pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

Existența istorică a lui Isus Hristos
Ioan Miclea

achizitionare: 28.08.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior Mărturia prietenilor lui Isus Hristos

După ce i-am ascultat pe dușmani și pe cei neutri sau indiferenți, urmează să-i ascultăm și pe prieteni, adică pe aceia care L-au cunoscut de aproape, au trăit în preajma Lui, au fost martori direcți ai gândurilor, cuvintelor și a faptelor Lui minunate, cum și al sfârșitului Său înfiorător. Aceștia sunt apostolii și ucenicii Săi.

Dar tot în acest capitol îi vom cuprinde și pe acei scriitori care n-au fost apostoli sau ucenici ai Domnului Hristos, ci au fost contemporani sau ucenici ai apostolilor și care, mai bine decât dușmanii și decât cei indiferenți, au avut ocazia să audă, să vadă și să se convingă de existența și faptele lui Hristos, din însăși gura acelora cărora le-a vorbit Isus.

Prin urmare, capitolul acesta va avea două părți:

A. Mărturia despre Hristos a scriitorilor creștini din primele două veacuri.

B. Mărturia despre Hristos a apostolilor și evangheliștilor, adică mărturia Noului Testament.

A. Mărturia scriitorilor creștini din primele două veacuri

Aceste scrieri prezintă viața, minunile, moartea și învierea lui Hristos ca fapte istorice foarte recente. Ei, adică autorii acestor lucrări, care au ajuns până la noi, sunt oameni cu simțul comun robust și sănătos; nu se pierd în analize psihologice, în negurile metafizicii transcedentale; ceea ce-i preocupă sunt faptele reale, perceptibile, experimentabile. Și dacă ar fi vorba să sintetizăm mărturia lor, am putea spune că pe ei îi interesează mai mult existența decât esența lucrurilor. Fapte. Pe acest fapt: Hristos - ei își întemeiază mărturia și apoi însăși viața și atitudinea lor.

Seria lor o începem cu Sfântul Policarp din Smirna, care a fost ucenic al Sfântului Ioan. Mărturia lui este dintre anii 108 și 117; tot de pe acea vreme avem mărturia Sfântului Ignațiu din Antiohia, ucenic al apostolilor. La rândul său Popias din Hyeropolis a fost în legătură cu credincioșii convertiți de către apostoli. Unul dintre ei, |uadratus din Atena (224), afirmă că persoanele pe care le-a înviat Hristos au trăit până în timpul lui Traian (textul la Eusebius, H.E. 1. IV, C. III).

Scrierile vizate, afară de Noul Testament, sunt cam următoarele: Didache sau doctrina celor doisprezece apostoli, din anul 80; Scrisoarea lui Pseudo-Barnaba (96-98); Scrisoarea Sfântului Clemente Romanul de la 95; Scrisoarea Sfântului Ignațiu din Antiohia martirizat între anii 207-217; ale Sfântului Policarp din Smirna, dintre anii 108-117; și istoria martiriului său, redactată puțin după Păstorul lui Hermas (115-140); diversele fragmente de Exegeză ale lui Popias din Hyeropolis mort în 161; un fragment de Apologie editat de către Aristide din Atena la 140, de către Sfântul Iustin din Roma (150-160); cartea aceluiași autor: Dialogul cu Evreul Trifon; Tratatul apologetic al lui Tatian, ucenicul lui Iustin; al lui Atenagora de pe la 177; al Sfântului Teofil din Antiohia de la aceeași dată; fragmentele lui Hegesipp (ceva mai vechi); Scrisoarea către Diognat, de pe la mijlocul veacului al II-lea; primele cărți din opera Sfântului Ireneu: Adversus haereses; și opuscului recent regăsit: "Expunerea predicării apostolilor" (de la finele veacului II - vezi trad. lui Verschaffel, Les Peres de l'Eglise, după Bardenhawer).

Unul dintre aceștia, Sfântul Ignațiu din Antiohia, mergând spre Roma spre a fi sfâșiat de fiare, spune: "Înfundați-vă urechile dacă vi se predică despărțirea de Hristos, fiul lui David, fiul Mariei, care într-adevăr S-a născut, a mâncat, băut, suferit sub Pilat, și, într-adevăr, a fost răstignit". Sfântul Policarp: "Domnul nostru Isus Hristos este pontiful veșnic și Fiul lui Dumnezeu".

Este de remarcat cutezanța cu totul nouă în istoria religiilor cu care acești primi creștini resping basmele și învinuirile păgânilor, ridiculizează fără milă legendele zeilor păgâni și monstruozitățile cultului oficial. Acestor scorniri fanteziste ei le opun viața și faptele lui Hristos, care s-au depănat nu într-un colț întunecat al lumii, în fața celor "inițiați", ci la lumina zilei, în piețele și târgurile Palestinei, în fața dușmanilor Săi de moarte. Ei nu se tem de lumină, ci-i provoacă pe păgâni, îi înfruntă pe față, să le arate vina. Apologiile lui |uadratus, Aristide, Iustin, Miltiade, Apollinare, Meliton, sunt adresate direct împăraților romani. Fără să mai amintim pe Tertullian sau Sfântul Ciprian.

Aproape toți așa-numiții "părinți apostolici", fiindcă au fost în legătură directă cu apostolii și apologeții primelor două veacuri, făcând mărturie despre Hristos, în aceeași vreme confirmă și valoarea istorică, adică autenticitatea cărților Noului Testament, din care citează și la care se referă fără încetare. Dovadă că în această vreme aceste cărți existau și erau atribuite autorilor lor.

B. Mărturia Noului Testament despre existența istorică a lui Hristos

Pentru unii această mărturie este fără valoare; însă pentru alții este de cea mai mare și incontestabilă valoare. Pentru cei dintâi, se știe preabine, valoare istorică nu poate avea, din principiu, nici un document care ar susține existența istorică a lui Hristos, fiindcă teza lor inițială este: Hristos n-a existat, deci documentele care totuși îl afirmă, nu sunt autentice: acestea au fost scrise cu mult mai târziu, ori referințele cu privire la Hristos au fost interpolate în operele contemporane. Scrierile Noului Testament sunt basme, legende, istorioare fanteziste despre persoane tot atât de puțin reale, adică fără caracter istoric. Hristos este o creație mitică sau legendară.

Cei ce vorbesc astfel nu-și dau seama cu adevărat ce greutăți întâmpină teza lor și la ce concluzii absurde se ajunge. Nu știu nici măcar ce ar putea fi o legendă sau un mit; folosesc acești termeni ca să spună și ei ceva, socotind că asta poate ține loc de explicație.

Ce ar fi o legendă? Definiția clasică a legendei este: "atribuirea de fapte imaginare unui personaj real". În cazul nostru, Noul Testament ar atribui lui Hristos, care ar fi existat în realitate, fapte închipuite. Deci, dacă Hristos este o persoană reală, atunci, oricum ar fi interpretate faptele Sale, El este o persoană istorică. Or, pe noi ne interesează tocmai acest lucru, existența Sa istorică. Noul Testament, respectiv evangheliștii și apostolii spun fapte închipuite despre un om istoric, adică real. Rolul lor se reduce la spunerea de povești, bune să adoarmă copiii.

Cei ce au răsfoit însă Noul Testament vor fi cu totul de altă părere; aceștia au putut observa, chiar dacă nu sunt critici, ori chiar dacă sunt, că în cărțile Noului Testament până și pildele, parabolele, alegoriile, comparațiile și figurile de stil aparțin mai degrabă vieții reale, concrete, imediate, decât celei închipuite; toate exemplificările sunt luate nu din domeniul imaginației, ci din acela al vieții de toate zilele. Eroii acestor istorisiri au existat cu toții, în timpul și locul descris, au nume pe care-l cunoaște istoria generală și universală, nu așa precum se întâmplă cu figurile legendare, care nu sunt situate și nici determinate într-un anumit cadru spațial și temporal. Cu alte cuvinte, figurile Noului Testament sunt adeverite ca istorice din partea istoriei și a geografiei contemporane lor.

Dacă Noul Testament cuprinde legende, atunci trebuie să fie reduse la figuri legendare toate personajele istoriei profane, fiindcă această istorie ar "păcătui" de a socoti istorice și personajele evangheliilor.

Ceea ce spun evangheliștii corespunde cu starea politică, istorică și geografică a Palestinei din acel timp.

Iată cum începe Sfântul Luca "legenda" sa despre predicarea Sfântului Ioan Botezătorul: "În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cesarul, Pontiu Pilat fiind guvernator al Iudeei, Irod tetrarh al Galileei, Filip, fratele lui, tetrarh al Ituriei și al Trahonitidei, Lisanias tetrarh al Abilenei, pe timpul arhiereilor Ana și Caiafa, fost-a Cuvântul Domnului către Ioan, fiul lui Zaharia, în deșert. El merse prin tot ținutul Iordanului predicând botezul pocăinței întru iertarea păcatelor" (Luca III, 1-4).

Așa se scriu "legendele" Evangheliei, cu precizările de date, locuri, persoane politice și religioase pe care le cunoaște istoria.

Informațiile pe care ni le dau evangheliștii corespund situației care a urmat câțiva ani după moartea lui Irod cel Mare (martie-aprilie 750), ceea ce corespunde anului al 4-lea al erei creștine.

Cine a fost Irod cel Mare (anii 26-36)? Căsătorit cu Mariam, din familia Hasmoneilor, pe ai cărei supraviețuitori i-a ucis el însuși: pe Aristobul III, fratele Mariamnei: Hircan II, pe soția sa (în anul 29) și pe maica sa Alexandra (anul 28). După bătălia de la Actium, Irod primește de la Octavian confirmarea ca rege la Ierichon. A avut nu mai puțin de 10 soții și foarte mulți urmași. În anul 7 a. C. Alexandru și Aristobul au fost sugrumați; cu cinci zile înainte de moarte a executat pe Antipater, din căsătoria sa cu Daris. Augustus spunea că e mai bine să fii porcul lui Irod decât copilul său. Se ridicase din soldat de rând. La urmă a încercat să se sinucidă cu un cuțit. Moare între 27 martie și 1 aprilie, anul 4 al erei creștine.

După testamentul lui Irod, supus ratificării lui Augustus, statele sale trebuiau împărțite între cei trei fii ai săi: Archelau, Antipas și Philippe.

Archelau, fiul cel mai mare, moștenește partea meridională, cuprinzând Samaria, Iudeea și Idameea. Nu primi de la împărat decât titlul de etnarh, și după mai puțin de zece ani (la anul 6 p. C.) fu alungat în Galia, din cauza tiraniilor sale. Sudul Palestinei, "Iudeea", fu cârmuit direct de către un procurator roman, sub atârnarea legatului imperial din Siria.

Nordul țării, Galileea, unit cu regiunea de răsărit, dincolo de Iordan, fusese lăsat de Irod cel Mare copilului său de-al doilea, Irod Antipa, care-și luă titlul de tetrarh. El domni de la anul 4 a. C. până la anul 30 p. C.

Irod Filip (Philippe) obține ca parte mai multe provincii situate în nord-estul Palestinei: Ituria (Iturea) și Trahonitida.

Alături de fiii lui Irod, evanghelistul numește pe Lisanias (Lysanias) tetrarh al Abilenei, un ținut mic situat în nordul Itureei, nu departe de Damasc.

Nota referitoare la Tiberiu ne permite să precizăm:

Tiberiu începe să domnească la 19 august 767 de la întemeierea Romei, anul al 15-lea al domniei sale ne dă 781-782 (deci 28-29). Dar se pare că Sfântul Luca numără anii lui Tiberiu începând cu asocierea acestuia la imperiu. Tiberiu fu asociat de către Augustus la puterea tribuniciară cu doi sau trei ani mai devreme: 764-765 (ceea ce ar corespunde anului 15 al înstăpânirii sale: 779-780 - 26-27).

Irod Antipa întemeiă Tiberiada, se căsători cu fiica regelui Aretas IV, își alungă soția și o luă pe cumnata sa Irodiada, soția fratelui său Filip. Antipa este destituit și exilat (anul 39). În vremea patimilor lui Isus se găsește la Ierusalim.

Fratele său Filip ia de nevastă pe nepoata sa, fiica Irodiadei, Salomeea.

Procuratorii. După destituirea lui Archelau (anul 6 p. C.) până la marea răscoală din 66, guvernatorul Iudeei avea titlu de procurator, mai mic decât proconsulul. Procuratorii locuiau în Cesareea. Numai cu prilejul sărbătorilor veneau în Ierusalim și locuiau în cetățuia Antonia, unde era și garnizoana.

Înainte de Pilat a fost Coponius (6 a. C.), deodată cu |uirinus, care era legat în Siria. Acesta făcu recensământul în Iudeea și Samaria, cu prilejul căruia S-a născut Isus Hristos. Marcus Ambibulus (anii 9-12); A. Ruffus (12-15). În anii 15-26 Iudeea este administrată de către Valerius Gratus. Acesta, la anul 18, numește arhiereu pe ginerele lui Anna sau Hanan, pe Iosif Caiafa, care funcționează până la anul 36.

Urmașul lui Gratus a fost Pilat (anii 26-36). Om rapace, nedrept, crud (spun atât Iosephus Flavius cât și Philon), îi disprețuiește pe evrei. Promisese evreilor să le respecte credința; cu toate acestea, legiunile au intrat în Ierusalim cu însemnele imperiale, care erau oprite de credința lor. Evreii s-au plâns lui Pilat, în Cesareea; acesta intenționă inițial să-i masacreze, dar în cele din urmă totuși dădu ordin să le retragă. Conflictul izbucni din nou, când au fost expuse scuturile de aur ale lui Tiberiu. Pilat îi ucide cu miile. Cu prilejul răpirii tezaurului din templu, din nou ucide nenumărați evrei.

La Paștile anului 30 era în Ierusalim. Rolul său în procesul lui Isus este bine cunoscut. De două mii de ani creștinătatea îi pomenește numele în legătură cu răstignirea lui Hristos: "S-a răstignit sub Pontiu Pilat".

La anul 36 a fost trimis să se justifice la Roma, de către legatul Siriei, Vitellius. Caligula i-a luat slujba și l-a exilat în Galii, unde s-a sinucis. Soția fusese Claudia Procula, care se spune că s-ar fi creștinat.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire