pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

Existența istorică a lui Isus Hristos
Ioan Miclea

achizitionare: 28.08.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior "Semnul contradicțiunii"

"Ecce positum est hic in ruinam, et in resurectionem
multorum in Israil et in signum cui contradicetur"

Președintele: De când a apărut pe firmamentul Istoriei această Figură unică și incomparabilă, de atunci lumea nu și-a mai găsit liniștea. Ea a provocat cea mai mare sfârșiere dintre câte se cunosc. Crucea care s-a ridicat pe Golgota a împărțit și continuă să împartă lumea în două părți, după cum se situează de-a dreapta sau de-a stânga ei: cei ce sunt pentru, și cei ce sunt împotriva lui Hristos.

Primele veacuri au avut pozițiile mai clare, mai distincte, ele au fost fie creștine, fie a-creștine sau anti-creștine. Hristos a fost considerat fie ca Dumnezeu și om adevărat, fie că n-a fost luat în considerare, fie ca adversar al unei lumi constituite pe temelii diametral opuse Evangheliei Sale.

După dispariția păgânismului lucrurile s-au limpezit încă și mai mult. Hristos a fost considerat de marea majoritate a lumii ca Dumnezeu și om adevărat și erau prea puțini aceia care-i negau Dumnezeirea, fără însă să-i nege și existența omenească.

Veacurile s-au scurs. Hristos a fost mereu iubit de către unii, cum nimeni n-a mai fost iubit, și urât, de alții, cum nimeni n-a mai fost urât, nici cei mai mari criminali și călăi ai omenirii. Și dacă iubirea față de Hristos a avut și are un înțeles, nimeni n-a putut și nu va putea pricepe vreodată ura față de Hristos. Ce a făcut, ce a spus, ce a învățat Hristos, pentru a stârni valurile de ură ridicate împotriva lui. Hristos însuși a spus: "M-au urât în zadar". O ură absurdă, fără noimă, ură de dragul urii, ura monstruozității împotriva Perfecțiunii absolute.

Dacă și-ar lua cineva misiunea să cerceteze cauzele mai adânci ale marilor fenomene și prefaceri istorice ar rămâne uimit constatând că la temeliile tuturor se găsește fie iubirea, fie ura lui Hristos, a ucenicilor și a învățăturii Lui. Prigoanele primelor trei veacuri, frământările și marile sfâșieri medievale, religioase și profane, noul păgânism al Renașterii, știentismul și modernismul veacurilor XVIII și XIX, și, în sfârșit, încleștarea actuală dintre creștinism și ateism sunt dovezi care confirmă cele spuse. Hristos, precum este acela care despică prin prezența sa valurile timpului în două, tot astfel este și piatră de hotar pentru gândurile, voințele și sentimentele lumii.

Au fost momente în Istorie când balanța ei înclina spre El cu hotărâre și au fost și de acele în care cumpăna era împotriva Lui.

Toate luptele au încetat, toate controversele s-au aplanat, toate urile s-au stins, toate iubirile s-au obosit, afară de una singură: aceea care-L privește pe Hristos. Această luptă, controversă, furie, adorație, prigoană, parcă este fără de moarte, naște, se renaște în fiecare clipită și epocă. Isus Hristos, din întreagă Istoria Universală, este singura persoană iubită și urâtă până dincolo de orice limită. Și dacă iubirea față de El a găsit tot alte și alte motive de iubire, tot asemenea și ura n-a încetat să scornească noi motive din care să se alimenteze. Despre Hristos s-a spus tot binele ce s-a putut spune vreodată despre cineva; și despre El s-a spus tot răul, toată batjocora cu putință. Dacă lumea de azi remarcă un progres, atunci acesta este cu deosebire vizibil în ingeniozitatea urii față de Hristos.

Prin fața acestui Tribunal s-au perindat căpeteniile tuturor acelora care L-au iubit și ale acelora care L-au urât și continuă să-L urască. I-ați ascultat pe toți cu propriile lor cuvinte; le-ați auzit încercările cu care-și motivează atitudinea. Acum n-aveți decât să le cântăriți și să judecați de partea cui înclină cumpăna adevărului.

Ca martoră a tuturor evenimentelor celor două mii de ani, ca memorie infailibilă a tuturor gândurilor exprimate fie în scris, fie în acțiuni concrete, pot să vă spun că încercarea de a-L scoate pe Hristos din Istorie este absurdă, precum ar fi absurd să faci ca un lucru care s-a întâmplat o dată, să nu se fi întâmplat. Ceea ce a fost, a existat, nu poate fi șters din controalele existenței de către nici o putere, nici o sofisticare sau înșelăciune. Poate foarte bine să nu fie considerat sau recunoscut ca existent, însă faptul istoric rămâne în picioare, chiar dacă închizi ochii în fața lui sau îi întorci spatele. "Cum să admiți pe Hristos în afară de Istorie când esența creștinismului este învățătura că Adevărul s-a infiltrat în măruntaiele timpului, că el s-a făcut Istorie, că s-a făcut palpabil" (Jean Guitton: "Dialogues avec monsieur Ponget", p.109).

Toată discuția desfășurată aici se reduce la "eterna dilemă - sau un om divinizat prin entuziasm, sau o idee mitică pe care lumea o îmbracă cu Istoria, SAU un fapt supranatural și supraistoric: o natură umană posedată de o persoană divină, cum spune simbolul din Calcedon" (J. Guitton, Jésus, p. 360). Mai concis: "Oare Isus al credinței este un produs al spiritului, sau o realitate a Istoriei: Dacă Isus este o Idee sau dacă El era Existența; Dacă este un mit sau dacă are o Istorie"? (Ibid. p. 413).

În acest proces se întâlnesc pentru întâia oară negatorii sau acuzatorii, față în față cu apărătorii. Fiecare dintre cele două părți au putut să audă ce spune partea adversă. Adevărul nici nu poate să fie stabilit în alt chip. Pentru că, suntem siguri că mulți dintre cei ce acuză nu și-au luat toată osteneala să cerceteze situația reală, documentele, ci, fie s-au luat numai după spusele altora, fie s-au lăsat împinși de propria lor prejudecată sau pasiune, care n-ar prea avea ce căuta în această problemă. Onestitatea și cavalerismul, dreptatea, pretind să recunoști adevărul, chiar dacă nu ești dispus să-l îmbrățișezi.

Atitudinea celor care neagă existența istorică a lui Isus Hristos este din cale afară de curioasă, din punct de vedere istoric chiar inexplicabilă. Ne surprinde faptul, și cred că aceeași impresie trebuie s-o aibă orice judecător imparțial, că sămânța acuzatorilor nu poate fi găsită tocmai în vremea în care te-ai aștepta mai mult, adică în vremea apropiată evenimentelor respective. Au trebuit să treacă multe veacuri, optsprezece, pentru ca să apară, în sfârșit, oameni care să se îndoiască de existența istorică a Mântuitorului. Astfel, ni se pare foarte justificată întrebarea: oare pentru ce nu s-au îndoit de acest fapt oamenii care au fost contemporani cu evenimentele, când se știe bine că mulți dintre aceștia au fost dușmanii declarați ai lui Hristos? Dimpotrivă, aceștia au declarat aici că Hristos este o personalitate istorică. Poate că dușmanii lui Hristos n-au putut s-o facă, prezența Sa era prea copleșitoare, ființa Lui era prea reală, ar fi fost ridicolă negarea existenței Sale. Însă după ce au trecut atâtea veacuri, cei ce-L urăsc pe Isus Hristos cred că pot să-L nege mai ușor. Ei n-au de luptat decât cu două piedici, cu urmele pe care le-a lăsat El în lume: de o parte Biserica Sa, iar de altă parte, documentele pe care se bazează existența Sa reală. Aceste două urme se reduc în fond la una singură: Istoria vieții lui Hristos, adică scrierile Noului Testament. Deci asaltul s-a îndreptat spre ele, negându-le autenticitatea și valoarea istorică.

La întrebările care li s-au pus negatorilor cu privire la dovezile pe care-și sprijină atitudinea lor ostilă, cum ați văzut, ei s-au încurcat de tot și s-au contrazis între ei, întocmai ca mărturiile mincinoase în cel dintâi proces al lui Isus, în casa lui Caiafa.

Că Isus este mit, legendă, ficțiune, entuziasm, idee personificată... bine; dar pe ce se întemeiază aceste explicații atât de târzii? Care este cauza, care-i efectul? "Știm că la început exista o comunitate creștină. Oare această comunitate a creat evenimentul, persoana și faptele lui Hristos? Sau doar a existat inițial evenimentul, persoana, care a fost cauza comunității? Cum a putut să se nască așa, din senin, o comunitate cu o doctrină și organizație în opoziție cu tot ce se cunoștea atunci? Nu este oare mai natural, mai logic să se admită existența unei persoane reale care să fi inițiat această mișcare? Nu e mai firesc oare ca legenda sau mitul să aibă la bază o figură în jurul căreia să se poată broda, dacă e vorba să faci povești ? Mitologii nu-și dau seama ce greutăți întâmpină teoria lor: să creezi dintr-o idee o ființă reală, o ființă capabilă să grupeze în jurul ei alte ființe reale, să le convingă în mod obiectiv că ceea ce văd, aud, pipăie nu este vis, și să moară pentru ea. Încă nu s-a întâmplat în Istorie ceva similar. Deci, mitul nu poate fi cauza lui Hristos și a Creștinismului.

Dar invers oare? Să se plece de la Fapt la Idee, de la Hristos ca persoană reală la mit și legendă? Aceasta este poziția a doua, a celor ce nu neagă existența reală a lui Hristos , ci îi neagă caracterul Său divin, că adică El ar fi fost om, ce-i drept "colosal", cum se exprimă Renan, însă închipuirea, legenda au făcut din El Dumnezeu.

S-ar părea că aceștia se apropie mai mult de adevăr și de natură. Dar se înșeală și ei. Hristos, dacă a existat cu adevărat, ori a existat ca Dumnezeu, ori n-a fost Hristos. Hristos, numai Om, nu este Hristos, nu este încă măcar un om extraordinar, colosal, supra-om, nu este nimic. "Cu cât vei mări pe Isus ca om, cu atât îl poți concepe mai dificil ca Dumnezeu. Nu afirmând, cum face Renan, că Isus este cel mai frumos dintre fiii oamenilor, chiar supra-mister sau căpetenia misticilor cum spunea Bergson, vei pregăti inteligența să conceapă că el este Dumnezeu. Cu cât cauți să-L închipui ca om de geniu, cu atât te îndepărtezi de el, dacă Hristos este Dumnezeu" (Jean Guitton, op.cit. p. 364). Oricât vei împinge limitele naturii umane, nu vei atinge limita naturii divine, aceasta nu este ceva mai mult, ci cu totul altceva.

Cine ar putea să știe mai bine decât noi care este adevărul, doar noi suntem mărturiile evenimentului; dar ceea ce este mai surprinzător: mitologii și creatorii de legende tocmai în numele nostru, al Istoriei, vin să nege existența lui Hristos; de aceea ne simțim datori să le spunem că nu ne pretăm la acest joc. "Hristos este sădit, înrădăcinat și încadrat în Durată cum n-a fost niciodată un personaj istoric. Toate încep sau reîncep cu El, mai cu seamă Timpul" (Id. Ibid., 381). Cele două ipoteze: Hristos om eminent pe care imaginația L-a făcut Dumnezeu - Hristos om obișnuit asupra căruia s-a coborât, după moartea Sa ipoteza mitică a unui Dumnezeu mort și înviat, un om făcut Dumnezeu - un Dumnezeu făcut om, ipoteze care nu pot subzista singure din cauza defectului lor și nu pot nici să se unească din cauza opoziției dintre ele. N-au decât să se distrugă reciproc și să facă loc tezei adevărate.

Marele savant biblicist Lagrange, într-o convorbire pe care a avut-o cu Couchoud (mitolog) îi spunea: " Renan credea că Isus era un om făcut Dumnezeu. D-ta crezi că Isus este un Dumnezeu făcut om. Cum nu vă pot amalgama: ar ieși un creștin adevărat" (Id. Ibid., p.141).

Marele neajuns al acestor două ipoteze este, pe de o parte că nu pot demonstra nimic, n-au nici o dovadă, nici metafizică, nici istorică, nici psihologică, iar pe de altă parte există dovezi contrare, în favoarea existenței lui Hristos ca persoană reală. Or, contrafactum, non volent argumenta. Simpla negație, oricât ar fi de vehementă, nu poate să constituie dovada împotriva unui fapt, când acesta este dovedit cu documente. Negi și valoarea documentelor? Nu le nimicești prin negație. Și aici se recer dovezi. Or, dovezile nu există, deci există documentele pe care veacurile cele dintâi le-au recunoscut ca autentice și fidele.

Întrucât toate aceste observații ar putea să li se pară materialiștilor marxiști actuali că pe ei nu-i ating, fiindcă teza lor nu este nici mitică nici legendară, ci este riguros științifică și filosofică, negația lor fiind de altă natură, ne vedem siliți să le răspundem și lor.

Ne este cunoscută teza grupului marxist. După cum pe plan metafizic, existențial, totul se explică prin unicul principiu care este materia, tot astfel, Istoria cu toate fenomenele și evenimentele ei își găsește cauza în structura economică a societății dintr-o epocă dată.

Aplicați acum, vă rog, structura economică sau modul de producție și relațiile de producție pe vremea lui Hristos, și la apariția creștinismului și veți avea explicația lui Hristos și a acțiunii Sale în istorie. În concret, după această teză, Hristos și creștinismul constituie suprastructuri ale structurii economice, reprezintă un produs necesar ca orice ideologie filosofică sau juridică. El s-a născut, a înfăptuit și învățat astfel pentru că modul de producție era acela pe care-l cunoaștem. Dacă era altul, alta era doctrina și altul era Hristos.

Explicația este evident absurdă. Ea, care se crede singura realistă, este cea mai puțin reală și în loc să explice ceva, mai degrabă le încurcă pe toate.

Dificultățile acestei explicații sunt de netrecut. Anume: dacă creștinismul se explică prin modul de producție, atunci cum, același fiind modul de producție, cum se face că totuși el nu apare decât în Palestina și la Egipteni, iar la Fenicieni și Sirieni, nu? Cum a putut acest mod de producție sclavagist să dea naștere lui Hristos, în timp ce Imperiul Roman nu vrea să știe de El? Pentru ce modul de producție capitalist actual pe lângă alte multe ideologii produce și marxism, în timp ce modul de producție comunist nu produce decât marxism? Întrebarea este: oare modul de producție determină ideologia sau dimpotrivă, ideologia marxistă determină și transformă modul de producție? Răspunsul îl știu și marxiștii. Modul de producție este posterior ideologiei.

Ei spun că nu-i interesează problema existenței Lui, ea este ceva fără însemnătate, pentru că este ceva necesar, nu ca persoană reală, ci ca moment în desfășurarea dialectică a Istoriei. Că acestui moment i se dă sau nu un nume, n-are importanță. El poate să fie un mit sau un simbol. Hristos este dialectica, această mișcare imanentă care împinge umanitatea să se depășească, este aspirația recapitulării totului în unitate. Nazarineanul poate să fie cauza ocazională a acesteia. Dar cauză reală nu va fi decât atunci când omenirea va fi unificată. Un sclav osândit la moarte poate fi condiția pentru ca omenirea să fie în el divinizată (J. Guitton, p. 105-106).

Vorbe, vorbe, vorbe... Această logomahie este specifică geniului german, meșter în escamotarea realității și înlocuirea ei cu ficțiuni, afirmând totuși că este foarte realist. El, acest geniu, se ridică dintr-un salt din praful erudiției la sinteza dialectică finală, arzând istoria, asumând evenimentele în Idee.

"În zilele noastre noi avem numeroase pilde ale acestei maniere de a făuri istorie; ea funcționează minunat în ideologia marxismului, care, cu toate că este aplecat asupra experienței, o uită foarte repede pentru a substitui faptelor legi, sinteze, necesități" (Id. Ibid., p.102).

Pentru Hegel, Istoria este istoria Ideii; pentru Marx, Istoria este Dialectica materiei. Faptele reale sunt asimilate ideii; faptele reale sunt asimilate Devenirii, mișcării. În ambele cazuri faptele sunt ignorate.

Este demn de remarcat faptul că cele două extreme se cam ating și în problema lui Hristos. Îndată ce au fost în posesia conceptelor de istorie și timp le-au și aplicat la existența lui Hristos, ca s-o reducă, s-o dizolve.

"Veacul al XIX-lea a scufundat pe Isus în fluxul devenirii, a făcut din el momentul unei dialectici necesare, explicându-l în întregime prin amestecul mediului cu hazardul"(Ibid. 390).

În aceeași vreme, când necesitățile momentului o pretind, Devenirea în loc să dizolve, să șteargă, să escamoteze sau estompeze o ființă reală, are facultatea magică de a crea din nimic, dintr-o idee, dintr-un mit, o ființă reală. Joc absurd: să inexistențializezi ceea ce există și să existențializezi neantul.

Istoria se pronunță: Nu ne putem face solidari acestei mistificări, escrocherii; Hristos nu poate fi transformat în Dialectică a contradicțiilor, nici în Mit, nici în Legendă; după cum nici dialectica, nici mitul nu pot fi transformate în Hristos. Străduința este un exercițiu pueril, util celor ce așa vor să fie lucrurile precum le place. Dar istoria nu este un vis.

Istoria se pronunță: Hristos a existat cu adevărat. Martori sunt nu cei de azi sau de ieri, ci aceia care au trăit împreună cu El. Și mărturia lor este mai grea, mai sinceră și mai adevărată. Pe cine să credem? Pe cei ce au văzut, auzit, pipăit, au trăit și au murit pentru acest fapt sau doar pe cei ce n-au văzut și n-au auzit nimic, și care s-au trezit acum cu gândul că n-ar fi bine dacă Hristos ar fi existat, folosind Timpul spre a șterge urmele Lui.

Domnilor, în calitate de Martoră a tuturor evenimentelor, vă spun: Pe Hristos L-am văzut până acum mort de nenumărate ori; și Voltaire și Nietzsche și alții L-au omorât, și tot de atâtea ori L-am văzut înviat cu tot mai mare strălucire. Explicația? Fiindcă a fost nu numai om ci și Dumnezeu, care știe cum să poată ieși din mormânt.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire