pregateste pagina pentru tiparire

































 
 APOLOGETICĂ 

De ce nu se căsătoresc preoții catolici
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 20.04.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprins DE CE NU SE CĂSĂTORESC PREOȚII CATOLICI

Celibatul preoțesc: o problemă învăluită de ignoranță și prejudecăți. Pentru o înțelegere corectă a problemei, două lucruri se cer clarificate: celibatar nu este identic cu necăsătorit; o lege, cum este cea a celibatului preoțesc, obligă și înainte de a fi promulgată în scris.

Discuții cu privire la celibatul preoților catolici au existat întotdeauna. Ele au adesea un caracter polemic, pătimaș. Părerile despre originea celibatului preoțesc sunt foarte diferite. Pentru unii el este de orânduire divină. Pentru alții el este impus prin lege bisericească în Occident preoților de către Papa începând din secolul al IV-lea, după părerea unora, sau chiar în secolul al XII-lea, mai exact la Conciliul al II-lea din Lateran (1139), după părerea altora.

Pentru o înțelegere corectă a problemei trebuie clarificate două lucruri.

Mai întâi, în primul mileniu al Bisericii, cuvântul celibat avea o semnificație mult mai largă decât o are astăzi. Celibatar era nu numai cel necăsătorit, dar și cel căsătorit care trăia în cadrul căsătoriei în înfrânare sexuală completă.

În jurul anului 1190 juristul Uguccio de Pisa, explicând Decretul lui Grațian care cuprindea tot dreptul bisericesc din primul mileniu al creștinismului, arată că în Decretul lui Grațian "continentia clericorum" (înfrânarea clericilor) constă "in non contrahendo matrimonio et in non utendo contracto" (în a nu încheia căsătoria și a nu uza de cea încheiată). De aici rezultă că în secolul al XII-lea încă mai erau admiși la cele trei trepte ale preoției: diaconat, presbiterat și episcopat, bărbați căsătoriți dar care înainte de hirotonire acceptau, evident cu consimțământul soțiilor lor, să trăiască în abstinență sexuală totală.

De fapt, după cum ne informează însăși Sfânta Scriptură, hirotonirea bărbaților căsătoriți era un lucru normal, de vreme ce apostolul Pavel le scrie ucenicilor săi Tit și Timotei că cei care candidează la hirotonire trebuie să fi fost căsătoriți o singură dată. Despre Sf. Petru știm sigur că a fost căsătorit, având în vedere cuvintele pe care Petru le adresează lui Cristos: "Iată că noi am lăsat totul și te-am urmat". Și Isus le-a zis: "Adevăr vă spun că nu este nimeni care să-și fi lăsat casa, sau nevasta, sau frații, sau părinții, sau copiii, pentru împărăția lui Dumnezeu și să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor, viața veșnică" (Lc 18,28-30). Celibatul preoțesc în prima sa fază, așa cum îl cerea Isus de la apostoli, nu însemna renunțarea la căsătorie, ci renunțarea de la uzul căsătoriei.

În al doilea rând, trebuie clarificată o chestiune de ordin juridic. Este greșit a se identifica dreptul (ius) cu legea (lex). Dreptul (ius) înseamnă orice normă juridică obligatorie, fie că a fost dată doar verbal și s-a transmis prin tradiție, sau cutumă, fie că s-a pus deja în scris. Legea (lex), în schimb, e orice dispoziție dată în scris și formulată în formă legitimă.

Se știe din istoria dreptului că la origine toate dispozițiile juridice au constat din tradiții orale transmise prin consuetudine sau cutumă care apoi încetul cu încetul au fost puse în scris devenind legi dar care au fost obligatorii și înainte de a fi legi, adică și înainte de a fi fost puse în scris. Astfel, la Romani, juriști neîntrecuți, sute de ani a funcționat legea nescrisă, până când să apară, din motive de ordin sociologic, legea scrisă a celor Douăsprezece Table. La fel, la toate popoarele germane, normele juridice orale au. fost redactate în scris după mai multe secole de existență.

La fel, de la bun început au existat în Biserică dispoziții și norme date oral și transmise prin tradiție care, mai ales din cauza persecuțiilor din primele trei veacuri, nu puteau fi puse în scris. Despre aceste tradiții orale scrie Sf. Pavel în a doua sa scrisoare către Tesaloniceni (2,15): "Așadar, fraților, rămâneți tari și țineți tradițiile pe care le-ați primit fie prin viu grai, fie prin scrisoarea noastră".

Printre normele juridice transmise prin viu grai, obligatorii de la bun început pentru toată Biserica creștină, a fost și celibatul bisericesc în sensul explicat mai sus. El a existat începând cu Cristos și Apostolii ca lege nescrisă, mai înainte de a deveni lege scrisă în secolul al IV-lea.

Mari savanți și teologi de la începutul acestui secol, ca E.F. Vacandard și H. Leclercq nu au sesizat această realitate de ordin juridic, adică faptul că o normă disciplinară există și e obligatorie sute de ani ca tradiție orală, mai înainte de a fi pusă în scris și a deveni lege. Ca atare, au susținut că celibatul preoțesc își are originea într-o lege pur bisericească de la începutul secolului al IV-lea, lege dată de Biserica Romei și impusă clerului superior în Occident.

Datorită prestigiului acestor savanți și a posibilităților lor de a-și propaga ideile, în special în dicționare de circulație universală, afirmația lor eronată a devenit convingere generală care dăinuie și astăzi.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire