pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

De ce nu se căsătoresc preoții catolici
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 20.04.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Cuprinscapitolul anterior MOTIVAȚIILE TEOLOGICE ALE CELIBATULUI PREOȚESC

Prin preotul celibatar, Cristos, Mirele continuă să-și iubească într-o manieră totală și exclusivă Mireasa, Biserica.

Marea și veșnica actuală problemă a celibatului preoțesc nu poate fi tratată și nici rezolvată prin considerații și motivații antropologice, psihologice, sociologice, prin puncte de vedere profane și pământești.

Misterul celibatului este intim legat de misterul preoției creștine, iar preoția creștină e parte integrantă a misterului preoției lui Cristos. Conciliul II din Vatican afirmă că celibatul se naște din "motive întemeiate pe misterul lui Cristos și pe misiunea Iui" (PO 16). Pentru a accepta acest mister global, omul trebuie să se deschidă unei viziuni supranaturale, de credință și să-și supună rațiunea unui mod de gândire transcendental.

În .perioadele de raționalism și de necredință, figura lui Cristos-Preot dispare și, în consecință, preotul își pierde identitatea și, în mod inevitabil, celibatul preoțesc intră în criză. Vorbind despre motivațiile teologice ale celibatului, e bine să amintim cele două izvoare ale teologiei catolice: Sfânta Scriptură și Tradiția. Ce ne spune Tradiția despre celibat am văzut. Să ne oprim în continuare la celălalt izvor al teologiei: Sfânta Scriptură.

Celibatul preoției creștine nu are un suport suficient în textele Vechiului Testament. Preoții Vechiului Testament aveau datoria de a trăi din plin viața conjugală în afara timpului de serviciu la templu, întrucât preoția era încredințată unui singur trib, cel al Leviților și, dacă nu s-ar fi reprodus trupește, odată cu tribul lui Levi ar fi dispărut și preoția. Preoția Noului Testament, în schimb, nu se transmite ereditar. Preoții Noului Testament sunt chemați la o paternitate supranaturală: "Misiunea preotului este în întregime consacrată slujirii noii omeniri pe care Cristos, învingătorul morții, o face să se nască în lume prin Duhul său care își are originea «nu din sânge, nici din voință trupească, nici din voință de bărbat, ci de la Dumnezeu» (In 1,13). Prin fecioria sau celibatul păstrat pentru împărăția Cerurilor preoții... sunt mai disponibili pentru a sluji împărăției lui și operei lui de regenerare supranaturală și astfel sunt în stare într-o măsură mai mare să primească o paternitate mai largă în Cristos" (PO 16).

Mai trebuie adăugat că preoții Vechiului Testament slujeau un timp limitat la templu. Dacă pe vremea lui Isus erau peste 20.000 de preoți, înseamnă că fiecăruia abia îi venea rândul o dată în viață să facă serviciu la templu. În schimb, preoții Noului Testament împlinesc o slujbă neîntreruptă, de unde necesitatea de a trăi permanent în castitate.

Preoția Noului Testament se deosebește substanțial de preoția Vechiului Testament. Fiindcă îl transformă ontologic, ființial, prin taina hirotonirii, făcându-l părtaș la unica sa preoție, Cristos îl vrea pe preotul său întru tot cast ca și el. Acest lucru l-au înțeles primii săi preoți, apostolii, care, înainte de a-l urma, au lăsat tată, mamă, soție, copii, frate și soră, adică au renunțat la familie (cf. Lc 18,29; 14,26).

Dacă așa au înțeles apostolii voința lui Cristos, nu putea să o înțeleagă altfel Apostolul Pavel când scria ucenicilor săi Timotei (1Tm 3,2; 3,12) și Tit (1,6) că cei hirotoniți, dacă sunt căsătoriți, trebuie să fi fost bărbați ai unei singure femei și acea femeie trebuie să fie o fecioară, nu o văduvă. De ce aceste norme? Propter continentiam futuram - pentru înfrânarea de după hirotonire, cum au spus în repetate rânduri Papii Siriciu și Inocențiu I. Fiindcă un bărbat recăsătorit și o văduvă recăsătorită nu ar fi prezentat o garanție suficientă pentru înfrânarea totală după hirotonire, explică comentatorii Decretului lui Grațian.

Slujitorul Bisericii trebuie să fie "înfrânat", îi scrie Sfântul Pavel lui Tit (1,8). Cuvântul folosit în grecește este "encrates", același cuvânt pe care îl folosește când le cere soților înfrânare sexuală completă pentru a se putea îndeletnici cu postul și rugăciunea (1 Cor 7,15).

Tot Corintenilor (1 Cor 9,5) apostolul Pavel le scrie că ar avea și el dreptul ca și alți apostoli, ca și rudele Domnului, ca și Petru, să ducă cu el o femeie care, cel puțin în cazul lui Petru putea fi chiar soția lui. Dar, spre a risipi orice echivoc, Apostolul adaugă că această femeie - ghiunaica - este o femeie soră - adelfen, adică o femeie cu care slujitorul altarului trăiește ca frate și soră. Tradiția Bisericii a preluat expresia Apostolului Neamurilor. "Preotul, din momentul hirotonirii sale, o va iubi pe preoteasa sa (pe soția sa) ca pe o soră" (Sf. Grigore cel Mare). "Dacă au fost hirotoniți cei care mai înainte au fost căsătoriți, nu trebuie să trăiască împreună cu cea care din soție a devenit soră" (Conciliul din Gerona, 517). "Dacă un preot sau un diacon a primit hirotonirea întru slujba divină, devine de îndată din soț fratele soție sale" (Conciliul II Auvergne, 535).

Preotul celibatar al Noului Testament se recunoaște pe sine în Cristos Preotul celibatar, se identifică cu el, vede în el și trăiește esența propriei preoții, Cristos Preotul celibatar fiind "unicul izvor și modelul de neînlocuit" al preoției sale.

Apostolul Pavel recunoștea în preoția lui Cristos identitatea preoției sale când le scria Corintenilor: "Așadar, noi suntem ambasadorii lui Cristos; și, ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă implorăm, în numele lui Cristos, împăcați-vă cu Dumnezeu!" (2Cor 5,20). Aici găsim temeiul cunoscutei definiții a preotului: sacerdos alter Christus (preotul e un alt Cristos).

Conciliul Vatican II dezvoltă această idee folosind în repetate rânduri expresia: preotul îl personifică pe Cristos, el acționează "in persona Christi". "Din Tradiția atestată mai ales în ceremoniile liturgice și în obiceiurile Bisericii atât din Răsărit cât și din Apus, rezultă clar că impunerea mâinilor și cuvintele consacrării conferă harul Duhului Sfânt și imprimă un caracter sacru astfel încât episcopii, în mod eminent și vizibil, țin locul lui Cristos, Învățător, Păstor și Mare Preot și acționează «in persona Christi», în numele și ca reprezentanți ai lui" (LG 21). Preoții "își exercită însă în cel mai înalt grad funcția sacră în cultul sau adunarea euharistică în care acționează «in persona Christi» și proclamând misterul lui, unesc rugăciunile credincioșilor cu jertfa Capului lor" (LG 28).

Actualul Papă Ioan Paul al II-lea a acordat, chiar de la începutul pontificatului său, o importanță deosebită preoției. În fiecare an, în Joia Sfântă trimite un mesaj preoților. În Exortația Apostolică "Pastores dabo vobis" (25 martie 1992) care a încoronat lucrările Sinodului Episcopilor consacrat preoției, Sfântul Părinte tratează despre "legătura ontologică (ființială) specifică prin care preotul este unit cu Cristos, Marele Preot și Păstorul cel Bun". "Preotul își găsește identitatea adevărată și deplină în faptul că este o emanație, o părtășie și o continuare a lui Cristos însuși, marele și unicul preot al Noului și Veșnicului Legământ; el este icoană vie și transparentă a lui Cristos preot. Preoția lui Cristos, expresie a «noutății» sale absolute în istoria mântuirii, constituie izvorul unic și modelul de neînlocuit al preoției creștine și, în special, al prezbiteriului. Referința la Cristos este în acest caz cheia absolut necesară pentru înțelegerea realităților preoțești". Aceasta este prin urmare și cheia înțelegerii celibatului preoțesc: "E deosebit de important ca preotul să înțeleagă motivația teologică a legii bisericești cu privire la celibat, întrucât e lege, ea exprimă voința Bisericii, mai înainte de a exprima voința subiectului și disponibilitatea sa. Însă voința Bisericii își găsește motivația ultimă în legătura pe care o are celibatul cu hirotonirea sacră care întipărește în preot chipul lui Isus Cristos, Capul și Mirele Bisericii. Biserica, întrucât este Mireasa lui Isus Cristos, vrea să fie iubită de preot în Cristos, Mirele ei. În acest caz, celibatul preoțesc este dăruirea de sine în Cristos și cu Cristos Bisericii sale și reflectă slujirea pe care preotul o aduce Bisericii în Domnul și cu Domnul".

Preotul celibatar e adesea luat în derâdere, calificat cu dispreț de "mutilat" sau, în cel mai bun caz, compătimit ca un om condamnat să trăiască fără să iubească.

Privind lucrurile prin prisma credinței, disprețul față de preotul celibatar este dispreț față de Cristos preotul celibatar.

Pentru acest motiv Cristos a fost disprețuit deja când trăia pe pământ. Când a vorbit despre cele trei categorii de eunuci, Isus a dat răspuns adversarilor săi care îl insultaseră aruncându-i în față apelativul de eunuc. El continuă să fie insultat în preoții săi celibatari.

În realitate, celibatul preoțesc nu înseamnă o renunțare la iubire, ci însemna a trăi cea mai sublimă aventură de iubire nupțială, adică aventura iubirii unice și exclusive a lui Cristos față de Mireasa sa, Biserica.

Afirmând în Pastores dabo vobis că preotul "e chemat să retrăiască în viața sa spirituală iubirea lui Cristos mirele față de mireasa sa Biserica", Papa loan Paul al II-lea nu face altceva decât să sintetizeze învățătura Conciliului Vatican II: Preoții celibatari "dau mărturie în fața oamenilor că vor să se consacre în mod exclusiv îndatoririi încredințate: de a-i logodi pe creștini cu un singur Mire și de a-i aduce lui Cristos ca pe o fecioară curată; astfel ei evocă acea cununie tainică voită de Dumnezeu, care se va arăta pe deplin în lumea viitoare: cununia Bisericii cu unicul ei Mire, Cristos. Pe lângă aceasta, ei devin semn viu al acelei lumi viitoare care este deja prezentă prin credință și iubire și în care fiii învierii nu se însoară și nu se mărită" (PO 16).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire