pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

Existența istorică a lui Isus Hristos
Ioan Miclea

achizitionare: 28.08.2003; sursa: Casa de Editură Viața Creștină

capitolul urmatorCuprins Despre autor: Profesorul Ioan Miclea

În paginile ce urmează, cititorul nu va găsi o exegeză savantă asupra numeroaselor lucrări de filosofie creștină ale lui Ioan Miclea.

Modesta calitate de fost elev al părintelui-profesor Ioan Miclea, chiar apropiat de sufletul său ani mulți, atât din zilele mai bune, cât și din cele peste trei decenii crunte dintre anii 1948 - 1982 (anul stingerii sale din această viață) nu mi-ar îngădui o prezentare și o caracterizare a întregii sale opere, nu atât a celei tipărite, cât mai ales a celei inedite. În cele ce urmează voi încerca doar o prezentare a vieții acestuia, pentru a ilustra aria preocupărilor sale de filosof, de preot, și, nu în ultimul rând, de mare maestru îndrumător al tineretului, care-l asculta cu sufletul la gură cum vorbește în numele libertății, al eliberării omului și al credinței în Dumnezeu.

Ioan Miclea s-a născut la 25 aprilie 1902 în comuna Racova, județul Satu Mare, din părinți țărani, care au avut șapte copii: patru fete și trei băieți. În satul natal a urmat cele șase clase primare, ce se obișnuiau în fosta Austro-Ungarie, între anii 1909-1915. Anii primului război mondial l-au împiedicat să continue școala. Abia în 1918, anul nădejdilor de mai bine ale acestui neam, și-a permis să se înscrie la liceul din Șimleul Silvaniei, de unde a plecat îndată la mirificul Blaj al tuturor românilor de odinioară. Acolo a terminat liceul în 1925, în aceeași clasă cu trei episcopi de mai târziu ai Bisericii Române Unite: Dr. Ioan Suciu, Dr. Tit-Liviu Chinezu (amândoi martiri) și Vasile Cristea, cât și cu una dintre personalitățile cu preocupări filosofice de mai târziu: Nicolae Mărgineanu, profesor în America.

Între anii 1925 și 1929 a studiat teologia la Blaj. În 1929 s-a căsătorit cu Dorina Sabău, de pe undeva din Câmpia Transilvaniei. Așa se explică faptul că după hirotonirea sa ca preot a funcționat în această calitate în satul Vaidei, județul Mureș; un sat ca toate satele din zonă, cu belșug de verdeață, dar cu drumuri pe care nu găseai o pietricică, și pe care, în anotimpurile cu ploi, nu se putea merge decât cu carul cu boi, înglodat până la osii.

În toamna anului 1931 a fost numit profesor de religie la Școala Normală (de învățători) din Târgu Mureș, apoi la Liceul "Alexandru Papiu Ilarian" și la liceul francez din aceeași localitate.

Febrila activitate de preot, profesor, educator, publicist și conferențiar din anii 1931-1940 nu i-o mai cunosc azi decât câțiva dintre foștii săi elevi, mai apropiați atunci și ulterior de sufletul său.

Anul 1940 l-a obligat să plece în refugiu la Blaj, unde a fost "utilizat" ca profesor de religie la liceul de băieți și de fete, până în 1948, când e numit profesor de filosofie la Academia de Teologie Română Unită din Cluj. Dar în urma desființării Bisericii Române Unite, cu toate instituțiile ei de învățământ, nu a mai ocupat acest post. În vâltoarea și deruta acelei toamne fierbinți a rămas la Blaj, unde a început viața de calvar de peste trei decenii, de arestări, anchetări, închisori și marginalizări ulterioare. A fost nevoit ca în perioadele de "libertate" să muncească cu brațele, "la lopată", chinuindu-se, cu fizicul său firav, mereu hărțuit de anchete și "descinderi", la încărcat, descărcat și lopătat cereale la o bază de recepție, pentru pâinea amară a celor patru copii ai săi. În aceste "descinderi" i s-au ars, distrus ori confiscat lucrările sale inedite aflate la domiciliu, în manuscris ori dactilografiate, pentru realizarea cărora a găsit resurse sufletești, energie și putere de muncă intelectuală, zilnic, chiar după cele opt ore istovitoare de muncă fizică, transpirat și frânt. I-au fost arse 3047 pagini dactilografiate, iar 250 pagini de manuscris i-au fost confiscate. Și-a continuat cercetările filosofice zilnic, și a scris neîntrerupt. Ori de câte ori un fost elev îl căuta, pe înserate, în demisolul unde l-a adăpostit în casa sa profesorul Octavian Modorcea, îl găsea în fața mașinii de scris, nedezlipit de la masa de lucru. Și cine nu voia să-l tulbure, afla de la distinsa și venerabila sa soție cum trăiau: cu 340 lei salariu, apoi cu o pensie tot așa. Un ucenic de suflet al părintelui Miclea nota în caietul său, acum douăzeci de ani: "Am aflat că la 50 de ani de preoție(!) a primit, cu surprindere, o scrisoare de la Vatican, venită pe căi întortocheate, prin care Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea îi trimitea "binecuvântarea apostolică", singura distincție după o viață de muncă. Exact la data primirii scrisorii împlinea 80 de ani. Dar urmarea a fost o cruntă percheziție din partea securității, soldată cu confiscarea manuscriselor aflate la domiciliul său și încheiată cu căderea în stare de leșin la podea".

Scrisoarea cu pricina a fost doar pretextul. Adevăratul motiv fusese faptul că a scris mai multe memorii prin care cerea repunerea Bisericii Române Unite în legalitate, memorii adresate șefului statului comunist și guvernului său, dar și patriarhului Bisericii Ortodoxe Române.

S-a stins din viață la 2 octombrie 1982.

Încă prin anii 1943-1944, neavând catedră de religie la care să fie titularizat, s-a înscris la facultatea de istorie-filosofie a Universității din Cluj (pe atunci în refugiu la Sibiu), spre a fi utilizat la o catedră de filosofie la un liceu. Iată un extras din referatul scris de Lucian Blaga pe lucrarea sa de licență în filosofie, intitulată Coordonatele culturii medievale: "Autorul acestei lucrări este de un nivel intelectual neobișnuit. Are o bună pregătire teologică, dar la fel și filosofică, încât a putut face față onorabil subiectului tratat... Și se poate recunoaște, fără reticențe, înalta calitate filosofică a tezei, care ar putea fi prezentată, cu adăugirile de rigoare, și ca teză de doctorat".

Deceniile negre ce au urmat au confirmat aprecierile. Așa cum se întâmplă la noi, la români, autohtonii nu au sesizat valoarea omului și mai ales a gânditorului Ioan Miclea până nu au făcut-o și declarat-o străinii. Acești străini nu au fost oricine, ci nume ca Jacques Maritain, filosoful francez care l-a considerat, într-o lucrare a sa, "prietenul meu din România", drept cel mai strălucit gânditor creștin român al contemporaneității rămas în țară. Etienne Gilson de la Academia Franceză, cardinalul Journet, celebrul Garrigou-Lagrange și Danielou, împreună cu Institutul Internațional de Filosofie "Jacques Maritain" din Roma i-au cerut și i-au publicat două studii de filosofie în anii 1971 și 1976, strecurate în țară în mod clandestin.

De multe ori aș fi dorit să scriu ceva despre preaiubitul meu dascăl. N-am reușit decât o scurtă prezentare, acum câteva luni, și aceea cu datele primite de la familie, câte au încăput într-un articol. Activitatea sa de cărturar a fost împletită cu aceea de preot în așa măsură încât n-am putut distinge în viața lui slăbiciuni omenești obișnuite. Un echilibru sufletesc i-a tutelat toate manifestările. În cea mai cruntă mizerie materială nu s-a simțit niciodată înfrânt. Resorturile spiritului său au fost dominate de nestrămutate convingeri creștine. Era același în bucurii și în dureri. A îmbinat ceea ce nu îmbină în viața lor decât spiritele puternice: știința cu înțelepciunea, veselia cu gravitatea. L-a caracterizat puterea de muncă și de efort intelectual susținut. Eram elev, odată, când, dorind să-l văd, știind că era bolnav, l-am găsit în pat, cu febră mare, studiindu-l pe Bergson și comparând doctrina acestuia cu sistemul filosofic al lui Maritain de pe pozițiile filosofiei creștine. În cetate era un magistru, ascultat cu nesaț mai ales de tineri. Îl văd și acum, și îi aud glasul de tenor liric răsunând sub bolțile catedralei din Târgu Mureș, unde oficia pentru elevii săi și unde predica, analizând ciclic învățătura creștină la un înalt nivel intelectual. Așa îmi explic pentru ce era solicitat să vorbească tineretului, dar și credincioșilor din orașele cu mulți intelectuali, în special în perioada refugiului. Argumentațiile sale erau întemeiate pe gândirea filosofică a marilor săi maeștri: Sfântul Toma de Aquino și reprezentanții neotomisului, de la Gilson la Maritain.

Marea s-a pasiune a fost însă filosofia. O mărturisește însuși în amintirile sale scrise, aflate în păstrarea familiei și intitulate Crâmpeie din povestea vieții mele. Iată ce scrie el: "Dorul de a pătrunde și de a cunoaște tainele existenței m-a muncit toată viața. Am căutat cu înfrigurare răspuns la marile întrebări existențiale: Ce ești? De unde vii? Unde mergi? Ce este lumea aceasta? A existat vreodată un moment în care nimic nu a fost? De ce există ceva când e mai ușor să nu existe nimic? Am meditat, am studiat, am cercetat, am scris, am și publicat unele din rezultatele frământărilor mele. Lumina mi-a venit din partea gândirii tomiste, care îmi împăca exigențele raționale cu cele ale credinței creștine. Drumul parcurs a fost lung și greu. Dar toate eforturile au fost compensate prin bucuria adevărului, «gaudium de veritate», cum spune Sfântul Augustin".

Între anii 1934 și 1944 a colaborat la revistele: "Cultura Creștină" (Blaj), "Pagini literare" (Turda), "Progres și cultură" (Târgu Mureș), "Observatorul" (Beiuș), "Convorbiri literare" (București), "Convorbiri didactice" (Constanța) și altele.

În condițiile de după anii 1948, rodul muncii sale nu a văzut lumina tiparului și nici nu putea să o vadă. Unele din lucrările sale s-au strecurat în mod clandestin în lumea liberă , la prietenii săi Jacques Maritain și Etienne Gilson. Conținutul acestor lucrări l-au determinat pe Maritain să-l considere pe prietenul său din România un reprezentant de seamă al realismului filosofic neotomist. Cei doi prieteni nu se văzuseră niciodată! Relațiile lor de idei s-au întreținut ani de zile doar prin corespondență, iar în ultimii 15 ani din viața autorului nostru, pur și simplu, în mod clandestin.

Regretatul Ioan Miclea consideră că îndeosebi două dintre lucrările sale aduc o contribuție notabilă gândirii filosofice românești, și anume: Teoria originalității în filosofie, care se ocupă de demonstrarea originalității filosofiei tomiste, expunând cele trei tipuri de originalitate: prin contrast, insulară și prin profunzime, și Prolegomene la o metafizică realistă. În aceasta din urmă examinează epistemologiile, gnoseologiile și ontologiile marilor sisteme filosofice, ajungând la concluzia că o filosofie realist-integrală nu poate fi decât aceea care însumează și sintetizează elementele sau aspectele pozitive ale Ființei (Ens), și consideră că eroarea tuturor sistemelor filosofice (a celor false) constă nu în ceea ce ele susțin și afirmă, ci în ceea ce ele neagă, reducând în acest fel realitatea exclusiv la unul sau altul din aspectele ei.

În lucrarea Jacques Maritain - omul, filosoful, creștinul, autorul confirmă cuvintele citate din amintirile sale. Lucrările distinsului filosof neotomist l-au făcut să întârzie zile și nopți în compania minunatelor sale cărți, ideile lui fiind tot atâtea revelații în bucuria cărora a simțit lumina de rai în care credinciosul era mulțumit și împăcat cu gânditorul care a dorit să știe, să afle, să se convingă cu puterile minții de adevărurile care stau la temeliile credinței. Ele i-au confirmat credința că adevărul este numai unul și i-au descoperit marea armonie dintre adevărul descoperit de rațiune și cel revelat de Creator.

Multe necazuri i-au adus lucrarea Elemente de politică creștină, publicată în 1947 în Editura "Vremea", din București. Să afirmi în ea, în preziua anihilării spiritualității românești, că omul sintetizează ființa, și lumea spirituală și cea materială, iar spiritul său este fundamentul libertății (cel mai mare mister al universului uman), însemna să te opui brutalității materialismului ateu, care ignora condiția umană și perspectivele ei transcendente. Acesta era și punctul de vedere al Bisericii sale (română unită), singura instituție din România care s-a opus materialismului ateu venit de la Moscova, ce sufoca demnitatea umană prin totalitarismul său brutal, interzicându-i omului până și dreptul la mântuire. Părintele Ioan Miclea și-a afirmat hotărât crezul că Dumnezeu l-a creat pe om, nu societatea, și că omul trebuie avut în vedere înainte de toate, în orice politică, persoana umană fiind cea mai înaltă valoare din această lume, iar sufletul ei mai de preț decât lumea întreagă. El s-a opus oricăror forme de totalitarism, care nesocotesc datele fundamentale ale omului, fie ele naturale sau supranaturale (creștine), militând pentru libertatea și democrația autentică.

Deocamdată oferim cititorului lucrarea Existența istorică a lui Isus Hristos, în care istoria și revelația își aruncă reciproc lumini, dezvăluind spectacolul mirific al începutului de eră creștină.

Preot Ioan Pop,
profesor de teologie
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire