pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

Existența istorică a lui Isus Hristos
Ioan Miclea

achizitionare: 28.08.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Existența istorică a lui Isus Hristos

"C'est le triste honneur de ce temps d'avoir réhabilité l'atheisme. Celui-ci passait autrefois pour une sorte de monstruosité intellectuelle: aujhourd'hui c'est un heroisme et un affranchissment généreux." (A.D. Sertillanges, Les Sources de la Croyance en Dieu, Paris, Perrin, 1928).

De două mii de ani discuțiile în jurul existenței lui Isus Hristos încă n-au încetat, și, departe de a înceta, parcă sunt tot mai înverșunate pe zi ce trece. Istoria nu cunoaște o persoană care să-i fi dat mai mult de lucru, pentru simplul motiv că nici n-are în sânul ei o apariție de talia acesteia. Nu în zadar Hristos despică în două timpul pe care ea îl înregistrează. Se pare că tot timpul care s-a scurs până la El, n-avea altă menire decât să se grăbească spre El, iar acela care vine după El este cuprins de părerea de rău pentru că se depărtează de momentul Său.

Hristos și Istoria sunt inseparabili: Hristos fără Istorie nu este Om, iar Istoria fără Hristos nu este istorie, după cum omul nu este om fără coloana vertebrală. Istoria îl privește pe Hristos și ca viitor și ca trecut, trecut veșnic, adică o prezență permanentă. Istoria nu este altceva decât o veșnică frământare, un zbucium, o căutare înfrigurată după ceva sau cineva, fără de care își dă prea bine seama că este fără sens, haotică, indescifrabilă, fără echilibru. În clipa - ce clipă eternă! - în care Hristos S-a întrupat și veșnicia s-a vremelnicit, nu numai Hristos S-a istoricizat, ci însăși Istoria s-a cristificat. Hristos este Inima și Focarul Istoriei, și așa după cum din inimă și spre inimă se îndreaptă întreagă circulația sângelui și din focar iradiază și spre el se îndreaptă toate razele, tot astfel, din Hristos, și, oricât s-ar părea de paradoxal, spre El se îndreaptă, în ultimă analiză, toată frământarea și învolburarea Istoriei.

Nimic nu se întâmplă în Istorie fără de Hristos, fie împotrivă, fie pentru El; alături de El nu se face nimic, fiindcă El este întrupat, și-a întrupat Sieși Istoria. Uneori se pare că Istoria se apropie sau tinde mai tare spre El; alteori pare mai vizibilă depărtarea sau înstrăinarea de El; însă se înșeală amarnic aceia care cred că pot să smulgă Istoria de sub influența și stăpânirea Lui, sau să făurească o Istorie fără El; cei ce fug de Dumnezeu și cei ce-L neagă, caută un substitut al lui Dumnezeu, care, fără voia lor, tot Dumnezeu este.

Ni se pare foarte firesc zbuciumul Istoriei în jurul lui Hristos, după cum este firească mișcarea Pământului în jurul Soarelui sau în jurul axei sale. Istoria n-are în jurul cui să se învârtească, fiindcă alt centru, altă axă n-are, afară de Hristos.

De multe ori a încercat Istoria să se desprindă din orbita sa, de centrul său de greutate, să făurească imposibilul, să elimine din sânul ei faptul istoric al integrării lui Hristos în Istorie. O tentativă contradictorie, care echivalează cu autonegația: i se cere Istoriei să renege acel eveniment unic care formează cheia de boltă a Istoriei, ca și cum Hristos n-ar aparține Istoriei și Istoria n-ar aparține lui Hristos.

Istoria acestei istorii este dramatică; ea cunoaște toate gamele, toate tonurile, de la cele mai înalte, până la cele mai profunde; aici sunt epuizate absolut toate resursele rațiunii și ale voinței omenești, toate rătăcirile și regăsirile ei. Așa încât veacul nostru, care se crede cel mai iscoditor, în această privință n-aduce absolut nimic nou, afară poate de pornirea oarbă și înverșunarea prostească pe care o pune în eliminarea lui Hristos din Istorie, sub pretextul, pe care nu-și ia nici măcar răspunderea să încerce să-l justifice, că Hristos nu ar fi istorie, că El n-ar aparține Istoriei, că El nu S-a născut, n-a trăit, n-a acționat, n-a spus, n-a făcut nimic, n-a lăsat nici o urmă.

Dacă am examina care a fost atitudinea veacurilor de la Hristos încoace, în ce privește problema noastră, cu excepția celor dintâi, în care prezența istorică a lui Hristos era de tot proaspătă, suntem siguri că fiecare veac își avea nu numai afirmatorii, ci și negatorii lui Hristos ca persoană istorică.

De la nașterea Sa și până azi, Hristos a fost succesiv, sau simultan, Mesia cel prorocit, și n-a fost Mesia; a fost Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Tatălui, și n-a fost Fiul lui Dumnezeu, ci numai Fiul Mariei și al lui Iosif din Nazaret; a fost Dumnezeu, însă n-a fost Om; a fost Om, un Om extraordinar, colosal, cum n-a mai fost altul și nici nu va mai fi; a fost un om simplu din care oamenii au făcut un om mare, un erou; însă Dumnezeu în nici un caz n-a fost; a fost și Dumnezeu și Om într-o singură persoană; a fost și Dumnezeu și Om, dar a avut două persoane; Hristos a avut o singură natură într-o singură persoană; a avut o singură voință; a avut două voințe, una umană, alta divină. Isus n-a avut trup omenesc real, ci numai aparent; Isus n-a avut, Isus a avut; Isus n-a fost, Isus a fost, Isus n-a existat aievea: El n-a fost decât o Idee, o creație a închipuirii credincioșilor Lui, întrupare a unei idei, a unei pasiuni în conștiința oamenilor; oamenii au făcut din El Dumnezeu, după ce mai înainte îl făcuseră om; "Hristos este imaginea sub care unitatea speciei se prezintă conștiinței populare" (Feuerbach), "Isus este momentul simplu al dezvoltării Ideii" (Hegel), "Hristos este un Mit" (Drews), "Hristos este o legendă", "Hristos este întruparea aspirațiilor proletariatului roman", poate a fost executat un sclav roman, în acea vreme, din care au făcut apoi pe Hristos. Nu există concepție socială care să nu-L revendice ca precursor. Socialiștii și comuniștii îl consideră de-al lor, fiindcă S-a ridicat împotriva averii, a nedreptății și a fățărniciei, considerându-se ei înșiși fără greșeală și păcat; ereticii tuturor veacurilor fac apel la El, spre a-și justifica greșeala; moraliștii îl au de patron, filosofii istoriei de călăuză, drepții ca și păcătoșii, războinicii și pașnicii, toți îl caută pe El. "Ce muzeu instructiv s-ar putea organiza dacă ar fi posibil să fie turnat în ghips fiecare sistem, și să fie clasat sub sticlă, cu data nașterii și morții. S-ar putea vedea aici, în secția anticilor, mulțimea de Hristoși ai Meneandrilor, Valentinilor, Bazilizilor, Marcionilor, apoi aceia ai lui Mâni, Nestorius, Eutichie; după o perioadă destul de sterilă, evul mediu - Hristoșii lui Scherbury, ai lui Tindal, Boligbrooke, Voltaire, apoi ai lui Rousseau, Lessing; în secția modernă pe aceia ai lui Baur, Strauss, Reuss, Ritschl, Rénanilor, Emersonilor și ai multor altora, chiar dacă ai renunța să dai un loc acelor Hristoși pe care i-au născut superstițiile, teosofiile, galeria rezervată contemporanilor, ar dovedi o uimitoare fecunditate" (Pinard de la Boullaye, Jêsus et l'Histoire, Paris, p.28).

Persoana lui Isus Hristos este de așa natură și, de asemenea, de așa proporții, încât orice s-ar spune și oricât s-ar spune, niciodată nu s-ar putea spune tot ce ar trebui să se spună. Cel ce spune "numai Om", fie acela împins la extremitatea superioară a supraomului, n-a spus nimic și a spus și greșit, fiindcă mărturiile directe îl arată Dumnezeu; cei ce îi spuneau "numai Dumnezeu" nu spuneau destul, fiindcă aceleași mărturii îl arată și om; numai aceia care-i spun Om și Dumnezeu deplin spun și destul și corect. Însă cine poate ști ce este Dumnezeu când nu putem să știm ce este omul, care este numai asemănarea lui Dumnezeu.

Hristos numai om "este o figură gata făurită, o elaborare artificială, ca și omul pur evoluat. Trei sau patru școli diferite ale raționalismului s-au străduit în această chestiune și au pus pe picioare trei sau patru explicații, la fel de raționale despre existența Sa. Iar această soluție a fost la rândul ei, prilej a trei sau patru explicații diferite: mit solar, sau mit triticiar, sau nu contează ce fel de mit, numai critica să se supună monomaniei Sale. Apoi ideea că aceasta ar fi o ființă divină care n-a existat, făcu loc ideii că aceasta ar fi o ființă umană care a existat cu siguranță. În tinerețea mea, moda colporta că Isus n-a fost nimic mai mult decât un maestru de morală, în chipul esenienilor, care n-avea de spus aproape nimic mai mult decât Hillel, sau o sută de alți evrei. În sfârșit, un oarecare se pronunță că Isus a fost un monoman în delir mesianic sistematizat. După aceea, unii declarară că El a fost totuși un maestru original, fiindcă nimic nu-L interesa decât socialismul. Într-astea apăru un tip de savant mai sălbatic, care pretindea că nu s-ar fi auzit niciodată să se vorbească despre Isus fără profețiile Sale despre sfârșitul lumii. Vindecător spiritual, și nimic altceva. Fiecare explicație în sine ni se pare de o insuficiență gravă; însă luate toate împreună, dau presentimentul adevăratului mister, pe care ele nu-l ating. Cu siguranță că trebuie să fie ceva aici nu numai misterios, ci și sintetic în persoana lui Hristos, ca să poată fi decupat într-un număr atât de mare de Hristoși mai mici" (G. Chesterton, L'Homme qu'on appelle le Christ, Paris, Ed. Latines, p. 72,73).

Ce nu s-a mai spus despre Hristos? Mai rămâne încă ceva de spus? Nu există preocupare a spiritului omenesc care să nu se fi crezut datoare să-și spună cuvântul, cu toate că acest cuvânt se spusese deja de mii de ori. Filosofia L-a găsit ca fiind insul cel mai mare ce a revoluționat lumea prin sistemul făurit; arta, ca modelul supremului ideal artistic; morala, ca perfecțiunea întrupată; psihologia, ca un caz extrem de interesant; istoria, drept cheie de boltă; poezia, ca izvor de inspirație; dreptul, ca normă a oricărei legislații autentice... Hristos poate fi găsit între extremitățile opuse și contradictorii: pentru cutare veac, și pentru unii El a fost geniul suprem al speciei umane, inteligența cea mai luminată pe care a văzut-o pământul; pentru altă epocă și pentru alții - sau pentru aceeași epocă - Hristos a fost un biet smintit, exaltat, care El însuși nu și-a dat seama cine este: un nebun; pentru altă epocă El a fost onoarea și caracterul întrupat; pentru alta n-a fost decât un farsor, înșelător, impostor care știa bine că nu este nici Mesia și nici Dumnezeu, și totuși lăsa ca lumea să-L adore ca pe Dumnezeu.

Cât privește atitudinea oamenilor față de El, aceasta a fost totdeauna o urmare a credinței pe care au avut-o despre El și în El. Unii L-au adorat și-L adoră ca pe Dumnezeu însuși, țin cu sfințenie învățătura Lui, își conformează trăirea după exemplul și modelul Său și sunt oricând gata să-și dea viața pentru El. Îl iubesc, cum nimic și nimeni n-a mai fost iubit, în viață și în moarte, în bucurie și în cele mai crâncene dureri. Alții, dimpotrivă, îl disprețuiesc și-L urăsc cu o ură infernală, furibundă, dementă; este destul să fie pronunțat numele Său, pentru ca numaidecât furia să pună stăpânire pe dânșii, dând impresia că ar fi posedați de duhul cel rău. Unii luptă pentru extinderea împărăției Sale pe pământ; ceilalți pentru stingerea amintirii Sale în lume.

Ce a fost Hristos? Cine a fost Hristos? Unde trebuie să-L situăm pe Hristos? Dumnezeu sau om? Om și Dumnezeu totodată? Numai om?

Până aici cam acestea erau întrebările și răspunsurile posibile, fiindcă mai jos de om gândirea omenească nu s-a coborât în problema lui Hristos, decât arareori. Atunci, cum am văzut, era redus la o creație a gândirii omenești, concept, idee, mit, legendă, ficțiune, făt-frumos, personificare a anotimpurilor, a superstițiilor și a zeităților mitologice. Mai jos de acestea nu s-a coborât.

Vremea noastră își asumă trista glorie de a fi făcut din plin acest ultim pas, ultima "descoperire" în problema lui Hristos; pe ea nu o mai interesează, nici nu-și mai pune întrebarea ce sau cine a fost Hristos, ci problema existenței lui istorice. A existat oare Hristos? Nu ca Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nu poate să existe (ceea ce există poate fi perceput), ci ca om, cu existență în contingențele spațio-temporale, adică istorice. Și la întrebarea pusă, concepția marxistă comunistă, norma de gândire dirijată, răspunde senin și, chipurile, "științific": Hristos n-a fost niciodată, n-a existat, n-a fost nimic. Admirați zig-zagul descendent al momentului nostru istoric: "Hristos a fost Dumnezeu din veci - Cuvântul Tatălui etern; Hristos a fost Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, deci Dumnezeu și Om adevărat; Hristos a fost numai Dumnezeu, fără să fie și om; Hristos a fost numai Om, fără să fie Dumnezeu; Hristos a fost un lucru creat de închipuirea omenească: O Idee, un Mit, o Legendă; deci n-a existat, n-a fost Nimic, n-are existență istorică; viața Sa este un basm, rod al închipuirii oamenilor înapoiați.

Răspunsul la o problemă pe care lumea o discută de două mii de ani este, ce-i drept, simplu - chiar simplist -, expeditiv, tranșant, economic: maximul de randament, cu minimul de efort. De ce să te încarci, să rătăcești, să-ți pierzi vremea cu discuții, teorii, ipoteze, documentații critice contradictorii, fără început și fără sfârșit, când se prea poate că n-o să ajungi la alt rezultat decât tocmai acela pe care-l dorești? Nu e mai cuminte să tai de la început nodul gordian și să închei orice discuție? Hristos n-a existat în nici un chip; ergo: Doctrina marxistica locuta, causa finita...
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire