pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

De ce nu se căsătoresc preoții catolici
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 20.04.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior TRADIȚIA ORIENTALĂ

Bisericii Catolice i se reproșează că în materie de disciplină celibatară s-a abătut de la tradiția inițială care ar fi fost mult mai liberală și mai elastică, disciplina celibatară în Occident, devenind din ce în ce mai rigidă, mai intolerantă, mai inumană. Și i se pune în față practica Bisericii Orientale care permite căsătoria diaconilor și a preoților. Biserica Orientală, prin definiție tradiționalistă, ar fi păstrat mai bine disciplina generală autentică a Bisericii dintru început. De aceea Biserica Catolică ar trebuie să se reîntoarcă la disciplina de la început mai ales astăzi când, din cauza jugului greu al celibatului, numărul preoților a scăzut și nu se mai face față nevoilor pastorale ale Bisericii.

Un studiu istoric serios arată cât de lipsite de temei sunt aceste aprecieri.

 

Mărturiile Sfinților Părinți cu privire la celibatul preoțesc în Orient

Un martor foarte important este Sf. Epifanie, episcop în orașul Salamina, numit mai târziu Constanța, în Cipru (315-403). Cu viața sa îndelungată de 88 de ani Sf. Epifaniu a acoperit aproape în întregime secolul al IV-lea. El a fost un bun cunoscător și un vajnic apărător al ortodoxiei și al tradiției Bisericii. Chiar dacă uneori în lupta de idei, cum a fost în cazul lui Origene, a dat dovadă de un zel mai puțin luminat, mărturiile lui cu privire la disciplina Bisericii nu pot fi puse la îndoială.

Despre celibat, adică despre viața de înfrânare totală a slujitorilor altarelor, Sf. Epifanie vorbește în cartea sa principală intitulată Panarion, scrisă în a doua jumătate a secolului al IV-lea. "Dumnezeul universului, scrie Sf. Epifanie, a făcut cunoscută carisma preoției noi prin intermediul acelor oameni care au renunțat la uzul unicei căsătorii încheiată înainte de hirotonire sau care au trăit întotdeauna ca feciorelnici. Aceasta, explică Sf. Epifanie, este norma orânduită de către apostoli întru înțelepciune și sfințenie" (P.G. 41, 868, 1024).

Aceleași afirmații le face într-o altă lucrare a sa: Expositio fidei (Expunerea credinței). "Biserica, scrie Sf. Epifanie, îi admite la slujba episcopală și preoțească, precum și la cea diaconală numai pe cei care renunță, întru înfrânare, la propria soție sau care au ajuns văduvi. În felul acesta, precizează el, se procedează acolo unde sunt respectate cu fidelitate dispozițiile Bisericii. Se poate totuși constata, recunoaște Sf. Epifanie, că în diferite locuri preoții, diaconii și subdiaconii continuă să aducă pe lume copii. Acest lucru însă nu se întâmplă conform normei în vigoare, ci este urmarea slăbiciunii omenești care urmează întotdeauna ceea ce este mai ușor. În continuare explică încă o dată că preoții sunt aleși în primul rând dintre cei necăsătoriți și monahi. Dar dacă printre aceștia nu se găsesc candidați suficienți, sunt luați și dintre cei căsătoriți, dar numai cei care au renunțat să uzeze de căsătorie sau care, după unica lor căsătorie, au devenit văduvi" (P.G. 42, 823).

Aceste afirmații vin din partea unei personalități care cunoștea multe limbi și care a călătorit mult în tot Orientul în primul secol în care Biserica s-a bucurat de libertate. Ele constituie o mărturie indiscutabilă atât cu privire la norma comună a celibatului preoțesc cât și a modului în care era practicat de fapt în Biserica Orientală în primele trei veacuri.

Un alt martor al celibatului preoțesc în Biserica Orientală în primele veacuri este Sf. Ieronim. Sf. Ieronim a fost hirotonit preot în Asia Mică în jurul anului 379. În continuare, a trăit șase ani în Orient, timp în care a cunoscut mulți oameni ai Bisericii și numeroase comunități monahale, venind astfel în contact direct cu doctrinele și disciplina Bisericii Orientale. După ce petrece trei ani la Roma, se reîntoarce în Orient trecând prin Egipt și se stabilește în Palestina unde rămâne până la moarte. Moare la Betleem în jurul anului 420. Faptul că era cunoscător al multor limbi, i-a permis să aibă toată viața legături strânse cu marii oameni ai Bisericii atât din Orient cât și din Occident.

În lucrarea sa "Adversus Vigilantium", Sf. Ieronim îl combate pe preotul Vigilanțiu din Gallia meridională care disprețuia celibatul preoțesc. Sf. Ieronim face apel la practica Bisericilor Orientale, Egiptului și Scaunului Apostolic care, toate, acceptă numai clerici necăsătoriți care trăiesc în înfrânare sau căsătoriți, dar cu condiția clară cu privire la poziția oficială a Bisericii întregi, inclusiv a celei din Orient, referitor la celibatul preoțesc.

E adevărat că la sinoadele locale diferite Biserici schismatice care în secolul al V-lea s-au rupt de la comuniunea bisericească cu Bizanțul, îmbrățișând fie erezia nestoriană, fie erezia monofizită, au hotărât abolirea celibatului preoțesc. Este același fenomen care avea să se întâmple în timpurile moderne cu comunitățile care se vor rupe de la unitatea cu Biserica Romei: erezia și schisma au ca primă consecință abandonarea celibatului preoțesc.

 

Cazul Pafnuție

Dintre Conciliile Ecumenice care au tratat problema celibatului preoțesc la slujitorii altarelor a fost primul Conciliu Ecumenic ținut la Niceea în anul 325.

În canonul al 3-lea, Conciliul interzice episcopilor, preoților și diaconilor și în general tuturor clericilor să țină femei care s-au introdus în casele lor pe ușa din spate. Excepție fac: mama, sora, mătușa și altele care nu dau loc la nici o bănuială. Printre femeile cărora le este îngăduit să trăiască în casă cu episcopii, preoții și diaconii nu figurează soțiile. Putem trage de aici concluzia că pentru Părinții Conciliului din Niceea era clară convingerea că diaconii, preoții și episcopii nu puteau să mai facă uz de căsătoria încheiată înainte de hirotonire, normă rămasă în vigoare până în zilele noastre în Biserica Orientală, dar numai pentru episcopi.

Pentru ca diaconii și preoții să fie sustrași de la această obligație, s-a creat o legendă care din păcate, s-a transformat pentru mulți în adevăr istoric necontestat. Se spune că la Conciliul din Niceea ar fi luat parte și un anahoret, episcop în același timp, din pustiul Egiptului, cu numele de Pafnuție. Acesta s-ar fi ridicat în adunare și i-ar fi convins pe Părinții Conciliari să nu impună această obligație grea a celibatului diaconilor și preoților, ci să lase bisericile locale să hotărască în această problemă ce vor crede de cuviință. Iar adunarea ar fi fost de acord cu propunerea lui Pafnuție.

Că povestea aceasta este neîntemeiată o arată deajuns faptul că cel mai mare istoriograf la Bisericii, episcopul Eusebiu din Cezareea, participant la Conciliu, deși filoarian, nu pomenește nimic despre acest episod de o importanță covârșitoare pentru întreaga Biserică și care nu ar fi putut fi trecut sub tăcere.

Despre episodul cu Pafnuție se vorbește pentru prima dată după o sută de ani de la Conciliul din Niceea. Cei care îl relatează pentru prima oară sunt doi scriitori bisericești bizantini: Socrate și Sozomen. Socrate spune că a aflat acest fapt de la un om foarte bătrân care luase parte la Conciliu și care i-a povestit diferite episoade și fapte ale unor personaje prezente la numitul Conciliu. Având în vedere că Socrate s-a născut în jurul anului 380, chiar dacă ar fi ascultat povestirea când era foarte tânăr, în anul 325 când s-a ținut Conciliu! din Niceea, bătrânul care i-a povestit-o nu putea să fi trecut de vârsta copilăriei, autenticitatea acestei povestiri nu poate fi luată în serios.

În Occident, Papa Grigore al VII-lea și Bernold de Constanța au atras atenția destul de timpuriu cu privire la neautenticitatea acestui fapt. În comentariul pe care umanistul Valesius, editorul operelor lui Socrate și Sozomen, l-a făcut în 1668 asupra acestui episod pe care Migne l-a introdus în Patrologia greacă, volumul 67, atrăgea atenția că povestirea referitoare la Pafnuție e suspectă, întrucât printre părinții veniți din Egipt la Conciliul din Niceea nu există nici un Pafnuție. E vorba de o poveste inventată, scrie Valesius, având în vedere că printre Părinții care au semnat Actele Conciliului din Niceea nu figurează numele de Pafnuție. Acest nume apare în manuscrisele târzii ale Actelor Conciliului din Niceea. Scrierile din secolul al IV-lea cunosc doar un mărturisitor cu numele de Pafnuție. Abia mai târziu legendele hagiografe l-au înălțat pe acesta la demnitatea de taumaturg și de Părinte al Conciliului din Niceea. Dar argumentul cel mai convingător împotriva autenticității acestei povestiri e faptul că chiar Biserica Orientală nu uzează de această povestire în documentele ei oficiale, deși ar fi avut interesul să o facă. Nici măcar la Conciliul II din Trullo unde s-a făcut o cotitură decisivă în tradiția Bisericii Orientale în ceea ce privește celibatul preoțesc nu s-a făcut vreo referire la Pafnuție. Nici scrierile polemice referitoare la celibatul preoțesc, nici marii juriști orientali din secolul al XII-lea: Aristen, Zonaras și Balsamon nu menționează episodul cu Pafnuție și nu fac uz de el.

Abia în secolul al XIV-lea această istorisire apare ca document juridic în Orient în Syntagma alfabeticum al lui Matei Blastares. Dar aceasta se întâmplă datorită influenței Decretului lui Grațian în care, cum am spus în altă parte, legenda lui Pafnuție a fost inclusă în mod greșit și acritic, justificând tradiția celibatară orientală diferită de cea occidentală.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire