cristos până când, împreună cu El, vom apărea și noi. "Căci voi sunteți de pe acum morți și viața voastră este de acum ascunsă cu Cristos în Dumnezeu: când Cristos va apărea, El care este viața voastră, atunci și voi veți apărea cu El, plini de slavă." (Coloseni 3, 3-4).

 

Reîncarnare și înviere?

Unii ar putea să prezinte lucrurile astfel: "Reîncarnarea și învierea sunt două convingeri echivalente. Alegeți una sau alta, după înclinațiile sau după preferințele personale".

Trebuie, cu toate acestea, să insistăm asupra faptului că nici reîncarnarea, nici învierea nu sunt monoliți izolați. Una, ca și cealaltă, este legată intim de un întreg sistem de gândire privind multe alte realități: Dumnezeu, ființa umană, istoria, libertatea și responsabilitatea actelor noastre, harul, iertarea. Or, această viziune globală este destul de diferită în cele două cazuri. Întrebarea nu este deci: "Reîncarnare sau înviere? Ce alegeți?", ci: "Ce concepție de viață alegeți?" Și cele două concepții nu sunt de valoare egală. Ele nu se pot nici combina, căci sunt inconciliabile. Va trebui deci să alegem.

Pentru ca alegerea să se poată face în cunoștință de cauză, ar fi util să se enumere punctele majore de divergență între cele două concepții de viață. Desigur, cu riscul unui oarecare simplism.

 

Dumnezeu ne iubește pe fiecare cu o dragoste personală și exclusivă

Dragostea lui Dumnezeu pentru noi este cea care face să nu existe nici o copie a noastră; ea este fundamentul unicității noastre. Dumnezeu iubește ființa umană în întregime, cu trupul și sufletul ei. El nu iubește numai elementul spiritual care ar putea să se îmbrace în diferite trupuri succesive. Dumnezeu mă iubește într-un mod atât de exclusiv și total, încât nu mă lasă pradă morții, ci mă cheamă - pe mine și nu pe altul - din moarte la o viață veșnică. În concepția ce include credința în reîncarnare, viețile succesive sunt roadele unei legi cosmice reci, legea 'karmei', care spune: "Va trebui să plătești pentru toate tu însuți într-o viață ulterioară". În creștinism, viața nouă este pur har, pur rod al iubirii lui Dumnezeu și este înviere.

 

Dumnezeu este un Dumnezeu al iertării

Dumnezeul Bibliei 'încalcă' legea rigidă care ar cere ca numai cine este perfect pur și ireproșabil să se poată apropia de El. El cunoaște iertarea. Paul afirmă că noi suntem mântuiți prin credință în mod gratuit.

Acest lucru, de asemenea, are drept consecință faptul că noi nu vom fuziona cu Dumnezeu, ci vom rămâne persoane independente. Altfel, dragostea lui Dumnezeu și iertarea n-ar avea în realitate nici un sens în ceea ce ne privește. Hinduismul optează pentru o purificare progresivă, severă și continuă, pe care omul o realizează prin propriile sale mijloace de-a lungul unor existențe succesive. Reîncarnarea și învierea au în mod vădit la rădăcină o idee diferită despre Dumnezeu: de o parte, o divinitate care are grijă să se respecte legea purificării ('karma'), de cealaltă parte, un Dumnezeu care acordă iertarea gratuit celui care se întoarce spre El și face un pas pe calea purificării.

 

Valoarea trupului

Reîncarnare, înviere, în ambele cazuri este vorba despre trup. Dar în mod diferit. În cazul reîncarnării, trupul este într-adevăr un element al existenței noastre, dar nu esențial: el nu este decât provizoriu. Cel mai bine ar fi să ne debarasăm de el cât mai repede cu putință. Din nefericire, nu este posibil conform doctrinei reîncarnării, deoarece toți oamenii acumulează un pasiv în timpul vieții și vor trebui să compenseze deficitul într-o viață ulterioară.

Pentru Biblie dimpotrivă, trupul este o parte inalienabilă a ființei umane, pentru că el o structurează. Este adevărat că trupul trebuie să fie transformat și glorificat pentru a răspunde din ce în ce mai bine planului divin. Dar omul nu cunoaște decât un singur trup, din moment ce acest trup este pentru el un element integrat existenței sale personale și nu un fel de soclu interschimbabil. Urmează în mod logic că întreaga ființă umană este introdusă în gloria lui Dumnezeu.

 

Învierea este deja realizată în Cristos

Creștinismul nu se mulțumește să vorbească despre înviere la modul abstract, ca despre o posibilitate; el crede că ea a fost deja realizată în Isus. De altfel, stilul de viață al lui Isus pe pământ făcea să se întrevadă ce înseamnă să trăiești ca un om înviat. Acest stil de viață precum și învierea sunt de acum accesibile tuturor celor care cred în Isus și care îl urmează.

Adepții reîncarnării trimit la câteva fapte ce ar putea-o sugera. Creștinii trimit la un singur fapt - învierea lui Cristos -, ce se bazează pe mărturia unor oameni istoricește perfect demni de încredere.

 

Putem trăi deja ca niște oameni înviați

Conform Bibliei, învierea este un eveniment de la sfârșitul timpurilor, interesând întreaga omenire, dar ea a început deja de acum. Am intrat deja în timpurile de pe urmă (Evrei l, 2), "ne apropiem de sfârșitul timpurilor" (1 Corinteni 10,11). Desigur, creștinii mai așteaptă încă totala împlinire, dar ceva a devenit esențialmente diferit de când Dumnezeu l-a ridicat pe Isus din moarte: a fost întoarsă o pagină. Deja, înaintea morții noastre fizice și oricât de paradoxal ar părea faptul, putem trăi ca niște oameni înviați.

 

O credință puternică, dar discretă

Creștinii spun că știu ceva despre ce se petrece după moarte. Dar ei sunt conștienți că nu știu totul. In multe privințe, trebuie să se mulțumească cu imagini și sugestii. Și Biblia face așa. Trebuie să avem întotdeauna în vedere faptul că există mai multe lucruri pe care nu le știm decât lucruri pe care le știm, chiar dacă acestea din urmă sunt mai mult decât suficiente pentru a asigura o bază solidă credinței noastre și speranței noastre în viața veșnică. Paul le amintea corintenilor discreția în acest domeniu (cf. 1 Corinteni 15,35s). Iar Magisteriul subliniază că episcopii trebuie să refuze în acest domeniu tot ce nu ar sluji decât la alimentarea curiozității sau a superstiției.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire