pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

Existența istorică a lui Isus Hristos
Ioan Miclea

achizitionare: 28.08.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Mărturia celor indiferenți, adică a marilor scriitori și istorici latini

Iosephus Flavius (37-100 d. Hr.). El n-a fost roman de origine, ci evreu, și încă din familie preoțească, însă fiindcă a trecut de partea romanilor și a stat în slujba lor ca istoric, l-am așezat în acest capitol.

Ce se știe despre el? Născut din familie preoțească, trăiește până la vârsta de 16 ani în Ierusalim. Tot aici îl găsim între anii 56 și 63, când este arestat Sfântul Pavel. În anul 64 este la Roma, când are loc prima persecuție a lui Nero. Are legături înalte, chiar cu împărăteasa Poppeea, care era de origine iudaică. După anii 70, revine la Roma, unde are întâlnire cu regele Agripa II, auditor al Sfântului Pavel în Cesareea. El descrie evenimentele din istoria evreilor veacului I în De Bello Iudaico (anii 77-78) și în De Antiquitatibus Iudeorum (anii 93-94).

În De Antiquitatibus Iudeorum face pomenire la Irod Antipa, la Sfântul Ioan Botezătorul și uciderea lui (XVIII, V.2 Nr. 116-119). Nimeni nu contestă autenticitatea acestui pasaj. De pe timpul lui Irod Agripa II, povestește uciderea lui Iacob cel Tânăr (sau cel Mic): "Marele preot, judecând momentul favorabil..., adună Sanhedrinul judecătorilor și face să se prezinte înaintea acestui tribunal pe fratele lui, Isus, supranumit Hristos (Iacob era numele său) și alți câțiva sub acuzarea de ilegalitate, și-i dădu să fie uciși cu pietre" (De Antiquit., XX, IX, l, n. 200).

Autenticitatea pasajului a fost pusă la îndoială pentru că Origen îl citează de trei ori în alt context cu unele înfrumusețări datorate unei mâini creștine. Or, acest motiv nu-i deloc convingător. În manuscrisul lui Iosephus Flavius nu există urmă de retușare. Mai mult, acest pasaj nu poate fi omis fără să se frângă înlănțuirea ideilor premergătoare și următoare.

Această mențiune incidentă a numelui lui Isus, în legătură cu Iacob, ne autorizează să ne gândim că Iosephus vorbise deja mai pe larg despre Hristos, în istorisirea domniei lui Pontiu Pilat. Or, tocmai în acest pasaj (Antiquit., XVIII, III, nr. 3, 63,64) citim: "În această vreme apare Isus, bărbat înțelept, dacă, bineînțeles, mi-e iertat să-l numesc bărbat. Pentru că săvârșea lucruri minunate, și era învățător al acelora care primesc adevărul cu plăcere. Și, într-adevăr, a și tras pe mulți de partea Sa, atât dintre iudei, cât și dintre păgâni. Acesta era Hristos. Când Pilat, la învinuirea mai-marilor neamului nostru, L-a osândit la răstignire, nu L-au părăsit cei ce L-au iubit dintru început. Căci le-a apărut lor din nou, a treia zi, viu, după cum au prezis divinii proroci, care de asemenea au prezis cu privire la El mii de alte mii de minuni. Ba și până astăzi subzistă neamul creștinilor, care de la El s-au numit așa".

Din cauză că acest pasaj este atât de clar și atât de bogat în informații, el a și fost suspectat, dând naștere, în cursul vremii, la vii controverse. Criticii sunt împărțiți în trei tabere. Unii, ca Harnack, Burkitt, Tricot, consideră autentic textul integral. Alții resping întreg textul, cu o egală asigurare, ci că ar fi interpolat: Batiffol, Schürer, Link, Norden. Cei mai mulți sunt pentru o interpolare parțială: Th. Reinach, Gognel, Carssen, Fillion.

Iată, pe scurt, criticile și replicile:

1. Din punctul de vedere al criticii externe, pasajul în integritatea sa este puțin suspect. Totuși este prezent în cele trei manuscrise care există azi. Eusebius îl citează de mai multe ori în Hrist. Eccl., I, XI, 7-8, în Dem. Evang., III, v. 105-106. Origen nu pare să-l cunoască.

2. Din punctul de vedere al criticii interne, vocabularul, cuprinsul, locul episodului nu formează nici un argument decisiv. Unele expresii sunt evanghelice, altele sunt tipice lui Iosephus.

3. Ipoteza unei interpolări parțiale ar putea fi o soluție bună. Remanierea textului a putut s-o facă chiar Iosephus. Reinach spune că este autentic textul care nu-i cu caractere italice.

Care este însă situația în De Bello Iudaico? În versiunea paleoslavă a acestei lucrări, se găsesc opt adițiuni însemnate la textul grecesc: patru se referă la persoana Mântuitorului ( după II, IX, 3: în V, v.2 și după V, v.4; în VI, v.4). Câțiva savanți le atribuie o origine evreiască foarte veche (Trey) sau chiar elemente autentice (Brendts și Eisler).

E vorba de preliminariile patimilor. Isus, împreună cu 150 de sclavi și o mulțime de popor de rând care-i cere să intre în Ierusalim și să-l nimicească pe Pilat, urcă Muntele Măslinilor. El refuză. Pilat îi ucide pe mulți și-L arestează pe făcătorul de minuni. Totuși, după ce vede că-i nevinovat îi dă drumul, nu fără a-i fi vindecat femeia muribundă. Poporul se răscoală, Pilat Îl prinde și-L dă jidovilor, care-L răstignesc.

Seria a II-a a criticilor și a replicilor.

Se neagă autenticitatea textului din De Antiquitatibus, XVIII, cap. IX, pentru următoarele:

1. Tertullian și S. Iustin nu au utilizat lucrările lui Iosephus Flavius.

2. E imposibil ca un fariseu ca Iosephus să vorbească bine despre Hristos.

3. Pentru că nu există legătură între cap. IX, premergătoarele și următoarele.

Teza contrară susține, dimpotrivă:

1. Atât la Eusebiu din Cesareea, cât și la Sf. Ieronim găsim mărturia aceasta. Or, amândoi aceștia au fost mari critici; deci, dacă ar fi fost suspectă, n-ar fi admis-o.

2. Se găsește în codicii Flavieni.

3. Flavius, istoric evreu, scria despre evreii mai însemnați. Deci trebuia să facă pomenire despre Isus, fiindcă: a) vorbește despre timpul lui Pilat; b) amintește de Sf. Ioan Botezătorul (Lib. XVIII, cap. XIV) și (c) de Iacob, fratele Domnului (Lib. XX, cap. XIV) și moartea lor.

4. Pentru că argumentele invocate n-au valoare: (a) tăcerea lui Tertullian și a Sf. Iustin, argumentul negativ, nu poate răsturna argumentul pozitiv; (b) pentru că Flavius nu se bucura de autoritate la iudei, socotit de trădător, și nici la romani, fiindcă era iudeu; (c) iudeii alterau scrierile favorabile Domnului Hristos. În codicele ebraic aflat la Vatican este eliminat pasajul pe care-l discutăm.

5. Nu e deloc imposibil ca un fariseu să vorbească bine despre Hristos, fiindcă acest fariseu nu face o mărturisire de credință proprie, ci marchează fapte.

6. Există o strânsă legătură între capitolele pomenite, pentru că în capitolele VII, VIII, X și XI se vorbește despre domnia lui Pilat, despre Ana și Caiafa, iar în capitolul IX, despre Hristos.

Iată mărturia lui Iosephus Flavius și discuțiile cărora le-a dat naștere. Noi le-am reprodus așa pe cum le-am găsit. Nu ne simțim îndreptățiți să le criticăm. Autorii acestora sunt oameni cu mare competență istorică și critică. Cititorii vor cântări singuri valoarea și greutatea argumentelor, atât pro cât și contra.

Ne permitem totuși să remarcăm mărturia lui Flavius, dacă este autentică, este de o valoare excepțională. Adevărul existenței istorice a lui Hristos, în urma acestei dovezi, nu mai poate fi contestat.

Cu acest prilej ne exprimăm o mare nedumerire, născută din reflecția asupra acestor discuții:

a) Oare Iosephus Flavius a cunoscut faptele despre care vorbește?

b) Oare a trebuit să vorbească și despre Hristos? Dacă n-ar fi vorbit despre Hristos, oare nu cumva istorisirea lui ar fi fost socotită ca deficitară și ca ira et studium, părtinitoare și suspectă?

c) Ce l-ar fi putut determina să nu vorbească, când se ocupă anume de acea epocă? Să nu supere pe evrei, pe care-i supărase crâncen; să fie pe placul romanilor, pe care nu-i interesa deloc incidentul "Hristos"?

Răspundem: Iosephus este contemporan acestor fapte; a trebuit să le cunoască mai bine decât oricine fiind evreu, și încă din Ierusalim, și fiu de preot. A trebuit să vorbească despre Hristos, fiindcă a vorbit despre Sfântul Ioan Botezătorul, care este nedespărțit de Hristos, fiindcă a vorbit apoi despre Sfântul Iacob, episcopul Ierusalimului, "Fratele lui Hristos", și fiindcă nimeni nu s-a gândit să conteste autenticitatea niciuneia din cele două istorisiri, pentru că n-ar mai fi autentică istorisirea cu privire la Hristos, care este cuprinsă tocmai între ele? E posibil oare ca istoria lui Flavius să fie adevărată numai când vorbește despre Pilat, Irod, Ana, Caiafa, Sfântul Botezător, ucenicul lui Isus, Iacob , și să nu mai fie atunci când vorbește despre Isus?

Dar să ne punem în postura cea mai nefavorabilă, presupunând că argumentele adversarilor textului ar fi hotărâtoare, ceea ce nu este. În acest caz nu rămâne în picioare dovada scoasă din textul necontestat? Este vorba de uciderea lui Iacob, "fratele lui Isus, suspranumit Hristos". Aici este vorba de Hristos care avea un "frate", pe care l-au ucis, adică despre o ființă reală, nu de ficțiune. Și dacă acest pasaj este autentic, atunci Iosif vorbește despre Hristos ca ființă istorică.

Nu mai continuăm. Dacă Hristos n-ar fi fost ceea ce a fost, dacă ar fi fost ca Sfântul Ioan Botezătorul, sau ca Iacob, cu atât mai mult dacă ar fi fost ca Pilat sau Caiafa, ne întrebăm: oare criticii și hipercriticii ar fi avut ceva de obiectat cu privire la mărturia lui Iosephus Flavius, care n-a fost nici evreu, nici roman și nici creștin?

Plinius Secundus (ț114). De la acest scriitor latin avem cel mai vechi text care face mărturie despre existența lui Hristos, bineînțeles, afară de Evanghelii. El este legat imperial și guvernator al Bitiniei. El adresează , între anii 98-112 împăratului Traian, care-i era prieten, un raport cu privire la conduita pe care a avut-o față de creștini, care s-au înmulțit fără măsură. Cultul oficial este, prin urmare, în declin. De aici se ivește necesitatea de a-i înfrâna pe creștini, trimițându-i la moarte. "Crima lor principală este că se adună într-o zi anumită, înainte de răsăritul soarelui; că înalță pe rând cântece de laudă lui Hristos, ca unui Dumnezeu" (Pliniu Sec., Epist. 96 și 97, trad. C. Popa-Lisseanu, Casa Șc., Buc., 1917, p. 131-134). Creștinii se angajeză să nu facă rău și să mănânce mâncări curate. Scurt, este vorba mai degrabă de o "superstiție grosolană și excesivă", care poate fi înfrânată prin alternativa riguroasă sau îndelungată. Pliniu, după ce face un chestionar în trei articole, raportează despre atitudinea adoptată până atunci față de creștinii lui Hristos. Ei sunt fie incorigibili, adică din aceia care persistă, fie negatori ai credinței, adică renegați și apostați care au aderat sau dezavuat cultul creștin. După acest prolog scrie, cum s-a arătat mai sus.

Împăratul Traian îi răspunde în scrisoarea nr.98. Din mărturia lui Pliniu reiese că Hristos este întemeietorul sectei christianilor, adică a creștinilor.

Documentul este de o covârșitoare importanță, atât pentru vechimea lui, cât și pentru faptul că nimeni nu i-a contestat autenticitatea.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire