pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

De ce nu se căsătoresc preoții catolici
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 20.04.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior CONCILIUL II DIN TRULLO - O COTITURĂ ISTORICĂ

Conciliul II din Trullo (Constantinopol), ținut în anul 691, constituie punctul central în istoria celibatului preoțesc în Biserica Bizantină și în Bisericile orientale de diferite rituri din sfera de influență a Bizanțului.

O sumară analiză a situației Bisericii din Orient ne va ajuta să înțelegem mai bine ce s-a petrecut la Conciliul din Trullo. Celibatul preoțesc este un angajament eroic și, omenește vorbind, trebuia să plătească tributul său slăbiciunii omenești. Sfântul Ambroziu nota că obligația celibatului nu era observată întotdeauna, mai ales în regiunile mai îndepărtate ale Occidentului. Același lucru îl consemna Sfântul Epifanie în Orient. Observarea celibatului necesită un control vigilent și o aducere la ordine permanentă din partea autorității Bisericii. În Occident, Conciliile teritoriale și Papii au intervenit permanent cerând clericilor să-și respecte angajamentul luat și ajutându-i pe toate căile să-l pună în practică.

Acest control riguros a lipsit în Orient. Conciliile Ecumenice sau Universale ținute toate în Orient în primul mileniu au avut urmări benefice mai ales în Biserica Orientală. Dar aceste Concilii au tratat aproape în exclusivitate probleme de credință și de doctrină. Problemele disciplinare și de natură pastorală au fost lăsate pe seama Bisericii locale, ținându-se seama de situațiile diferite existente, dar mai ținându-se cont de organizarea bisericească patriarhală în Orient. Cele patru patriarhate: Constantinopol, Antiohia, Alexandria și Ierusalim aveau o anumită autonomie de guvernare. Cu ocazia marilor erezii cristologice care au răvășit Orientul în secolul al IV-lea, patriarhatul Antiohiei și cel al Alexandriei, precum și alte Biserici devenite naționale, s-au declarat complet autonome. Lipsind o autoritate general recunoscută pentru toate Bisericile, Biserica Orientului nu s-a putut pune sistematic de acord în ceea ce privește disciplina bisericească, aici intrând și celibatul preoțesc. Fiecare Biserică locală emitea norme disciplinare proprii, adesea diferite de ale celorlalte, nefiind o coordonare generală și neexistând mijloacele eficace de control, supraveghere și executare.

În primele veacuri Biserica Orientală aduna prescripțiile date de Conciliile Ecumenice și de cele locale, ca și prescripțiile papale, în colecția de legi numită Syntagma canonum. Ulterior locul prescripțiilor papale l-au luat anumite pasaje din scrierile Părinților Orientali mai importanți, pasaje mai mult de natură ascetică, și legile imperiale de natură bisericească, urmare a cezaro-papismului dominant în Biserica Bizantină. Din legislația bisericească occidentală, Orientul a continuat să primească în colecția sa de legi doar prescripțiile Bisericii din Africa de Nord care îi era mai aproape și mai cunoscută, deși aparținea Occidentului roman. Legile bisericești și civile date de împăratul Bizanțului reunite în colecțiile numite Nomocanones, la observarea cărora vegheau împărații în teritoriile supuse lor, confereau Bisericii Orientale o anumită uniformitate disciplinară.

În aceste condiții, celibatul preoțesc era din ce în ce mai puțin observat. În timp ce se reușea să se observe în continuare în tot Orientul tradiția înfrânării totale pentru episcopi, chiar dacă aceștia fuseseră căsătoriți înainte de hirotonire, procesul de abandonare a celibatului pentru preoți, diaconi și subdiaconi părea ireversibil. Iar în cele din urmă s-a capitulat în fața unei stări de fapt.

Această stare de lucruri se reflectă limpede în legile imperiale care, evident, nu se inspirau din considerații teologice. Astfel, dacă în Codicele lui Teodosie (434) se dă de înțeles că celibatul preoțesc mai poate fi salvat, chiar dacă i se permite soției să locuiască împreună cu soțul și după hirotonire fiindcă iubirea castității nu-i permite să o arunce în stradă și purtarea ei înainte de hirotonirea soțului a arătat-o vrednică de el, în legislația împăratului Iustinian I în materie bisericească, fie în Codicele lui Iustinian (534), fie în Novellele sale (535-536), deci numai după un secol, lucrurile stau cu totul altfel. Pe de o parte, se interzice, în continuare, să fie admis la hirotonire de la subdiaconat în sus cine nu a fost căsătorit numai o dată precum și recăsătorirea după hirotonire, fără a se explica ce rost mai aveau aceste interdicții; pe de altă parte, li se permite preoților, diaconilor și subdiaconilor să conviețuiască cu soțiile lor ca să poată uza în continuare de căsătorie dacă aceasta a fost încheiată o singură dată, înainte de hirotonire și cu o fecioară.

Întrucât la Conciliul I din Trullo (680-681) nu se adăugaseră dispoziții noi în materie de disciplină bisericească, împăratul Iustinian al II-lea a convocat un al doilea Conciliu la Trullo în toamna anului 691, în intenția de a se legaliza unele stări de fapt existente, fără însă a li se da suportul normativ necesar. S-au promulgat 102 canoane care s-au adăugat la vechea Syntagma care a devenit Syntagma auctum, ultimul Codice al Bisericii bizantine.

Conciliul II din Trullo a fost un Conciliu al Bisericii Bizantine, convocat și susținut în mod hotărât de împăratul Bizanțului, la care Papa nu a trimis delegați și pe care Biserica Romei nu l-a recunoscut ca fiind un Conciliu Ecumenic, în ciuda repetatelor încercări și presiuni făcute în acest sens de împărat. Papa Sergiu (687-701), în timpul căruia s-a ținut, a refuzat să-l recunoască, deși el, Papa, era un oriental, de origine sirian. Papa Ioan al VIII-lea (872-882) a recunoscut dezbaterile acestui Conciliu dar numai pe cele care nu erau contrare practicii Bisericii Romane la vremea aceea.

Conciliul a fixat disciplina referitoare la celibatul preoțesc în șapte canoane, în formă obligatorie și cu cuvenitele sancțiuni, după cum urmează.

Canonul 3 hotărăște ca toți cei care, după botez, au încheiat a doua căsătorie sau au trăit în concubinaj ca și cei care s-au căsătorit cu o văduvă, cu o divorțată, cu o prostituată, cu o sclavă sau cu o actriță să nu poată deveni nici episcopi, nici preoți, nici diaconi.

Canonul 6 stabilește că preoților și diaconilor nu le este permis să se căsătorească după hirotonire.

Canonul 12 le interzice episcopilor să locuiască, după hirotonire, cu soțiile lor și, prin aceasta, să mai facă uz de căsătorie.

Canonul 13 reprezintă cotitura istorică a celibatului preoțesc în Orient. Contrar întregii tradiții rămase în vigoare în Biserica Occidentului, acest canon decide că preoții, diaconii și subdiaconii în Biserica Orientală pot, "în conformitate cu străvechile orânduieli date de Apostoli", pentru desăvârșire și dreaptă rânduială, să conviețuiască cu soțiile lor și să facă uz de căsătorie cu excepția timpului în care slujesc la altar și săvârșesc sfintele taine, când trebuie să se înfrâneze. Aceasta, chipurile, s-a hotărât de către Părinții adunați la Conciliul din Cartagina, în Africa: "Preoții, diaconii și subdiaconii trebuie să se înfrâneze în timpul în care slujesc la altar, pentru ca să păstrăm și noi ceea ce a fost transmis de către apostoli și a fost observat din timpurile cele mai vechi, folosind timpul pentru toate, în special pentru rugăciune și pentru post: așadar, cei care slujesc la altarul dumnezeiesc trebuie să se înfrâneze întru totul în timpul slujbelor lor sfinte, ca să poată dobândi ceea ce cer de la Dumnezeu cu toată umilința". Cine, așadar, îndrăznește, încălcând canoanele apostolilor, să-i lipsească pe slujitorii "in sacris", adică pe preoți, pe diaconi și subdiaconi de la unirea și împreunarea cu soțiile lor legitime, ca și cel care, sub pretextul evlaviei, își alungă soția și continuă să trăiască separat de ea, trebuie exclus din cler.

Canonul 26 stabilește ca preotul care, din ignoranță, a încheiat o căsătorie în neregulă, să desfacă o asemenea căsătorie, iar până atunci să se abțină și de la raporturile conjugale și de la slujba preoțească.

Canonul 30 permite celor care, prin consimțământ reciproc, vor să trăiască în înfrânare, să trăiască separați. Permisiunea e dată preoților care trăiesc în țările barbare (adică preoților care trăiesc în Biserica Occidentului). E vorba de o dispensă care se acordă sus-numiților preoți din cauza micimii lor sufletești și a moravurilor oamenilor în mijlocul cărora trăiesc.

Canonul 48 dispune ca soția episcopului care s-a despărțit prin liber consimțământ să intre în mănăstire după hirotonirea bărbatului și să fie întreținută de bărbatul devenit episcop. Totodată ea poate fi ridicată la treapta de diaconesă.

Din hotărârile care s-au luat la Conciliul din Trullo rezultă că Orientul cunoștea bine practica celibatară a Occidentului. Pentru a-și justifica practica sa diferită, face apel, ca și Occidentul, la tradiția apostolilor observată încă de la începutul Bisericii. De fapt Conciliul din Trullo validează două tradiții apostolice: una celibatară pentru episcopi, alta anticelibatară pentru preoți și diaconi.

Părinții Conciliului din Trullo nu găseau în documentele lor bisericești o justificare a practicii diferite față de Occident. Nu puteau să facă apel la autoritatea Vechiului Testament, întrucât nu era adecvată preoției Noului Testament, deși Conciliul din Trullo, acceptând înfrânarea slujitorilor altarelor numai în timpul slujbelor, s-a întors la practica Vechiului Testament. Cu atât mai puțin erau dispuși să apeleze la legislația imperială care, cum am văzut, anticipase deja decizia bisericească în fața situației de nerespectare generală a obligației celibatului preoțesc. De falsitatea legendei lui Pafnuție erau conștienți, de aceea nici nu pomenesc de ea. Și atunci, recurg la autoritatea unei Biserici Occidentale, mai exact a Bisericii din Africa de Nord, ale cărei canoane disciplinare fuseseră acceptate în Codul de legi al Bisericii Bizantine. În ce fel recurg? Părinții Conciliului din Trullo manipulează textele canoanelor Bisericii din Africa, le falsifică, dându-le un înțeles tocmai contrar.

Textul canonului 13 al Conciliului din Trullo e o combinație și o mistificare a canoanelor 25 și 3 ale Conciliului din Cartagina. Textul canonului 25 de la Cartagina: "subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoții și episcopii trebuie, potrivit normelor în vigoare pentru ei, să se abțină chiar de la propriile lor soții" la care se adaugă textul canonului 3 "ca astfel să punem și noi în practică ceea ce au învățat apostolii și ceea ce a păstrat tot trecutul" este mistificat în canonul 13 de la Trullo după cum urmează: "Știm însă că și cei care se îngrijesc de viața slujitorilor (altarelor) adunându-se la Cartagina au spus: «ca subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoții (episcopii din textul de la Cartagina sunt lăsați afară), potrivit normelor în vigoare pentru ei să se abțină de la soțiile lor... cât timp slujesc la altar și săvârșesc sfintele taine ...ca astfel să punem și noi în practică ceea ce au învățat apostolii și ceea ce a păstrat tot trecutul»". După care urmează sancțiunile: "Cine, așadar, îndrăznește, încălcând canoanele apostolilor, să-i lipsească pe slujitorii..." ș.a.m.d. În felul acesta, aceeași tradiție apostolică observată din cele mai vechi timpuri care stă la temelia celibatului clerului în Occident, devine la Conciliul din Trullo temelia obligației de a se căsători (cu excepția episcopilor) pentru clerul din Orient. Menționând celibatul pentru episcopi, Conciliul din Trullo a salvat ce s-a mai putut salva din practica celibatului preoțesc în vigoare mai înainte în întreaga Biserică. Dacă părinți conciliari din Trullo ar fi uzat, în hotărârea luată, de autonomia juridică pe care o revendicau în domeniul administrativ și disciplinar, ar mai fi fost de înțeles. Dar a recurge la falsificarea de texte pentru a da o bază juridică unei tradiții noi și definitive în istoria celibatului preoțesc în Orient, evident, nu este o metodă corectă.

Părinții conciliari de la Trullo au mizat probabil pe faptul că puțini cunosc limba latină în care e scris textul canoanelor de la Cartagina sperând că mistificarea nu va fi depistată. De fapt chiar canoniștii bizantini, începând cu secolul al XIV-lea, de pildă Matei Blastares, au remarcat folosirea inexactă la Trullo a textelor africane. De asemenea în Occident, cel puțin din secolul al XVI-lea, istoriografia a semnalat manipularea textelor africane la Conciliul din Trullo, manipulare pe care istoricul Baronius o numea "impostură".

Cu toate acestea, se poate constata o ignoranță generală cu privire la formarea celor două tradiții diferite referitoare la celibatul preoțesc.

Conciliul II Vatican afirmă că "înfrânarea desăvârșită și perpetuă pentru împărăția cerurilor... nu este pretinsă de însăși natura preoției", nici nu intenționează să schimbe disciplina care este în vigoare în Bisericile Orientale (PO 16). Roma nu a impus celibatul preoților Bisericilor Orientale unite, deși aceștia, acceptând celebrarea zilnică a Liturghiei, se află într-o serioasă dilemă. Ce fac? Revin la viața de înfrânare totală ca în primele veacuri ale Bisericii sau renunță și la acel celibat preoțesc minim observat în Vechiul Testament? Cu tot respectul față de disciplina celibatară diferită în Orient, Biserica Romei, nu va aboli, așa cum nu a făcut-o în trecut, legea generală a celibatului preoțesc întemeiată pe tradiția apostolică.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire