pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

De ce nu se căsătoresc preoții catolici
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 20.04.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior TRADIȚIA OCCIDENTALĂ (a)

Începând din secolul al IV-lea, Conciliile și Papii promulgă în scris, prin lege bisericească, tradiția orală transmisă de Apostoli.

 

Mărturia Conciliilor

Legea nescrisă a celibatului preoțesc devine lege scrisă pentru prima dată la Conciliul din Elvira, în primul deceniu al secolului al IV-lea. Episcopii și preoții din Spania, care ținea de sfera Occidentală a Imperiului Roman și care se bucura de o anumită libertate religioasă sub împăratul Constanțiu chiar înainte de Edictul din Milan (313), s-au adunat la Elvira, în apropiere de Granada, spre a analiza situația Bisericii din Spania și a reprima numeroasele abuzuri care se strecuraseră în observarea disciplinei bisericești.

Nu puteau lipsi măsurile menite să restabilească moravurile clerului. Astfel în canonul 27 se interzice femeilor străine să locuiască împreună cu episcopii și ceilalți slujitori ai altarului. Aceștia puteau să țină cu ei o soră sau o fiică dacă era consacrată în viața de feciorie, dar pentru nici un motiv o femeie străină.

În canonul 33 al aceluiași Conciliu, sub titlul "Despre episcopii și slujitorii (altarului) care trebuie să se abțină de la soțiile lor" găsim scris: "Suntem de acord cu interzicerea completă care e valabilă pentru episcopi, preoți și diaconi, adică pentru toți clericii angajați în slujba altarului, că trebuie să se abțină de la soțiile lor și că nu trebuie să aducă pe lume copii; cine a făcut lucrul acesta trebuie exclus de la starea clericală" (H.T. Bruns, Canones Apostolorum et Conciliorum, II, 5-6). Aceasta este prima lege bisericească referitoare la celibatul preoțesc. Darea nu constituia o noutate. Ea confirma și consfințea tradiția Bisericii dintru început și practica anterioară obligatorie care începuse să fie încălcată. Dacă această lege ar fi fost o inovație a Conciliului, ar fi provocat o furtună de proteste. Or, nu s-a înregistrat nici o obiecție și nici un protest.

La fel de importantă este hotărârea luată la al doilea Conciliu al Bisericii din Africa (390) reluată la conciliile următoare și inclusă în Codicele Canoanelor Bisericii africane la importantul Conciliu din Cartagina din anul 419. Sub titlul: "Leviții și preoții trebuie să păstreze castitatea" găsim scris: "Episcopul Epigoniu a zis: «întrucât la Conciliul precedent s-a tratat despre înfrânare și castitate, cele trei trepte care datorită hirotonirii sunt legate prin obligația strictă a castității - adică episcopul, preotul și diaconul - trebuie să fie mai complet instruiți cu privire la observarea castității». Episcopul Genetlius a continuat: «După cum s-a spus mai înainte, se cuvine ca primii stătători sacri, preoții lui Dumnezeu și Leviții (diaconii), adică toți cei care slujesc tainele sfinte să se înfrâneze în toate ca să poată dobândi fără greutate ceea ce cer de la Domnul, ca astfel să punem și noi în practică ceea ce au învățat apostolii și ceea ce a păstrat tot trecutul». La acestea episcopii au răspuns în unanimitate: «Noi toți suntem de acord ca episcopii, preoții și diaconii, păstrând castitatea, să se abțină și ei de la soțiile lor, pentru ca să fie în toate păstrată castitatea de către cei care slujesc la altar»" (Corpus Christianorum Series Latina 149,13).

Ședința principală a acestui Conciliu în care s-a tratat această chestiune (25 mai 419) a fost prezidată de Aureliu, episcop de Cartagina. Erau prezenți 240 de episcopi africani printre care Sfântul Augustin, episcop de Hippona și Alipiu, episcop de Tagaste. De asemenea a participat delegatul Papei de la Roma, Faustin de Termo, împreună cu doi preoți romani, Filip și Azell.

După ce a citit cele hotărâte la Conciliul din 390, episcopul Aureliu a continuat: "Noi, dragi confrați, adăugăm la acestea; când s-a tratat despre neînfrânarea de la propriile soții din partea unor clerici care erau simpli lectori, s-a hotărât ceea ce a fost confirmat sila alte diferite concilii: anume, că subdiaconii care ating tainele sfinte, diaconii, preoții și episcopii trebuie, potrivit normelor în vigoare pentru ei, să se abțină chiar de la propriile soții, astfel încât trebuie să se poarte cu ele ca și cum nu le-ar avea; dacă nu se comportă în felul acesta, trebuie îndepărtați din slujba lor bisericească. Ceilalți clerici nu sunt obligați la aceasta, decât la o vârstă mai înaintată." După care tot Conciliul a răspuns: "Noi întărim ceea ce sanctitatea voastră a spus în mod just și ceea ce e sfânt și plăcut lui Dumnezeu" (Corp. Christ. Lat. 149,142).

Faustin, delegatul papal, luând cuvântul, a adăugat: "Noi suntem de acord că episcopul, preotul și diaconul, adică toți cei care vin în contact cu sacramentele, păstrând castitatea, trebuie să se abțină de la soțiile lor." La care toți episcopii au răspuns: "Suntem de acord ca toți cei care slujesc la altar să păstreze în toate castitatea" (Corp. Christ. Lat. 149,142).

Din aceste texte rezultă că și în Biserica din Africa, o mare parte a clerului, dacă nu majoritatea, era căsătorit înainte de hirotonire și că trebuia să trăiască în înfrânare sexuală totală după hirotonire. Era o lege nescrisă atribuită apostolilor, observată din cele mai vechi timpuri (antiquitas) care acum devenea lege scrisă. Era o lege universală, valabilă nu numai pentru Biserica africană ci pentru toate Bisericile locale care atunci erau în comuniune între ele. Nimeni nu o punea la îndoială. Aceasta era convingerea generală. Dovadă că nu se introducea vreo noutate e faptul că nu s-a ridicat nici o contestație, nici un protest, după cum nu se ridicase nici la Conciliul din Elvira.

 

Mărturia Bisericii Romei

În păstrarea și transmiterea celibatului preoțesc, ca ținând de tradiția apostolică, episcopul Romei a avut un rol hotărâtor în bisericile Occidentului, aflate sub jurisdicția Patriarhatului Romei. Pentru bisericile Occidentului, Papa, urmașul lui Petru era punct de referință și centru al unității nu numai în materie de credință dar și de disciplină bisericească.

Primul Papă care s-a ocupat în mod special de problema celibatului preoțesc a fost Siriciu. Într-o scrisoare din anul 385 trimisă episcopului Himeriu din Tarragon (Spania), Papa Siriciu îi spune că acei preoți și diaconi care și după hirotonire aduc pe lume copii acționează împotriva unei legi la care nu se poate renunța și care îi obligă pe clericii treptelor superioare de la începutul Bisericii. Apelul pe care îl fac ei la Vechiul Testament, când preoții și leviții puteau să facă uz de căsătoria lor, nu are valoare. În Noul Testament clericii majori săvârșesc sfintele slujbe în fiecare zi și, prin urmare, din ziua hirotonirii lor trebuie să trăiască continuu în înfrânare (cf. PL. 13,1131-1147).

Același Papă trimite o scrisoare episcopilor din Africa în care le face cunoscute deciziile celor 80 de episcopi întruniți la sinodul din 386 la Roma. Cât privește celibatul clericilor, Papa Siriciu amintește că nu e vorba de impunerea unor obligații noi, ci de chestiuni de credință și de disciplină care, din cauza lenei și inerției unora, sunt nesocotite. Ele se cer reactivate fiind vorba de dispoziții care vin de la Apostoli, potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi: "Rămâneți tari și țineți tradițiile pe care le-ați primit fie prin viu grai, fie prin scrisoarea noastră" (2Tes 2, 15). Conciliul roman era conștient că și tradițiile transmise doar prin viu grai au caracter obligatoriu. Părinții conciliari reamintesc tradiția transmisă de la Apostoli: episcopii, preoții și diaconii nu trebuie să aibă raporturi sexuale cu soțiile lor întrucât ei trebuie să săvârșească zilnic slujba lor preoțească. În continuare cei 80 de episcopi resping justificarea unora care continuă să uzeze de căsătorie și după hirotonire invocând cuvintele Sfântului Pavel care spune că cel care candidează la hirotonire trebuie să fi fost căsătorit o singură dată. Apostolul, explică episcopii, prin aceste cuvinte nu autorizează raporturile sexuale după hirotonire, ci vrea să spună că un bărbat care nu a fost capabil să trăiască în înfrânare după prima căsătorie și s-a recăsătorit, nu prezintă garanții că va trăi în înfrânare totală după hirotonire.

În continuare, un alt Papă care s-a ocupat îndeaproape de problema celibatului preoțesc a fost Inocențiu I (401-417). Dintre scrisorile trimise unor episcopi din Occident în care tratează această chestiune, cea mai importantă este cea trimisă episcopilor din Gallia la începutul secolului al V-lea în care le face cunoscute deciziile unui sinod ținut la Roma referitor la "castitatea și curăția preoților". În introducerea scrisorii, Papa notează că "mai mulți episcopi s-au grăbit în temeritatea lor omenească să schimbe tradițiile părinților și de aceea au căzut în întunericul ereziei preferând în felul acesta cinstea primită de la oameni în locul meritelor în fața lui Dumnezeu". În continuare, Papa scrie ce a decis sinodul: "în primul rând s-a decis cu privire la episcopi, preoți și diaconi care trebuie să ia parte la jertfele dumnezeiești, prin mâinile lor fiind dăruit harul botezului și oferit Trupul lui Cristos, că ei sunt obligați nu numai de noi dar de dumnezeieștile Scripturi să trăiască în castitate: acestora și sfinții părinți le-a poruncit să practice înfrânarea trupească." După ce sunt expuse pe larg motivele biblice ale acestei porunci, se atrage atenția că taina lui Dumnezeu nu trebuie încredințată celor neascultători (o.c. II, 274).

Papa Leon cel Mare (441-460) scria în anul 456 episcopului Rustic din Narbonne (Gallia): "Legea înfrânării este aceeași pentru slujitorii altarului (diaconi) ca și pentru preoți și pentru episcopi. Când erau doar laici și lectori le era îngăduit să se căsătorească și să aducă pe lume copii. Dar ridicându-se la treptele amintite, a început să nu le mai fie îngăduit ce le era îngăduit mai înainte. Ca să devină căsătoria lor trupească o căsătorie spirituală nu e necesar ca soțiile lor de mai înainte să fie izgonite, dar să le aibă ca și cum nu le-ar avea, pentru ca astfel să rămână neatinsă iubirea conjugală dar în același timp să înceteze uzul căsătorie?" (P.L 54, 1194). Papa Leon cel Mare a extins obligația celibatului și la subdiaconi fiindcă nu era clarificată problema dacă subdiaconatul face parte din treptele majore ale preoției.

Papa Grigore cel Mare (590-604) a confirmat această dispoziție. Ca și înaintașul său, a interzis conviețuirea slujitorilor altarului cu soțiile lor, afară de cazurile excepționale când nu era riscul ca obligația castității asumată la hirotonire să fie încălcată. În tot cazul, rămânea neatinsă obligația întreținerii soțiilor, la nevoie, chiar din veniturile Bisericii. Sancțiunea pentru cei care nu observau înfrânarea totală după hirotonire rămânea în continuare excluderea din cler.

Sfântul Irineu, fost ucenic al Sfântului Policarp, venit din Orient ca episcop la Lyon, în Gallia, în anul 178, transmitea și Occidentului învățătura Sfântului Policarp pe care acesta o primise direct de la Sfântul Apostol Ioan al cărui ucenic fusese la Efes, cu privire la tradiția apostolică. În lucrarea sa principală Împotriva ereziilor, Sfântul Irineu scrie că tradiția apostolică este păstrată în Biserica Romei care a fost întemeiată de apostolii Petru și Pavel, de aceea toate Bisericile trebuie să se pună de acord cu ea. Punându-se de acord cu Biserica Romei, Bisericile Occidentului au păstrat tradiția apostolică a celibatului preoțesc.

 

Mărturia sfinților părinți

Sfinții Părinți se numără printre martorii cei mai importanți ai credinței și ai tradiției în primele perioade ale istoriei Bisericii.

Mai întâi să-l ascultăm pe Sfântul Ambroziu care, ales episcop de Milano, a ajuns unul din oamenii cei mai importanți ai Bisericii din Occident. Întrucât fusese mai înainte avocat și înalt funcționar imperial, era un cunoscător perfect al normelor juridice. În ceea ce privește celibatul preoțesc, ca episcop, veghează ca tradiția Bisericii să fie respectată. Învățătura lui este clară: slujitorii altarului, chiar dacă au fost căsătoriți înainte de hirotonire, nu mai au dreptul să uzeze de căsătorie după hirotonire deși, recunoaște el, această obligație nu era respectată cum trebuie în regiunile mai îndepărtate.

Sf. Ieronim cunoștea personal atât tradiția occidentală cât și cea orientală - întrucât a trăit și în Occident și în Orient. Combătându-l pe Iovinian, îi scrie acestuia în anul 393 că Apostolul Pavel, în cunoscutul pasaj din scrisoarea către Tit, a spus că un candidat căsătorit la hirotonire trebuia să fi încheiat o singură dată căsătoria și că trebuia să-și fi educat bine copiii, dar nu-i dădea dreptul să aducă în continuare alți copii pe lume. Trebuia să se dedice rugăciunii și serviciului divin, nu pentru un timp limitat ca în Vechiul Testament, ci permanent, deoarece "si semper orandum et ergo semper carendum matrimonio" (dacă trebuie să se roage mereu, mereu trebuie să se lipsească de căsătorie) (P.L. 23,257).

În lucrarea sa "Împotriva lui Vigilanțiu" din anul 406, Sf. Ieronim vorbește din nou despre obligația slujitorilor altarului de a trăi continuu în înfrânare. El afirmă că aceasta este practica Bisericii Orientului, a Egiptului și a Scaunului Apostolic al Romei, unde sunt acceptați numai clerici necăsătoriți și înfrânați sau, dacă au fost căsătoriți, au renunțat mai întâi la viața matrimonială (P.L 23,340-341).

În "Apologeticum ad Pammachium", Sf. Ieronim afirmă că înșiși apostolii erau "vel virgines, vel post nuptias continentes" (ori feciorelnici, ori trăind în înfrânare după căsătorie) (CSEL 54, 386) și că "Presbyteri, episcopi, diaconi aut virgines eliguntur aut vidui aut certe post sacerdotium in aeternum pudici" (prezbiterii, episcopii și diaconii sunt aleși sau feciorelnici, sau văduvi, sau cei care după preoție trăiesc în mod sigur, permanent în castitate) (P.L. 22, 510).

Sf. Augustin, episcop de Hippona din anul 395, a participat la conciliile episcopilor din Africa de Nord ținute la Cartagina în care s-a afirmat în mai multe rânduri obligația clerului major de a trăi în înfrânare totală, aceasta fiind practica constantă a trecutului, provenind chiar de la apostoli. În lucrarea sa "Despre căsătoriile adultere", Sf. Augustin scrie că chiar bărbații căsătoriți, dacă pe neașteptate și împotriva voinței au fost chemați să facă parte din clerul superior și hirotonit, sunt obligați să trăiască în înfrânare devenind astfel un exemplu pentru laicii care sunt nevoiți să trăiască departe de soțiile lor și astfel sunt expuși tentației de a comite adulter (P.L. 40, 486).

După perioada persecuțiilor, din cauza convertirii tot mai numeroase la creștinism, și hirotonirile se cereau tot mai numeroase și prin aceasta și numărul celor care nu respectau obligația de a trăi în înfrânare completă era mai mare. De aici necesitatea ca Păstorii Bisericii, Papii, Conciliile, să întărească prin legi și dispoziții scrise o obligație care aparținuse anterior patrimoniului tradiției orale. Aceste legi și dispoziții prevedeau și pedepsele aplicate transgresorilor: suspendarea sau expulzarea din cler.

 

Celibatul preoțesc în Evul Mediu

Practica generală a celibatului preoțesc din primele secole ale Bisericii a continuat în Occident, în Biserica Catolică, în secolele care au urmat, rămânând neschimbată până în zilele noastre.

În continuare au fost aleși slujitori ai altarelor bărbați căsătoriți. Conciliile atrag mereu atenția asupra obligației asumate la hirotonire. Sancțiunile devin uneori mai ușoare. De pildă Conciliul din Tour (461) nu mai prevede pentru transgresori excomunicarea ci numai excluderea din cler. Se amintește mereu interzicerea ca femeile să locuiască împreună cu soții lor după hirotonirea acestora. Pe de altă parte, Biserica, conștientă de pericolul permanent ce se naște din slăbiciunea omenească, este tot mai preocupată să aleagă candidații la preoție dintre cei necăsătoriți și să reducă numărul celor căsătoriți admiși la slujba altarului.

În Evul Mediu timpuriu, cărțile penitențiale care cuprindeau pedepsele ce trebuiau aplicate penitenților la spovadă îi tratau pe clericii care aveau raporturi conjugale cu soțiile lor după hirotonire drept adulteri și le aplicau penitența prevăzută pentru adulter: șapte ani de post cu pâine și apă.

Celibatul preoțesc a cunoscut o criză deosebit de gravă în secolele X-XII. Datorită sistemului economic existent în acea epocă, de beneficiul bisericesc fiind legat oficiul, la oficiul bisericesc, urmărind beneficiul, intrau ca episcopi, ca abați și chiar ca parohi oameni nevrednici, fără chemare la preoție. În felul acesta două păcate mari umbreau viața Bisericii: simonia, adică cumpărarea funcțiilor bisericești, și nicolaismul, adică încălcarea celibatului preoțesc. În acest context a avut loc marea reformă bisericească înfăptuită de Papa Grigore al VII-lea (1073-1085). S-a procedat la o alegere mai atentă și la pregătirea mai bună a candidaților la preoție. Accesul bărbaților căsătoriți la hirotonire s-a redus drastic.

O altă urmare importantă a acestei reforme a fost decizia promulgată solemn la Conciliul al II-lea din Lateran (1139): căsătoriile încheiate de clericii aparținând treptelor superioare - diaconi, preoți, episcopi - ca și ale persoanelor consacrate prin voturile călugărești, devin nu numai ilicite dar și invalide. Această măsură i-a dus pe mulți la concluzia greșită că celibatul preoțesc a fost introdus de Biserica Catolică la Conciliul al II-lea din Lateran. Conciliul, prin această măsură, declarând fără valoare juridică ceea ce mai înainte fusese numai interzis, confirma încă o dată o obligație care existase de la început în Biserică.

Mai trebuie amintit un fapt din această perioadă care a condus la înțelegerea greșită a tradiției orientale cu privire la celibatul preoțesc. În jurul anului 1142, călugărul camaldulez Ioan Grațian a compus la Bologna "Concordia Discordantium Canonum" cunoscută mai târziu cu numele de Decretul lui Grațian în care a adunat tot materialul juridic din primul mileniu al Bisericii. Cum era normal, Grațian a tratat în Decretul său și problema celibatului preoțesc. Eroarea pe care a comis-o stă în faptul că el a acceptat ca istorică povestea intervenției episcopului egiptean Pafnuție la Conciliul din Niceea, poveste care împreună cu canonul al 13-lea al Conciliului al II-lea din Trullo (691) stă la originea tradiției diferite a celibatului preoțesc în Orient și Occident: în Orient tradiția este că preoții și diaconii se pot căsători, în Occident, dimpotrivă, tradiția este că diaconii, preoții și episcopii nu se pot căsători. De unde provine această obligație pentru clerul Occidentului potrivit Decretului lui Grațian? Recunoscând că aceasta a fost practica de la începutul Bisericii, aproape toți canoniștii sunt de acord că este vorba de o dispoziție dată de apostoli, transmisă inițial prin viu grai. Nu lipsesc canoniști care susțin că la origine stau dispoziții legislative ulterioare provenind în special de la Papi, începând cu Papa Siriciu, în secolul al IV-lea. În acest caz, la baza obligației de a practica celibatul stă un vot sau un jurământ pe care îl face candidatul la hirotonire. Lucrurile se complică. Cum poate autoritatea, Papa, să impună cuiva să facă un vot sau un jurământ? Răspunsul: votul sau jurământul nu este impus persoanei ci e legat de oficiu, ca o condiție pentru cel care vrea să dobândească oficiul preoțesc. Fiind vorba de o lege ce ține de tradiția apostolică, unii juriști susțin că nici Papa nu-l poate dispensa pe un cleric de obligația celibatului. Convingerea generală însă este, așa cum se va dovedi practic în istoria Bisericii, de pildă în cazul Bisericilor Unite, că Papa nu poate aboli legea generală a celibatului preoțesc, dar poate dispensa în cazuri particulare.

 

Celibatul preoțesc în epoca modernă și contemporană

Viața celibatară e o viață de renunțare eroică și nu poate fi trăită dacă nu este alimentată de o credință vie și nu e întemeiată pe motive supranaturale. Când credința dispare sau slăbește, dispare sau slăbește castitatea. Toate ereziile și schismele au avut ca primă consecință la cei care le-au îmbrățișat abolirea celibatului preoțesc. Așa a fost cazul și cu marile erezii și rupturi de la unitatea Bisericii Catolice din secolul al XVI-lea născute din Reforma protestantă. Luteranii, Calviniștii, Zvinglianii, Anglicanii au renunțat imediat la celibatul preoțesc. Reformații au motivat abandonarea celibatului printr-o nouă concepție a preoției, neadmițând decât preoția comună care derivă din botez: toți laicii sunt preoți. În plus, neadmițând decât Sfânta Scriptură, au motivat desființarea celibatului spunând că nu-l găsesc în Cărțile Sfinte, în timp ce catolicii își justificau învățătura și practica lor cu privire la celibat pe Tradiție.

La Conciliul Tridentin care s-a ținut ca reacție la Reforma protestantă, unii împărați, regi, principi și chiar oameni ai Bisericii au cerut o atenuare sau o dispensă de la obligația celibatului în intenția de a-i recupera pe preoții care părăsiseră Biserica Catolică. Dar părinții conciliari au căzut de acord în unanimitate că Biserica nu poate aboli o tradiția existentă de la începutul ei și reafirmată permanent de-a lungul veacurilor. Deasemenea, au refuzat să declare legea celibatului în Biserica Latină drept lege pur bisericească: "Apostolii au hotărât și au poruncit ca preoții să nu se căsătorească. O tradiție apostolică universală, adică receptată prin consensul întregii Biserici și păstrată permanent este de drept divin" - a afirmat la Conciliu Francisc Orante.

Ca atare, preoții apostați din Germania și Anglia ori renunțau la căsătoria încheiată invalid și erau admiși la slujba preoțească, ori puteau să ceară validarea căsătoriei și în acest caz erau excluși de la slujba preoțească.

O măsură salutară luată de Conciliul Tridentin a fost înființarea de seminarii în toate diecezele. În seminarii de acum vor fi formați numai candidați necăsătoriți la preoție, renunțându-se definitiv la cei căsătoriți. De unde înainte de Conciliul Tridentin celibatar însemna și necăsătorit și căsătorit care renunța la uzul căsătoriei în momentul hirotonirii, după Conciliul Tridentin cuvântul celibatar și-a restrâns aria de semnificație fiind identic cu necăsătorit. Biserica Catolică a rămas în continuare neclintită în păstrarea tradiției celibatului preoțesc, cu toate tentativele de abolire și cu toate momentele de criză prin care a trecut în ultimele trei secole.

La marea Revoluție franceză (sfârșitul secolului XVIII, începutul secolului XIX) Biserica a procedat exact ca și la Reformă: preoții căsătoriți civil în timpul Revoluției trebuiau ori să renunțe la căsătoria încheiată invalid și puteau să-și reia slujba preoțească, ori să ceară validarea căsătoriei și să renunțe la slujba preoțească. Biserica nu a ținut cont nici de alte tentative de abolire a celibatului preoțesc cum a fost aceea a grupului de preoți din Baden-Wurtemberg, Germania, în secolul trecut, pe timpul Papei Grigore al XVI-lea, sau a Vechilor Catolici care s-au desprins de la unitatea Bisericii la Conciliul Vatican I, sau a mișcării Jednota, în Cehia, în secolul nostru, pe timpul Papei Benedict al XV-lea.

Neschimbată a rămas poziția Bisericii Catolice în menținerea celibatului preoțesc și la Conciliul Vatican II: "Sfântul Conciliu aprobă și confirmă încă o dată această legislație cât privește pe aceia care sunt destinați preoției, având încredere în Duhul Sfânt că darul celibatului, atât de adecvat preoției Noului Testament, este dat cu generozitate de către Tatăl, cu condiția ca aceia care, prin sacramentul Preoției, participă la Preoția lui Cristos, ba chiar și Biserica întreagă să-l ceară cu smerenie și stăruință. Sfântul Conciliu îi îndeamnă pe toți preoții care, încrezători în harul lui Dumnezeu, au îmbrățișat cu voință liberă celibatul sacru după exemplul lui Cristos, ca, aderând la această stare cu hotărâre și din toată inima și perseverând în ea cu fidelitate, să prețuiască măreția acestui dar ce le-a fost acordat de Tătăl" (Presbyterorum Ordinis, 16).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire