pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

Existența istorică a lui Isus Hristos
Ioan Miclea

achizitionare: 28.08.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Mai există urme ale lui Dumnezeu în lume?

Odinioară universul era considerat ca operă a lui Dumnezeu. De la firicelul de iarbă, până la marile constelații cerești, cu toate viețuitoarele care mișună în oceane, în aer și pe pământ, inclusiv coroana creațiunii - omul -, toate erau considerate ca manifestări ale înțelepciunii, ale bunătății și frumuseții Creatorului.

Gânditorii, savanții, artiștii și sfinții nu încetau să admire, să slăvească, să adore, să cânte reoglindirea perfecțiunilor lui Dumnezeu în lucrurile din lume. În această privință se întâlneau cu autorii inspirați ai Sfintelor Scripturi, care proclamă: "Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale..." (Ps. 85,10).

Oamenii acelor vremuri judecau logic când susțineau că în efect este prezentată quodammodo (în ceva chip) cauza care l-a produs, fiindcă efect fără cauză este imposibil, deși efectul nu este adecvat cauzei, adică nu epuizează în întregime cauza, mai cu seamă când este vorba de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, oricât de minunată ar fi lumea, ea nu este, nu poate fi identică cu Dumnezeu, fiindcă este o creatură, ceea ce înseamnă că are un început în timp - însuși timpul fiind o creație concomitentă cu lumea - și în spațiu, fiind și spațiul o categorie inerentă lucrurilor din lume.

Un lucru fără cauză, totalitatea lucrurilor fără o cauză, evoluția fără cauză și fără un sens, erau considerate ca absurdități patente. Și Socrate și Platon și Aristotel erau de aceeași părere. Ceilalți gânditori superficiali, înglodați în noroiul unei sensibilități iluzorii, erau puțini și nu prea luați în seamă.

Gânditorii creștini, hrăniți din inspirația divină, au rămas uimiți văzând potrivirea gândirii lor cu aceea a marilor filosofi ale căror opere se bazează pe inspirație naturală. Unii dintre ei au mers atât de departe încât au socotit, și pe bună dreptate, că și gânditorii păgâni au fost inspirați de sus. Pe Socrate l-au numit "înțeleptul", pe Platon, "divinul", iar pe Aristotel, "inteligența". Toți au fost considerați ca "protoevangheliști", pentru doctrinele lor înalte.

Substanța teologică a gânditorilor elini a fost preluată, decantată, decorticată de învelișul mitologic și apoi integrată în puternicele sinteze metafizice ale filosofilor și teologilor medievali. Tot ce s-a gândit, scris, trăit pe planurile cele mai variate - de la înălțimea amvoanelor, a catedralelor, în școlile mânăstirești, în "trivium-uri", în "quadrivium-uri", în colegiile palatine, în "disputele solemne" ("|uestines disputatae") ziua începea și sfârșea cu Dumnezeu. Atunci Dumnezeu era prezent în lume, iar lumea era prezentă în Dumnezeu; toate se făceau cu Dumnezeu și nimic fără Dumnezeu.

Urmele lui Dumnezeu nu erau imprimate numai în natură, ci și în creațiile minții și ale mâinilor omenești. Catedralele, capelele, mănăstirile, cavourile, palatele, orașele și satele, străzile, toate erau botezate și consacrate lui Dumnezeu. Operele filosofice și teologice, literare și chiar științifice, poezia, pictura, arhitectura, muzica, în toate Dumnezeu era prezent. Sfânta Fecioară și sfinții, martirii, în toate Dumnezeu era de față, fiindcă era pururea prezent în inimile oamenilor. Dumnezeu era al lumii și lumea era a lui Dumnezeu.

Chipul celui Răstignit îl puteai vedea nu numai pe turnurile bisericilor, pe acoperișurile caselor, pe crestele înzăpezite ale munților, la răscrucile drumurilor, pe cununile mirilor și ale împăraților, ci și pe mânerele săbiilor, pe stindardele oștirilor și pe mesele tribunalelor.

S-a numit, și pe bună dreptate, această perioadă din istoria universală, "epoca sacrală", tocmai pentru că atunci toate se gândeau, voiau, simțeau, înfăptuiau, chiar și păcatele, în numele lui Dumnezeu, cu Dumnezeu, și nimic fără El. "Nihil sine Deo" era nu numai o vorbă ci și o realitate.

Epoca următoare, Renașterea, a început să zdruncine, să slăbească, să întunece, să schimonosească chipul lui Dumnezeu în sufletul omului și în lume, crezând că dacă omul va admira, în locul lui Dumnezeu, chipurile și aventurile, de multe ori obscene, impudice, ale zeilor și zeităților, va marca un mare progres în gândire, în artă și în viață. Renașterea, în esență, n-a fost altceva decât o reîntoarcere, un salt înapoi peste Evul Mediu, la perioada miturilor, legendelor și superstițiilor păgâne. O pagină din aventurile fantastice ale lui Odiseu sau despre infinitele războaie cauzate de răpirea Elenei, a început să fie socotită de mai mare valoare decât întreaga Biblie.

Gânditorii, artiștii și istoricii de mai târziu, mai cu seamă cei de azi, au slăvit și proslăvit pe omul Renașterii, fiindcă acesta n-a mai fost creat de Dumnezeu, ci, fie că S-a creat însuși pe Sine, fie că a țâșnit gata înarmat din capul lui Jupiter. Ca urmare el nu mai avea nimic comun cu Dumnezeu; nici o obligație, nici un fel de respect, doar era considerat ca inexistent, ca o legendă. Nu dezgroparea comorilor de artă și de gândire antică a fost cauza entuziasmului față de Renaștere, doar nu Evul Mediu a fost acela care le-a dezgropat întâia oară, ci eliberarea de Dumnezeu.

Istoricii acestei perioade nu găsesc destule laude spre a o slăvi, și cuvinte destul de batjocoritoare spre a ponegri Evul Mediu. Adevărul adevărat este că Renașterea, din punct de vedere religios, a însemnat începutul unei mari decadențe, nu numai pe plan teologic, ci mai cu seamă pe plan moral. Observați mutația săvârșită pe plan teoretic: de la credința în realitatea existenței lui Dumnezeu la credința în creațiile fantastice ale poeților, și această întoarcere cu veacuri în urmă se numește "înaintare, progres, lumină". De aici încolo scrutările savanților și ale gânditorilor se vor feri să aibă ca obiect pe Dumnezeu, pe Creatorul lumii, de teamă ca nu cumva acest tip de creații să fie socotite ca depășite, chiar atunci când din punct de vedere științific sau artistic ar fi superioare. De aici încolo obiectul predilect îl va forma lumea și mai apoi omul, emancipat, eliberat de Dumnezeu sau cum se spune azi "desacralizat". O altă inovație demnă de faima Renașterii este trecerea stăpânirii și a puterii din mâna lui Dumnezeu în mâna regilor, împăraților, a principilor și mai târziu în a președinților și dictatorilor de diferite culori.

Nu suntem chiar atât de naivi să susținem că în perioada teocrației raiul era pe pământ și că omul era fericit de nu-și încăpea în piele. Doar știm bine că cei ce cârmuiau în numele lui Dumnezeu erau și ei oameni, de multe ori prea oameni, niște păcătoși. Însă nimeni nu poate fi atât de orb încât să nege că în epoca teocrației și a teocentrismului, omul nu era om. În vremea aceea de "întuneric" nimeni nu s-a gândit să despoaie pe om de ceea ce este în el divin și adevărat uman. Atunci îi rămăsese omului sufletul, credința, conștiința, libertatea de a gândi, de a simți, de a se ruga după voia sa. Încă nu se iscodise metoda de violare a conștiinței; această "cinste" îi revine epocii noastre foarte progresiste. Dumnezeu n-avea nevoie să te spioneze nici prin îngeri și nici prin diavoli ca să se convingă dacă ești cu El sau împotriva Lui, dacă ești mulțumit sau nu cu cârmuirea Lui, fiindcă este atotștiutor și omul era fiul Său. Și, chiar dacă se întâmpla ca omul să se revolte, Dumnezeu nu-l aresta, nu-l punea în lanțuri, nu-l întemnița și nici nu-l condamna la moarte. Și această cinste se cuvine epocii noastre în care Dumnezeu este înlocuit cu cei ce-L maimuțăresc, cu caricaturile lui. "Adjuncții lui Dumnezeu", regii, tiranii, dictatorii, își iau foarte în serios rolul de dumnezei mai mici; și ei, aidoma lui Dumnezeu care era stăpân peste sufletul, inima, gândurile și conștiința omului, vor să-L imite, însă fiindcă acolo mai stăruie chipul lui Dumnezeu, își dau toată silința să-L șteargă, înlocuindu-L cu chipurile lor fioroase, grotești, monstruoase. Astfel cultul lui Dumnezeu, în epoca așa numită a ateismului științific, a devenit cultul omului care a acaparat puterea; și în loc de un Dumnezeu, unul singur, veacul tuturor progreselor și libertăților, are atâția "dumnezei" încât nu-i poate număra. Bisericile, școlile, crucile, icoanele, sărbătorile, obiceiurile religioase, sacramentele, există și azi, cu deosebire că azi sunt afectate noului cult al noii divinități. Unele din semnele lui Dumnezeu au fost înlocuite cu însemnele zeului zilei, cu emblemele, flamurile acestui zeu.

O parte a lumii de azi are ca program oficial desacralizarea sacrului și sacralizarea profanului, adică ștergerea urmelor lui Dumnezeu din lume și imprimarea urmelor noii divinități în lume și în viață, prin noul catehism al ateismului "științific".

Dar fiindcă treaba nu are sorți de izbândă, spre a o face acceptabilă o pune în cârca științei, amăgind pe cine poate. Nici chiar cu "științificarea" ateismului, acesta nu este agreat și astfel se recurge la mijloace mai drastice: interdicția oficială a existenței lui Dumnezeu în lume, cu sancțiunea eliminării din viață a celor ce nu se vor supune.

Dumnezeu este eliminat din presă, publicații, cărți, emisiunile de radio, televiziune; iar atunci când este amintit este numai spre a fi ridiculizată credința în Dumnezeu și raționabilitatea ateismului foarte științific.

Și iată cum, acest sfârșit de veac al XX-lea, se încheie cu excluderea lui Dumnezeu dintr-o lume pe care El însuși a creat-o. "Întru ai săi a venit și ai săi pe dânsul nu L-au primit".

Ce va urma? Cine ar putea spune? Dacă ne gândim la trecut el nu ne dă un răspuns la întrebare, fiindcă ceea ce se petrece acum nu s-a mai întâmplat niciodată, chiar dacă ne gândim la epocile precreștine. Unii ar putea fi ispitiți să compare epoca actuală cu perioada păgână a istoriei, adică o întoarcere la idolatrie, la politeism, care adora orice, afară de Dumnezeul cel adevărat, pe care dealtfel nu-L cunoștea. Credem că în unele privințe ar avea dreptate, pentru că așa precum păgânismul antic adora statuile zeilor fictivi, chipurile împăraților decăzuți, dar temuți, obligând lumea să participe la cultul statului, tot astfel astăzi lumea este obligată ca, în locul lui Dumnezeu, să slăvească, să prăznuiască, să delireze ori de câte ori are fericirea să vadă, să audă și să creadă cu tărie ceea ce gândește și poruncește divinitatea modernă. Căci, în fond, ateismul actual nu este propriu zis a-teism radical, adică negația oricărei divinități, ci numai negația lui Dumnezeu cel adevărat, al creștinilor, evreilor și al musulmanilor; substituirea camuflată cu omul care, momentan, deține atotputernicia. Ateismul modern este un antropoteism, adorarea unui om substitut al lui Dumnezeu. Deci, în această privință, ateismul actual este identic cu păgânismul.

Dar se și deosebește de vechiul păgânism, care permitea cetățenilor să creadă în pluralitatea zeilor, care deci nu excludea credința în zeii popoarelor subjugate, ci le așeza statuile în panteon. În timp ce ateismul "științific" actual este exclusivist, neadmițând altă divinitate decât pe cea oficial oficializată.

Dar, în acest caz, cum se explică prigoana împotriva primilor creștini? Explicația este simplă. Creștinii nu admiteau existența inexistentă a zeilor, iar cultul care li se dădea îl considerau ca absurd și înjositor pentru om. Ei credeau într-un singur Dumnezeu spirit, ființă de la sine, invizibilă, atotputernică... și, întrucât credința în zeii cetății și în divinitatea împăraților se confunda cu statul, ei erau socotiți ca ateiști și dușmani ai statului. "Ne numesc atei și pe bună dreptate, noi suntem ateii acestor pretinși zei". Nous sommes les athées de vos prétendus dieux" (S. Justin, Prémiere Apologie, VII, Nr.1). Dovadă că cei ce se lepădau de Hristos și jertfeau zeilor, scăpau de prigoană.

Nu vi se pare frapantă asemănarea? Atunci au fost prigoniți creștinii pentru că nu credeau în zeii stăpânirii, fiind socotiți ca ateiști; astăzi sunt prigoniți pentru aceleași motive, cu deosebirea că prigonitorii de atunci se socoteau credincioși, în timp ce cei de azi se consideră ateiști, deși cred în aceleași ficțiuni. Prigonitorii de azi, care prigonesc din aceleași motive cu prigonitorii de ieri, totuși, se consideră înaintați, mai cu seamă că atât unii cât și alții se închină unor zeități asemănătoare, dacă nu identice. Zeitățile, sub diferite măști, se bucură de toleranță, chiar de închinare; numai Dumnezeul cel adevărat și închinătorii lui sunt uciși. Bietul om nu poate trăi fără un Dumnezeu, iar în caz că este oprit să se închine Celui adevărat, își face "dumnezeu" din ce apucă sau i se poruncește, fără să-și dea seama că se înjosește.

Dar nu aceasta ne interesează acum, ci întrebarea: ce va urma? Va rămâne lumea fără Dumnezeu? Nu credem. Va veni o vreme când se va scârbi de adorarea semizeilor care maimuțăresc pe Dumnezeu și atunci nostalgia după adevăratul Dumnezeu va fi atât de puternică încât din nou va căuta pe adevăratul Dumnezeu : perfecțiunea Absolută. Istoria ne spune că, după trei sute de ani de sângerări, imperiul cezarilor s-a prăbușit, iar cei prigoniți au ajuns la libertatea credinței. O lume nouă s-a născut, cu un nou ideal, cu noi tendințe. Asta a durat până în zilele noastre. Acum se pare că lumea este din nou în declin; creștinismul trece din nou printr-o mare criză. Mulți cred că epoca atomului și a zborurilor cosmice va fi o lume a necredinței, a ateismului, fără să-și dea seama că ateismul nu poate fi trăit, că omul de pretutindeni și de totdeauna va crede cu atât mai mult, cu cât i se vor pune mai mari piedici. Anima humana naturaliter christiana.

Da, creștinismul trece astăzi printr-o mare criză; chiar acolo unde nu este prigonit, unde se bucură de liberate, el trece prin mutații și radicale transformări, căutând racordare, adaptare, o nouă inserțiune în noua plămadă a lumii de azi, fără să-și piardă esența și structura sa divină. Știm că Istoria nu se oprește pe loc, nu este legată , nu poate fi legată de nici o formă pe care ea însăși o scoate la iveală. Toate evenimentele, toate formele, achizițiile, revoluțiile, sunt fenomene tranzitorii. Lumea își caută totdeauna echilibrul pierdut, reținând din fiecare experiență tragică sau fericită sâmburele de adevăr, de lumină și de energie înfăptuitoare. Totul se transformă, dar totuși ce este viabil rămâne; nimic nu se nimicește de tot. Ateismul actual are în sine viermele care până la urmă îl va roade. Religia creștină, cu toate frământările milenare prin care a trecut a rămas quodessentiam aceeași, depășind toate crizele, ereziile, zdruncinările: "a plutit, în luptă cu talazurile, dar nu s-a scufundat". Explicația, este una: Singur el, Creștinismul, satisface exigențele de divin ale omului; or, divinul numai în el se găsește. Deci, orice formă va lua lumea viitoare, oricât de fantastice cuceriri va face știința, atâta vreme cât omul va reuși să rămână om, cel puțin asemănător cu cel de azi, și atâta vreme cât se va mai bucura cel puțin de libertatea interioară de a gândi, ateismul nu va reuși să se impună, să devină pâinea spirituală a omului, fiindcă pururea și în mod necesar, creatura va tinde, va fi însetată după Creatorul ei.

Deci, am condiționat persistența credinței în Dumnezeu și insuccesul ateizării de: a) dacă omul va rămâne om, adică nu va fi schimbat, așa cum se încearcă, în robot. Nici robotul, nici animalul n-au nevoie de Dumnezeu, și b) dacă i se va lăsa măcar o fărâmă de libertate de gândire, adică dacă nu se va găsi cumva mijlocul prin care să fie împiedicat să mai gândească pe cont propriu. Dacă aceste două condiții nu se vor respecta, omul va putea deveni nu numai ateist, ci nihilist, ucigaș de profesie și tot ce va voi șeful.

Ștergerea urmelor lui Dumnezeu din lume nu va fi o operă ușoară, fiindcă Dumnezeu și-a înscris numele și a pus pecetea Sa pe tot ce a creat: în constelațiile cerului, în galaxii, în soare, lună, stele, în legile mecanicii cerești, ca și în ultimele particule ale materiei; nu numai în materia anorganică, ci și, mai cu seamă, în structurile materiei vii și, în chip cu totul special, în sufletul și conștiința omului, chiar și a ateistului. Omul va căuta totdeauna fericirea, indiferent unde și pe ce cale: în plăceri, în nedreptăți, asupriri, în subjugarea altora, în crime, corupții... și fiindcă până la urmă toate acestea îl vor scârbi, va fi silit să apuce altă cale, care-l va apropia de Dumnezeu. Avem mărturia marilor atei convertiți, care ne spun că, pe măsură ce credeau că fug de Dumnezeu, se apropiau tot mai mult de El. Opera de artă poartă semnătura artistului creator. Aceasta nu dispare decât cu distrugerea operei; lumea fiind opera lui Dumnezeu, semnătura Sa n-ar putea fi ștearsă decât dacă ar fi nimicită lumea; nu credem că ateiștii vor fi în stare să o nimicească salvându-se pe ei înșiși. Existența lor, furia lor împotriva lui Dumnezeu, este o dovadă de multe ori mai grăitoare pentru existența lui Dumnezeu decât evlavia molatică și timidă a unor credincioși. Că Dumnezeu există, o dovedesc ateiștii, fiindcă nu poți nega ceea ce nu există, n-a existat și nici nu poate să existe; negația neantului este culmea absurdului.

Blaj, 9 noiembrie 1975
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire