pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

Existența istorică a lui Isus Hristos
Ioan Miclea

achizitionare: 28.08.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Împrejurările istorice ale nașterii lui Isus

Suntem în Palestina în zilele din urmă ale stăpânirii lui Irod cel Mare, mort la anul 750 de la întemeierea Romei, anul 4 înainte de era creștină (de reținut că punctul de plecare al erei creștine oficiale nu coincide exact cu anul istoric al nașteri lui Hristos; printr-o eroare de calcul, datorită lui Dionisie cel Mic (Dyonisus Exiguus), călugăr din veacul VI, ea a fost fixată pe data de 754, deci cel puțin cu patru ani mai târziu, fiindcă Isus este născut înainte de moartea lui Irod cel Mare.

"Și a fost în zilele acelea, ieșit-a poruncă de la Cezarul August să se scrie toată lumea. Această scrisoare (recensământ) s-a făcut când domnea în Siria Cvirin (|uirinus); și toți mergeau să se înscrie, fiecare în orașul său" (Luca, 2, I-IV). Textul latin este mai precis: Haec descriptio prima: primul recensământ. Palestina atârna atunci de provincia imperială Siria, pe care o administra un proconsul legat. Sfântul Luca știe despre un al doilea recensământ, executat cu zece ani mai târziu, de către același |uirinus, care a fost marcat de revolta lui Iuda Galileanul. De aceea îl numește pe acesta "primul". El fusese început, spune Tertullianus (adv. Marcian IV, XIX), sub legatul Sentius Saturninus (anul 9-6) trebuie să se fi terminat puțin după aceea, când Duplicius |uirinus a fost însărcinat prima oară cu legația Siriei (anii 3 î.Hr. - 3 d. Hr); de aceea evanghelistul se leagă de numele lui.

Fiecare familie trebuia să se înscrie la locul de origine. Iosif pleacă deci din Nazaretul Galileei, însoțit de logodnica sa, Maria, ca să meargă la Bethleemul Iudeei, patria lui David, strămoșul lor. Satul Bethleem (casa pâinii) este la 15 km sud de Ierusalim.

Aici, la această dată și în aceste împrejurări, se născu Hristos.

Legendele și poveștile nu încep așa. Toată lumea știe cum încep și cum se desfășoară, așa încât nu mai e nevoie să arătăm.

După ce scriitorii sacri ai Noului Testament precizează cadrul temporal în care a avut loc nașterea și activitatea lui Isus, ni-L arată desfășurându-se în cadrul spațial geografic - Palestina. În Evanghelii întâlnim cele trei provincii ale ei: Samaria, Cesareea și Iudeea, cu centrele lor importante: Samaria, Cesareea lui Filip și Ierusalimul, cu munții, râurile, mările, șesurile, văile și vâlcelele. Orașele și satele lor: Nazaretul, Cana, Ierichonul, Cavernaumul (Cafarnaum), Bethsaida, Bethania, Bethfage, Tirul, Sidonul etc. Evangheliștii cunosc foarte bine organizarea politică, religioasă și socială a țării, partidele politice, sectele religioase și discordia dintre ele.

Situația istorică a țării din vremea aceea este confirmată de datele istoriei universale, iar geografia ei corespunde perfect cu aceea pe care ne-o prezintă geograful Srabon, istoricul Iosephus Flavius și Pliniu cel Tânăr.

Care dintre datele, locurile și localitățile pomenite de evanghelii sunt creații ale imaginației? Doar cea mai mare parte din ele există până în ziua de azi. Ceva mai mult, chiar localitățile pomenite în Vechiul Testament, în urma săpăturilor arheologice întreprinse din partea diferitelor societăți științifice, s-au dovedit reale. Până și acelea despre care toată lumea credea că sunt legendare (vezi cartea lui Werner Keller, Und die Bibel hat doch recht "Econ", Düsseldorf, 1956).

Legendele sunt legende și poveștile povești, pentru că n-au nimic real, istoric sau geografic; știința nu le acordă nici un fel de confirmare, deci nici credit.

Dacă "legendarii" Noului Testament și-ar fi luat însărcinarea să demonstreze inexistența, în timpul și locul determinat, a împăraților, regilor, procuratorilor, arhiereilor, cum și a localităților despre care se vorbește în evanghelii, atunci ar fi de crezut teoria lor: însă până când această dovadă nu este adusă, concepția lor rămâne în vânt.

Dar mai este o teorie: "Christus Mythe" - mitul Hristos. Făuritorii ei sunt mai mulți: Drews, S. Reinach, Bruno, Baur, P.L. Couchoud etc. În primul rând ei înșiși nu se înțeleg asupra conceptului de mit. De pildă, Reinach spune că "mitul, din punct de vedere esențial, este o istorie pe care omenirea a crezut-o adevărată într-o anumită perioadă a dezvoltării sale intelectuale". Această definiție are mare asemănare cu aceea dată legendei. Deci mitul despre Hristos ar fi o istorie care s-a crezut, însă azi nu se mai crede adevărată. Asta nu spune nimic cu privire la esența mitului, fiindcă "istoria" aceasta nu numai că s-a crezut, ci continuă să se creadă adevărată și după două mii de ani, cu tot progresul științific și istoric.

O definiție mai precisă ne dă V. Delahaye: "Mitul este personificarea unei forțe sau a unei idei abstracte". Aplicată la Hristos ar suna cam așa: "Hristos este personificarea unei forțe sau a unei idei abstracte", căci nu poate să aibă viață reală, proprie, istorică; El nu este altceva decât "personificarea" unei forțe sau idei.

Nu ni se spune anume care "forță" sau care "idee" a fost personificată în Hristos, de aceea închipuirea rămâne liberă, fiecare are dreptul să personifice orice forță și orice idee și să-i spună "Hristos". Candidate la rolul de "Hristos" pot să se prezinte forțele fizice ale naturii: gravitația, vânturile, energiile electrice, chimice, nucleare; forțele psihice: inteligența, voința, sensibilitatea, geniul; forțele morale: virtutea, eroismul, păcatul. Cât privește "ideile" care ar fi putut să-L personifice pe Hristos, nu știm care ar fi putut fi. Doar sunt infinit de multe. Poate cea mai potrivită ar fi ideea unui "Mântuitor" moral menit să izbăvească lumea.

Cum s-a operat personificarea, când a avut loc și cine este autorul acestui mister, nu ni se spune. Atât ne putem da seama că pentru a crea dintr-o forță inconștientă, supusă determinismului fizic sau chimic, o persoană conștientă, liberă, armonică, mai mult decât inteligentă, cu o voință care urmează în orice împrejurare spusele minții, cu un cuvânt, spre a crea din aceste forțe ale naturii o persoană de talia aceluia pe care o găsim în Evanghelii, se recere o putere și o inteligență mai mare decât credem că sunt înclinați miticii să recunoască autorilor Noului Testament. Ne îndoim că înșiși autorii criticii mitice ar fi în stare să personifice o forță în așa chip încât din ea să rezulte nu Hristos, ci un om oarecare consistent și armonic.

Ar fi interesant să știm apoi dacă istoria care începe cu era creștină mai prezintă un caz similar, iar dacă nu prezintă, cum se face totuși că îl are pe acesta. Nu cumva această explicație frizează "minunea" sau "enigma" istorică?

Creatorii acestui "Mit" atât de real, atât de adevărat, atât de extraordinar, "Mit" care depășește cu mult orice resurse umane, dacă aceștia au existat vreodată, depășesc în înțelepciune și putere, în bunătate și sfințenie pe toți eroii evangheliilor, inclusiv pe Hristos, fără să mai adăugăm pe aceia ai Vechiului Testament, care în comparație cu cei amintiți mai sus sunt niște biete figuri palide.

Nu avem de gând să amintim toate dificultățile de care se izbește această ipoteză; savanți competenți i-au arătat inconsistența. Ceea ce ne surprinde este minunea pe care o presupune, dar pe care o trece cu vederea foarte ușor.

De la început trebuie să eliminăm ideea că acest "Mit" ar fi putut să fie creația unui singur individ, fie acesta Sfântul Petru sau chiar Sfântul Pavel. Deci elaborarea lui este operă colectivă a apostolilor, ucenicilor și a primilor credincioși. Numai că ipoteza presupune ca anterioară, ca deja existentă figura sau ideea lui Hristos; apostolii și ucenicii trebuiau să fie apostolii sau predicatorii unei doctrine, ai unui crez care-i premerge în existență. Însă în acest caz, de unde izvorăște doctrina? Căci e imposibil ca oameni de rând - unii chiar analfabeți - pescari, plugari, un vameș care însemna drahmele pe răboj -, cu experiența și cunoștințele lor limitate la orizontul strâmt al vieții obișnuite, cu tendințe și aspirații diferite, toate legate de pământ, să fie în stare să conceapă, să cuprindă în una și aceeași persoană trăsăturile cele mai armonice și totodată cele mai contrastante. Câte ședințe de studii, câte cercetări "științifice" nu reclamă o lucrare elaborată colectiv? Câte discuții, câte retușări, până să se poată pune de acord asupra marilor linii, și până la urmă totuși se poate observa lipsa de coerență și unitate.

Apostolii și evangheliștii au putut să creeze "Mitul" fără aceste elaborări preliminare? Nu se găsesc urme despre aceste discuții.

Dar să presupunem că, "printr-o minune", ei au reușit să personifice ideea "Hristos", că i-au găsit și numele, că au reușit să impună lumii de jos și de sus scornitura închipuirilor; rămâne nedezlegată altă problemă, și anume: dacă ei l-au creat pe Hristos, atunci cine i-a creat pe ei înșiși? Deoarece în Noul Testament nu figurează numai Hristos, ci o mare mulțime de figuri: împărați, regi, mari preoți, apostoli, ucenici, diaconi, proconsuli, ostași și oameni de rând. Dacă existența lui Hristos este un "mit", atunci pentru ce n-ar fi "mit" și existența creatorilor de mit? Așa ajungem la concluzia că mitul se creează pe sine însuși.

Dar să le dăm bună pace acestor critici să-și doarmă somnul de veci în convingerea, dacă o vor fi avut-o, că au făcut lumină sporind mai mult întunericul. Ipoteza lor trebuie să fie adevărată dacă și-au propus eliminarea lui Hristos din existența istorică. "Chiar dacă n-am avea nici un indiciu, zice unul dintre susținătorii teoriei, ca să facem verosimilă această ipoteză, ar trebui să recurgem la ea pentru a stabili în afară de orice intervenție transcendentă continuitatea faptelor religioase." (S. Reinach, Revue Archéologique, 1920, p.1507). Deci, dovadă de bunăcredință și onestitate științifică!

Cu toate că în altă vreme și în alt loc același Reinach scrisese: "Christus Mythe", iată un edificiu construit nu cu materiale rezistente, de o soliditate încercată și verificabilă, ci cu ipoteze posibile sau probabile care se susțin reciproc. Acest gen de arhitect este cunoscut: este acela al castelelor de cărți - de joc (S. Reinach: Cultes, Mythes, Religions; I, II, p.88). Când a fost mai aproape de adevăr?

Dar după această întârziere, a sosit vremea să ne întoarcem la obiectul propriu-zis.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire